Scriitoare, jurnalista, editoare si traducatoare, cu o putere de munca, o constiinta civica si o pasiune pentru profesie iesite din comun, Doina Jela si-a ales un drum dificil, la care nu se incumeta multi la noi. Fiindca genul de carti pe care le scrie ea cere mult timp si energie consumate cu documentarea in arhive si biblioteci, cu gasirea - uneori dupa adevarate aventuri detectivistice - a martorilor dispusi sa raspunda la intrebari, cu calatorii pe bani proprii si sacrificii de tot felul; mai cere si curaj, riscuri asumate. Bibliografia ei de pana acum contine un volum despre Canal - Cazul Nichita Dumitru (1995), unul despre asasinarea Ecaterinei Balacioiu, mama Monicai Lovinescu - Aceasta dragoste care ne leaga (1998), singura confesiune de cainta a unui tortionar al Securitatii - Drumul Damascului (1999), un dictionar al uneltelor represiunii comuniste - Lexiconul negru (2000), o carte despre Cazul Meditatia Transcendentala (2004), pe langa alte titluri la care a colaborat. Imbinand jurnalismul de investigatie, rigoarea istoricului si talentul de romancier, aceste carti non-fictive isi propun sa reconstituie adevarul despre diferitele etape ale dictaturii comuniste din Romania prin cazuri concrete si sunt dovezi incontestabile ale acuzarii in ipoteticul proces al comunismului. Bine construite, niciodata plicticoase, aceste romane documentare - in care autoarea, personaj narator se implica, dezvaluindu-ne propriile sentimente si rationamente de pe parcursul strangerii materialului si redactarii - sunt pe cat de impresionante, pe atat de necesare societatii de azi. Fiindca subiectele lor ne privesc pe toti.
Cartea pe care vi-o recomand azi, alcatuita intr-un timp record si iesita de sub tipar la o luna de la moartea Monicai Lovinescu, musteste de iubire si durere; ar putea fi capitolul final dintr-o biografie exemplara. O suta de zile... contine povestirea subiectiva a ultimei perioade, de mari suferinte fizice si psihice, din viata celei care, impreuna cu Virgil Ierunca, a devenit un "bun national". Fiindca ne-au exprimat cand nu puteam vorbi, fiindca si-au pus toata existenta in slujba Romaniei si au fost preocupati de ea pana in ultima clipa, cei mai multi dintre noi i-au admirat, le-au fost recunoscatori, i-au transformat in simboluri. Doina Jela s-a atasat puternic nu de statui, ci de oamenii vii Monica si Virgil, care se completau extraordinar, si i-a ajutat, cat i-a stat in putinta, sa indure calvarul varstei si bolilor, sa atenueze cu propria-i caldura constiinta degradarii fizice si disperarea Monicai de dupa plecarea definitiva a sotului. Prin aceasta carte a unui doliu personal, ni se restituie insa si prezenta vie a Monicai Lovinescu, asa cum era in ultimii ani: "inteleapta, fara sa se pretinda astfel, generoasa fara sa aiba despre sine certitudinea ca este, atenta la celalalt, desi parea invaziva si dominatoare, delicata, desi intransigenta, umana, desi parea dura, plina de umor, desi nu radea foarte des". Afectiunea dintre ele s-a consolidat pe la mijlocul anilor '90, cand Monica a ales-o pe Doina Jela sa scrie in locul ei cartea tragediei ramase rana insuportabila - cea a asasinarii in inchisorile comuniste, din "vina" de a fi fost mama ei, a Ecaterinei Balacioiu. Cat Monica si Virgil au fost valizi, aproape un deceniu, intalnirile lor erau un prilej de bucurie reciproca si de pasionante discutii. Cand a survenit boala ce a imobilizat-o pe Monica la pat, in urma cu patru ani, ei au fost cei care o chemau in ajutor la Paris, fie si numai cateva zile, cat ii ingaduia serviciul din Bucuresti. In cumplita perioada a agoniei si mortii lui Virgil Ierunca, Jela a fost acolo, incercand sa o sustraga pe Monica din angoasa si disperare, in singurul mod ce a functionat: prin munca la o posibila carte. Convorbirea inregistrata in acele zile de septembrie 2006 e cel mai consistent capitol al cartii - un autoportret lucid la senectute, coerent cu sine insasi cea dintotdeauna. Vrand sa-i abata gandul de la sfasierea teribila pe care o traia, interlocutoarea o atrage si spre unele subiecte pe care Monica le refuza din pudoare si discretie, din grija de a-si prezerva "gradina secreta": "Asta face parte din universul meu particular. Eu sunt un tip comunicativ, totusi comunicarea se opreste la mine pe anumite planuri. Tot ce e viata personala (...) face parte dintr-o gradina pe care mi-o tin numai pentru mine. Gradina nu fiindca e plina de flori numai...". Monica Lovinescu i-a supravietuit sotului ei un an si jumatate, timp in care starea i s-a degradat continuu. De aceea, stiindu-i pudoarea si demnitatea, am unele dubii ca ar fi fost de acord cu relatarea acestei degradari, chiar facuta cu delicata dragoste si durere. In neuitarea pe care i-o datoram, nu aceasta imagine va precumpani, ci aceea, mult mai pregnanta in cartea Doinei Jela, a luptatoarei pana la capat.