Revelatia trandafirului
Dealurile din departare ondulau in caldura amiezii. Ne-am oprit in marginea unui lan de grau. Verde-galbui. Spicele stau nemiscate. Wolfgang ia un fir de grau si incepe sa ii numere boabele doua cate doua. Priveste in soare, apoi spune: "Douazeci si sase". Da drumul din mana spicului, care se mai leagana un pic, inainte de a-si regasi nemiscarea. "Snopul asta are... unu, doua, trei... zece fire", adauga, atingand pe rand mustatile spicelor. Lanul are o unduire usoara, ce aduce pana la noi un val fosnitor. "Eu am pus o samanta si aici au iesit din ea de zece ori douazeci si sase. 260 de boabe dintr-una singura! Asta e cadoul naturii! Cum trebuie sa te porti cu cineva care iti face asemenea daruri?" Isi plimba mana pe deasupra spicelor la stanga, apoi la dreapta, apoi iarasi la stanga, ca intr-o mangaiere. El este Wolfgang Radatz, un neamt venit in Romania de sase ani. A infiintat "Ferma Ecologica Topa", in satul Boiu, la cativa kilometri de Sighisoara. Aici ii primeste pe toti cei ce doresc sa invete sa faca agricultura ecologica. Il urmez prin gradina. Verifica o frunza arsa, se uita la floarea unui trandafir sau ridica cu un deget frunzele unui rasad. E mic de statura si e imbracat cu pantaloni scurti si tricou. Pare mereu distrat, cu gandurile in alta parte. Barba, nu prea mare, e un pic incalcita si parul nepieptanat. Daca ar fi imbracat in verde, ar semana cu un priculici din padure. Are o privire blanda, de-un albastru ce ii lumineaza fata arsa de soare. Gandeste cu voce tare: "Aha, rasadul de ardei si-a strans frunzele pe langa el. Ii este cald si se protejeaza de soare cum stie. Mmm, salata e facuta, trebuie sa mancam din ea cat putem. Mda, lucerna e in cel de-al treilea an, cel mai bun. A absorbit azotul din aer si a ingrasat pamantul. Locul e pregatit acum, si anul viitor punem grau. In locul graului o sa punem altceva, ca sa nu oboseasca pamantul."
Vacutele sunt la pasune. Viteii cauta umbra de langa grajd. Wolfgang ia un brat de lucerna si il arunca mai aproape de ei: "E mai bine acum? Sigur ca e mai bine", le vorbeste el. Pe brate are zgarieturi. Probabil de la muncile campului. Se opreste in dreptul unei tufe de trandafiri: "Pentru asta am venit in Romania: asta este Rosa Damascena. Are un ulei de trei ori mai volatil decat orice alta specie de trandafir. O floare extraordinara!". Rupe din varf ultimele doua crengute cu frunze, apoi un boboc. Mi le arata si eu nu vad nimic deosebit. El le pune pe o hartie, una langa alta, si ne uitam impreuna la ele. Apoi Wolfgang incepe sa imi spuna: "Crenguta mai de jos are cinci frunze. Acum priveste-o pe cea de mai sus: are doar trei. Fiecare ramura are la baza o mica frunzulita nedezvoltata. La boboc, frunzele dispar si raman doar cateva astfel de frunzulite." Incepe sa desfaca bobocul si pune frunzele care il imbraca, una langa alta. Sunt mici si fragile. "Acum priveste aceste frunzulite care sunt in jurul petalelor", imi spune si le aliniaza. "Uite, prima are perisori, si pe o parte, si pe alta. Urmatoarea are doar pe stanga si urmatoarea doar pe dreapta. Ultima nu mai are deloc. Urmeaza petalele, care sunt dezvoltate in acelasi fel. Au o forma de frunzulita care se pierde treptat, pana ajunge sa fie jumatate petala, jumatate stamina cu polen. Oamenii de stiinta au observat asta si s-au intrebat: de ce? Nu cred ca trebuie sa ne intrebam de ce, trebuie doar sa avem ochii deschisi ca sa vedem aceasta frumusete extraordinara si sa ne bucuram de ea asa cum este. Asa cum a facut-o Dumnezeu."
Culorile vii, formele delicate, fragilitatea trandafirului sunt in fata noastra si acum le vad si eu detaliile. Erau acolo si inainte, dar nu le vedeam. Ca printr-un numar de magie, Wolfgang le-a facut sa apara. "Cand esti atent la plante, ajungi la o revelatie a creatiei, ajungi, de fapt, la Dumnezeu. Poate asta este unul dintre rolurile plantelor, sa ne duca la Dumnezeu, nu?"
Privesc frunzele aliniate pe foaia alba. Petalele si transformarile lor succesive. E un adevar simplu in felul in care arata. E ceva dincolo de cuvinte si de teorii. Simti ca ceea ce este de spus este chiar acolo, in fata ta, si altceva ar fi de prisos de adaugat.
Un simplu pamant
Ne-am asezat pe bancuta din fata curtii. Un musafir francez se joaca in iarba, cu unul dintre catelusii fermei. Wolfgang tace, ca si cum ar astepta sa se aseze in el aceasta revelatie a trandafirului, traita inca o data cu mine. Apoi rade brusc, cand francezul intins pe iarba transforma catelusul intr-o perna ce ii linge urechea. Un pic mai departe, cativa copii din sat citesc cu voce tare din carti colorate. O fata tanara ("un magnet pentru copii") ii invata despre natura. Au chiar si o tabla, pe care cineva a scris de mana, cu creta, titlul lectiei: "Un simplu pamant".
Din departare parca, Wolfgang revine la mine. "Cateodata, in fata portilor ramane o gramajoara de nisip si pietris. Daca o urmaresti atent, poti afla lucruri despre plante. La inceput, nu se intampla nimic, dar la un moment dat, apare primul fir de iarba: traista-ciobanului. Ea este planta pionier care cucereste noi teritorii pentru armata plantelor. Dupa ea apare musetelul, care e galben si semnalizeaza in felul asta ca un nou loc e liber. Imediat apare trifoiul. E o planta marunta, si rolul ei este sa hraneasca solul si sa il pregateasca pentru venirea celorlalti. Pamantul are aceasta dorinta: sa fie acoperit, sa fie imbracat, altfel se simte gol. In trei ani, movila de nisip si pietris va avea deasupra un strat de pamant, va avea iarba si orice planta va putea creste. Daca e vreo bucata de fier ratacita acolo, vor aparea urzicile, care iubesc fierul si ele vor echilibra solul. E de ajuns sa te uiti la frunzele urzicilor crescute doua pe directia nord-sud si urmatoarele doua pe est-vest, ca sa iti dai seama ca rolul lor e de echilibru. O sa apara si pirul, bineinteles. Pirul e cel mai agresiv, se baga peste tot si taranii nu stiu ce sa faca sa mai scape de el. Ha, daca vrei sa scapi de el, trebuie sa ii pui alaturi secara. Sunt din aceeasi familie si nu se suporta reciproc. Pirul pleaca. De fapt, au ambele acelasi efect curativ asupra pamantului si daca secara va rezolva problema solului, pirul nu are de ce sa mai ramana. Buruienile apar pentru ca pamantul are nevoie de ele, nu pentru ca sunt rele si lipsite de respect".
Soarele si-a pierdut taria, umbrele au inceput sa se lungeasca. Copiii cauta gaze prin iarba si au lasat cartile deschise pe masa. Cred ca l-am ascultat pe Wolfgang cateva ore. Tacerile lui sunt sfarsitul unei povesti sau inceputul alteia. Cand tace, simti ca se scufunda in el sau este deasupra, departe, plutind, sau, pur si simplu, ca este in campul din fata gradinii sale. Povesti despre plante si despre inteligenta infinita a naturii. Despre prietenia pe care natura ne-o propune mereu, in timp ce noi o exploatam, cu orgoliu si vanitate. Intreaga lui gradina este ecologica. Wolfgang a lasat plantele sa creasca, a lasat natura sa isi regleze singura problemele. Nu a incercat sa ii convinga pe taranii din sat de metodele sale. Gradina lui arata minunat si a sperat ca asta este cel mai convingator argument. Dar oamenii, desi vad rezultatele, continua sa puna chimicale in culturile lor. "Oamenii, cand vad o buruiana, se grabesc sa dea cu ierbicid. In agricultura ecologica, o buruiana este un indicator. Inseamna ca pamantul are nevoie de ea si eu trebuie sa inteleg de ce. De exemplu, o trestie intr-un lan de grau este o buruiana. Ea, de fapt, iti spune ca pamantul este imbibat cu apa, panza freatica este prea aproape si trestia oxigeneaza pamantul si absoarbe apa. Natura stie cel mai bine cum sa isi regleze problemele, trebuie doar sa avem incredere in ea si sa o ajutam sa isi faca treaba."
Ca un priculici in exil, Wolfgang continua sa viseze la muntii Padurea Neagra, unde a copilarit, la izvoarele Dunarii. Il tine aici pamantul, frumusetea locului, aerul dulce. Imi vorbeste despre teoriile lui Goethe asupra plantelor, despre corpul lor aerian, cu organele in exterior.
"Asa cum piatra este imaginea lucrurilor mecanice iar animalele reprezinta sufletul, plantele sunt imaginea vietii in stare pura. Pana acum, omenirea s-a dezvoltat pe partea stiintei materialiste, acum, oamenii au inteles ca fara stiinta spiritului nu putem merge mai departe. Intoarcerea catre natura inseamna intoarcerea catre stiinta spiritului", imi spune Wolfgang Radatz la despartire.
In mijlocul cercului
- Care este planta ta?
- Nu stiu. Ar trebui sa am o planta?
- Orice om ar trebui sa aiba o planta a lui, care il reprezinta si este aliatul sau.
- Si ce planta ma reprezinta pe mine?
- Asta tu trebuie sa afli, imi spune Iulia si toarna apa fierbinte peste ceaiul de ginkgo-biloba. Din cesti se ridica un abur parfumat...
Pe una dintre stradutele Bacaului, intr-o farmacie tixita de ceaiuri, stau impreuna cu Iulia Barbu, la o masuta rotunda. Sorbim ceai, si eu incerc sa aflu si de la ea daca exista un "spirit al plantelor". De peste sapte ani, Iulia se ocupa de plante. Acum are, probabil, cea mai mare cultura de ceaiuri ecologice din Romania. De-a lungul timpului, le-a plantat si a incercat sa le inteleaga, sa comunice cu ele. Este poarta ei de intrare in universul naturii, un univers originar, in care omul revine la parteneriat cu mediul sau, asa cum a fost candva, la inceputuri. Mirosul sutelor de ceaiuri de pe rafturi face aerul din camera mai dens, il umple si ii da consistenta. Chiar si simpla miscare de a duce ceasca la buze starneste vartejuri de arome care se combina si se impletesc pe langa tine. In raza de soare care intra pe fereastra si se opreste pe umarul Iuliei, am impresia ca vad parfumurile ierburilor. "Du-te la munte sau in padure sau oriunde, in natura. Incearca sa vezi plantele din jurul tau si sa iti dai seama care te atrage. E de ajuns sa le acorzi atentie si ele iti raspund. Mai degraba planta te va alege pe tine. Va fi una care iti trezeste atentia, care te atrage. S-ar putea sa fie planta care te reprezinta. Sau poate ai deja in minte o planta. Dupa ce ai descoperit-o, trebuie sa va cunoasteti. Sa deveniti intimi. Posteste o saptamana si mergi cu un cort in locul unde creste. Fa un cerc din pietre. Aprinde planta aceea uscata, amestecata cu tamaie, si afuma locul, facand de trei ori inconjurul cercului de pietre. Apoi ramai o zi si o noapte in interiorul cercului. Fa-ti ceai din acea planta, mestec-o si miroase-o, studiaz-o atent. Iti va arata lucruri pe care doar ea le stie. Asa vei avea o planta a ta si ea iti va deveni sprijin si aliat la nevoie, te va invata ceea ce stie ea. Vei auzi si vei vedea lucruri neasteptate. Ah, si nu uita mirosul, cel mai tainic dintre simturi. Poate asa vei descoperi spiritul plantelor", imi spune Iulia. Cand rade, i se lumineaza intreaga fata. Rade cu ochii. Mergem sa imi arate gradina ei. Pe dealurile din apropierea orasului. Bacaul se intinde jos, dincolo de gradina, cu blocuri albe, ca de creta. Ne plimbam printre tufe de levantica, de menta, de salvie si de rozmarin. Imi explica despre fiecare ce face si ce calitati are, ca si cum mi-ar prezenta prietenii ei cei mai buni, de care e mandra. Asa le explica ore intregi si oamenilor care vin la magazinul ei de plante. "Unii vin disperati. De multe ori sunt in faza terminala de cancer si vin sa ma intrebe pe mine ce sa faca. Nimeni nu poate lua decizii in locul lor, dar eu le spun ce as face eu. "Ce ati face?", ma intreaba. "Pai, locuiesti in sat, langa padure? Atunci mergeti si vedeti un film". "Ce film?" "Ala care ruleaza in gradina: padurea, natura, pasarile care zboara, iarba, florile inflorite". Asta le spun, pentru ca mi se pare ca multi mor inainte de a muri de boala: mor de frica bolii. Sunt disperati, alearga din spital in spital, din medic in medic, pe la banci, sa faca rost de bani pentru medicamente. Mor de frica si de epuizare. Asa ca ii trimit sa vada ce face iarba, care stie ca moare si nu se misca din loc, sa vada ce fac florile, care stiu ca toamna dispar." In mijlocul unui rotocol de pamant e un firicel verde, cu frunze neobisnuite. Imi atrage atentia si eu intreb ce este. "Este ceea ce ai baut mai devreme, ginkgo-biloba. A plantat-o fiul meu si uite ca s-a prins. Vine si vorbeste cu ea, o uda, o sapa, si din cand in cand ii aduce cate un mic cadou. Plantele, ca si oamenii, au nevoie de cate o mica bucurie, o ofranda. Poate sa fie orice, o bucatica de zahar sau de ciocolata, un desen sau o frunza. Ele inteleg gestul nostru si se bucura." Las si eu, langa ginkgo-biloba, un fir de iarba.
Iulia imi povesteste despre ceaiurile ei. Are femei credincioase, angajate sa ii culeaga plantele. Nu merg niciodata la cules fara sa isi faca inainte o rugaciune. Asta inseamna ca plantele vor simti maini curate si asta conteaza pentru un ceai bun. Au venit la ea niste nemti si i-au cerut cinci mii de tone de musetel. "Noi avem anumite locuri de unde il culegem, dar asemenea catitate nu poti sa aduni nici din tot judetul Bacau. Romanii ar trebui sa inteleaga ce sansa avem noi fata de vestici. Ne-am pastrat natura si credinta. Asta ar putea sa ne transforme intr-o farmacie a naturii pentru Europa. Am putea sa traim linistiti, numai din ceea ce ne ofera natura, daca am vrea. Vesticii nu mai au credinta, natura lor e in buna parte reconstruita artificial si, in plus, ei sunt puturosi. Nu mai au chef sa umble pe dealuri si sa adune plante. Cu respect pentru natura, asta ar putea sa fie una dintre sansele Romaniei."
O pasare zboara peste noi dintr-un pom in altul. Se roteste larg. Pluteste. Se uita la noi, la plante. "Sa nu zbori repede", pare sa spuna, si planeaza usor, peste parfumul gradinii.
Inteleptul din Ivesti
Trei ani a stat Nica Micu pe front. Zile si nopti, saptamani la rand, a stat ingropat in transee, in noroiul pana la brau. Parea ca pamantul vrea sa il inghita, ca vrea sa il ia inapoi si sa il transforme in lut cleios, in timp ce el se agata de mitraliera, de viata. Razboiul s-a terminat si Nica Micu s-a intors acasa. Dar parea ca moartea nu renunta asa de usor: doisprezece ani a zacut la pat, cu incheieturile intepenite, cu plamanii chirciti, cu inima slabita, in care viata abia mai palpaia. Dupa ani de suferinta, minunea insa s-a intamplat: sotia lui Nica s-a intors acasa intr-o zi si l-a gasit in poarta. O astepta zambind. S-au imbratisat si au plans de fericire. Miracolul il facuse un bitter din plante. In cateva saptamani, Nica Micu era alt om: sanatos si sprinten, vesel si vorbaret. Desi era taran si nu avea multa carte, de un lucru era sigur: plantele pot vindeca orice boala. Timp de peste cincizeci de ani, Nica a facut un singur lucru: a preparat un bitter din 115 plante. Cum auzea ca cineva e bolnav in sat, mergea la el sa ii dea ceaiuri si o sticluta din bitterul lui minune. Era ca si cum viata castigase in el si acum se razbuna pe moarte: oriunde erau oameni in suferinta sau in pragul mortii, Nica mergea si ii salva. Cu bitterul sau a lecuit toate bolile, de la pancreatita si boli de ficat, la leucemie si cancer. Oameni fara speranta i-a pus pe picioare, si boli in fata carora medicii nu stiau ce sa faca erau rezolvate de bitterul lui Nica Micu din Ivesti. "Plantele erau marele sau secret. Ierburile, florile, radacinile erau de fapt medicamentul", imi spune Emanoil Danaila, fiul lui Nica Micu, care a murit la aproape o suta de ani, lasandu-i lui mostenire secretele vindecarilor. "Credinta in plante si credinta in Dumnezeu, asta ii facea pe oameni bine. Am mers ani de zile cu batranul sa culegem plante si asta mi-a spus mereu. Si cand nu imi spunea, vedeam. Mergeam in anumite locuri sa cautam anumite plante. Cand nu gaseam, batranul se punea in genunchi, pe iarba, si se ruga. Plecam mai departe, dar parca din acel moment florile trebuincioase veneau la el. Ii ieseau in cale si el le culegea multumindu-le", isi aminteste Emanoil. Si el merge acum sa culeaga plantele, tot din aceleasi locuri, si tot cu rugaciuni. In fiecare luna, e vremea unei plante sau a unei flori anume, ce trebuie pusa in bitter. El merge sa le culeaga de pe dealuri indepartate, cateodata din apropierea Brasovului, alteori dincolo de Sibiu. Anumite radacini merge sa le adune toamna din mlastinile Dunarii. "Fiecare planta are luna ei, cateodata un anume moment al zilei, dimineata sau la pranz, cand floarea este deschisa. Le culeg si le usuc, apoi le amestec in anumite cantitati, asa cum am invatat de la tatal meu. Plantele au in ele leac pentru orice. Asa le-a lasat Dumnezeu, sa-i fie sprijin si folos omului. Trebuie numai sa le cunosti si sa le respecti: sa iei numai cat iti trebuie si sa multumesti."
Cabinetul lui Emanoil e o camera plina cu tablouri, din care te priveste Iisus. Pe jos e gresie, si el sta la biroul sub geamul caruia sunt fotografii de familie. Pe usa frigiderului este lipita cu scoci fotografia batranului Nica Micu. Un portret in care el zambeste smerit. Pe aici au trecut oameni din toata tara. Au venit si din strainatate, atrasi de faima bitterului. Pe toti, Emanoil i-a invatat ce stie de la tatal sau. Din minte le spune ceaiurile de care au nevoie si le da o sticla de bitter. "A venit un englez si avea o boala grava, credea ca nu mai scapa. Mi-a zis ca are un castel nu stiu unde in Europa si ca mi-l da, daca il vindec. M-a sunat ca e bine si a scapat. Nu a mai zis nimic de castel, dar eu ma bucur ca s-a facut bine. Macar daca ar fi inteles din asta ce inseamna puterea plantelor, sa le povesteasca copiilor copiilor lui. Vin multi aici, din Spania, din Italia, din Basarabia sau America."
Traversez impreuna cu Emanoil casa enorma, portocalie, in care se afla cabinetul sau. Vrea sa o transforme in clinica. A pregatit pentru asta si sali de tratament, vestiare, camere de oaspeti. Dar ceea ce i-am cerut sa imi arate este "laboratorul" sau. Este in celalalt capat al curtii. O cladire lunga, banala.
Deschide usa si un val de aer parfumat ma invaluie si ma ademeneste pe scarita de lemn, pana in pod. Ma trezesc in fata unei incaperi lungi, in mijlocul unui miros ce imi trezeste pe rand emotii diferite. Cat e podul de lung, pe sus, atarnate de grinzi, peste tot, sunt plante. Pe jos sunt cele proaspete, puse la uscat de curand. "Uscate fara soare, sa se usuce tot verzi", imi spune Emanoil. Sus, pe grinzi, sunt zeci de saci. Trec pe sub ei cu ochii inchisi, incercand sa ghicesc mirosul care-mi curge in crestet. De-a lungul peretilor, alti saci, inscriptionati cu carioca: maces, coada-calului, salcam. Parfumurile sunt ca un peisaj concret, ocolesti un miros, zabovesti in altul, savurezi nuantele amarui sau te afunzi in cele dulci. Frunze ascutite sau rotunjite, plante lucioase sau inca acoperite de un puf fin, flori colorate sau palide. Toate sunt acolo, si fiecare cu secretul ei. Toate adunate ca la un sfat al inteleptilor, ce urmeaza sa insanatoseasca, printr-o bautura misterioasa, oamenii.
Poate in cele 115 plante vindecatoare se afla sprijinul lor. Poate in ceaiurile parfumate ale Iuliei. Poate in uimirea lui Wolfgang, in fata trandafirului.
Contacte
Wolfgang Radatz: fermatopa@yahoo.com
Iulia Barbu: farmacia_naturii@yahoo.com
Emanoil Danaila: tel. 0744/897.117