"Ruda" dacilor
Un neam straniu. Cateva zeci de mii de oameni traind retrasi in paduri, pe langa ape, la poalele muntilor. Duc un trai simplu, aproape ancestral. Cioplitori in lemn, facatori de obiecte simple, care se foloseau si acum mii de ani. Asta e tot ce stiu sa faca: sa "ciocarteasca" lemnul. Nimic altceva. Barbati, femei, batrani, copii, toti scobesc in bucati albe de copac, in fiecare zi, de dimineata pana noaptea. Au o maiestrie a lemnului care nu se poate invata intr-o viata. Nici in doua. Nici in trei. Iti trebuie generatii intregi. Se mosteneste odata cu sangele. Toti rudarii din tinuturile Argesului si Valcei spun despre ei insisi ca au "sange vechi". "Daci, cei mai vechi romani de aici, ramasi pe vatra". Multi au in case file din carti de istorie, scrise de carturari care vorbesc despre radacinile lor. Dovezi exista si azi: straiele lor stravechi, limba batranilor in care nu s-a strecurat vreun cuvant tiganesc (nici unul n-a cunoscut vreodata limba roma), obiceiuri magice, pierdute in restul tarii, chiar si de catre romani, apucaturi simple, atat de diferite de ale tiganilor cu care sunt adesea asemanati. N-au nimic impotriva tiganilor. Zic doar ca nu sunt ca ei. Nu sunt nomazi, au stat mereu locului. Pana acum cateva zeci de ani, traiau toti in bordeie de acelasi fel, toate ridicate dupa un model milenar. Nu-s lautari, nici macar n-au ureche. Nu vor case inalte, lanturi de aur, masini de lux. Nu fac afaceri, "smenuri", nu se pricep nici macar sa-si vanda ori sa-si laude marfa. Coboara cateodata prin targuri sau pe marginea drumului, cu albiile si lingurile lor albe, asteptand tacuti sa ii vada lumea. Aveam sa privesc un tablou, in casa unui mester, pe nume Dumitru Stangaciu. Un portret "simbolic" de rudar, vechi de sute de ani, o copie dupa un fel de gravura facuta la Muzeul de Etnografie din Bucuresti. Mesterul l-a dat jos de pe perete, l-a sters de praf si l-a scos afara, in curte, la lumina: "Uitati-va cum arata un rudar. Om frumos, barbierit, cu mustata mica, uitati-va la costum. Un om "albier". Asa ne-am purtat noi, la viata noastra. Asa o purtat si tata, camasa alba, tesuta-n casa, lunga, itari cu dunga cusuta pana jos... Asa o purtat si bunicu' si bunicu' lu' bunicu'. Si tot camasa asta o port si eu...". Intr-adevar, rudarul purta o camasa alba, taraneasca, de in, cu "pui" galbeni pe piept, la fel ca in fotografie, veche de peste o suta de ani. O purta la lucru, ca-n fiecare zi, fara sa stie ca venim "sa-l filmam" si sa se pregateasca dinainte. "Noi suntem cei mai apropiati de neamurile dacice", sustine Dumitru Stangaciu, la fel ca multi din rudarii pe care ii voi intalni in satele valcene si argesene, Babeni, Poiana, Corbeni, Albesti, Suici, Salatruc... De unde le-o fi intrat ideea asta in cap, ca sunt daci? S-a mai scris despre ei ca au venit din Ardeal, ca la origini au fost "baiesi", lucratori in minele de aur ale Apusenilor. Ei, localnicii, nu stiu asa ceva. Stiu insa ca regina Maria a trecut pe pluta apele Oltului, pana la ei, special ca sa-i cunoasca pe "cei mai vechi mestesugari ai neamului romanesc, care nu si-au parasit vetrele lor niciodata". Venea regina in picioare, pe pluta, imbracata intr-o rochie lunga si alba, mergea prin paduri pana in locul numit "Intre Ape", fosta rudarie de la Vulturesti (astazi Babeni) doar ca sa-i cunoasca pe lemnarii cei batrani, traitori in bordeie, avand palmele "ca scoarta de la copac" de la atata munca. Si mai stiu cei de azi ca, in vremea legionara, atunci cand au fost ucisi sau dusi la munca silnica mii de tigani, de ei nu s-a atins nimeni. Ca insusi Antonescu ar fi spus atunci: "Nu! Voi sunteti vechii meseriasi ai poporului, ramaneti pe locurile voastre!". Pe buletinele bietilor deportati la Bug scria "tigan". Pe ale lor "rudar" si apoi "albier". Ei, rudarii, nu au nimic cu tiganii. Nu ii considera inferiori, le apreciaza talentul in alte meserii. Sunt revoltati insa pentru faptul ca "politica" i-a pus pe toti laolalta, sub acelasi nume. Mai ales in ultimii ani, in "tiganiada" aparuta dupa Revolutie, cand multora li s-au dat bani de la anumite partide ca sa se declare "de etnie roma". E adevarat, oamenii s-au mai amestecat intre ei, s-au casatorit cu tigani. La fel cum au facut-o si romanii. Si ce daca? Nimeni n-a spus ca asta-i un pacat. Batranii, rudarii "adevarati", vor astazi doar atat: sa se recunoasca faptul ca, macar "la origini", ei au fost de alt neam. Vita Lepadatu, o femeie cu pielea alba si chip ascutit, cu pometii ososi, inalti si ochii albastri-albastri avea sa-mi vorbeasca tocmai despre aceasta origine a numelui lor. "Rudar vine de la "ruda" (un cuvant foarte vechi care se mai foloseste si azi in Ardeal - ruda, bucata de lemn - n.red)... Ruda! Ruda noastra o fost lingura! Lemnu'... Lemnu' si iar lemnu'! Noi numai cu lemn traiam. Lemnu' te umbreste, lemnu' te incalzeste, lemnu' te hraneste... Noi stim sa traim numai cu lemnu', stim sa facem totu' din el. Totu'! Noua nu ne trebuie nimica de la nimeni. Cine ti-i mai ruda decat lingura? Nimeni. Batranii nostri mancau lemn cand munceau. Lemn si pamant. Mestecau salcie, salcia e-un lemn cu-n gust care te bucura. Femeile mancau huma, pamant. Mergeau pe prundu' Oltului, prindeau de pe jos pamant copt la soare si rodeau pamant in gura lor curata. Si noi mancam. Si cucuta mancam, stim s-o alegem pe aia buna, "plina de par si niste fuse pe ea", de cealalta, "nebuneasca" - din asta dac-ai muscat o gura, mori. Cele doua cucute arata la fel. Da' numa' noi stim sa deosebim otrava de gustul bun, dumnezeiesc. Mancam tot ce ne da padurea. Si dragavei mancam, si scoarta de copac mancam, din aia verde. Bem apa dulce din scorburile copacilor, ne bagam capetele si bem din seva aia buna care curge din inlauntrul lui. Lemnu', noi atata stim. Lemnu' era ruda batranilor nostri. Doar noi stiam sa facem altadata capatana rotii de la caruta. Aia se chema "ruda". Miezu'! Butucu' ala in care se bagau spitele in cerc, ca razele soarelui. Numa' noi faceam ruda aia trainica, atoasa, unsa, tinea si sute de ani. Era o vorba altadata: "Haidam la Rudarie sa ne facem ruda carutii!...". Numa' noi o faceam, in vremurile de la-nceput! Noi suntem vechii daci, domnule, noi, care privegheam prin paduri. Suntem ruda cu lemnu', cu padurea. Noi am facut "osia lumii"!"
Satul alb
Marturisesc ca si eu stiam - ca majoritatea romanilor, cred - ca rudarii sunt o "categorie" de tigani. Asta pana acum cateva luni. Pana cand Dan Gherasimescu, unul din cei mai renumiti sculptori populari ai Romaniei, mi-a vorbit despre adevarata lor origine. Acesta recunostea ca multi batrani de prin satele acelea rudaresti stiu "de trei ori mai multa meserie" decat el. "Vrajitori ai lemnului". Singurii care mai pastreaza si azi "vechile taine ale copacilor". Peste tot, in muntii Argesului, de la Curtea de Arges pana sus, spre Ardeal, absolut nimeni nu le spune rudarilor tigani. Ei sunt recunoscuti ca o "specie aparte" de oameni, o spita veche, care a ramas pe pamant de cand lumea. Dan Gherasimescu isi facuse ucenicia la acesti "maiastri", care altadata se ascundeau prin bordeie. De la ei a invatat totul. Sculptorul imi spusese ca sunt doua feluri de rudari. Unii "de fag, de frasin si cires". Altii "de plop si salcie". Pe primii i-a cunoscut mai bine, el insusi a fost tot mester "de fag". La ei si-a facut ucenicia. Ceilalti, desi traiesc mai spre ses, pe langa marile ape din tinutul Valcei, sunt mai vechi, isi pastreaza mai bine obiceiurile batranesti. "Asta pentru ca - zic ei - salcia este un lemn mai "domnos", adica mai plin cu puterea lui Dumnezeu. Rudarii de acolo cred si azi despre salcie ca este lemn sfant. De-adevaratelea. I-am vazut cu ochii mei cum se inchinau la copaci, in genunchi, cum sopteau niste rugaciuni ciudate, parca aveau in fata icoane dintr-o biserica. Salcia e pomul miraculos care si-a plecat crengile ca sa poata trece Maica Domnului plangand, sa-si miruie pruncul rastignit. Ei spun ca din lemnul asta "s-au ridicat primii oameni". Asa zic, din credinte vechi, care nu-s in Biblie. Da, si mananca lemnul asta, la care ii spun sfant. Cand cioplesc, cand vorbesc cu tine, mereu au in gura cate o tandura de salcie, pe care-o mesteca. E lemn moale, gustos. Dar ei il "calesc" si-l usuca, fac din el lucruri atat de trainice!... Din blidele lor poti manca sute de ani. Ar trebui sa-i vedeti cum lovesc cu securea. Din mainile lor ies capodopere..." Au trecut trei luni de la rostirea acestor cuvinte. Acum m-am intors. Pornim amandoi intr-acolo.
Babeni. Un sat albit. Mergi pe o ulita lunga, te uiti peste garduri si vezi ca printr-o ceata oameni inconjurati de movile mari de talas curat, fin, scanteietor. Neamuri intregi intr-o curte. Trupuri peste care pluteste o pulbere alba, ca tasnind dintr-un foc alb, cu flacara alba... Barbati, femei, batrani, copii, lovesc lemnul! Desi in general fac lucruri mici, aschiile se ridica in mormane imprejurul lor. Le ajung pana la sold. Pana la piept. Pana la crestet. De-a lungul satului, dupa adunatura de case, trece Oltul. Iar dincolo de ape, si mai departe, trece padurea...
Vechea rudarie Vulturesti
In fata anumitor porti te uimesti vazand niste trunchiuri enorme, culcate, aproape cat un stat de om. "Se taie multi copaci pe aici!", iti spui. "Sigur sunt furate de tigani de prin padure..." Tarziu voi afla ca aceste trunchiuri sunt aduse tocmai din Delta sau de cine stie unde, cu truda multa si cheltuieli incredibile, ca doar pentru un singur asemenea "exemplar" de salcie sau plop, rudarii platesc zeci de milioane, absolut legal, si ca "le ajunge" sa ciopleasca din el ani de zile. Ei nu prada niciodata padurea. Ar lua arborii si de aici, din apropiere, dar nu prea mai sunt "asa nobili". Nu mai traiesc. Se duc ei insisi prin tara si-i cauta. Cand ii gasesc, prin cine stie ce coclauri neumblate, "stiu dinainte" ce-o sa faca din copacul acela. Stiu asta, doar daca privesc o singura data "in inima lemnului", in acel "miez" al trunchiului, si-si dau seama de la inceput "cum pleaca" lemnul ala daca-l lovesti, cum se duce spartura "in doua, in trei sau in cinci", daca e bun pentru albii, furci, linguri, sau pentru orice au nevoie. Il aleg si le platesc padurarilor. "Astia marcheaza trunchiul si adesea raman uimiti, vazandu-l pe rudar cum ingenuncheaza la radacina "si-i cere iertaciune" copacului, fiindca o sa-l taie si o sa-l aduca acasa, departe de locul lui", isi aminteste Dan Gherasimescu. "Ii zic cu voce tare: "Iarta-ma, mai pomule...". Asa, ca un fel de jelanie, de rugaciune. Padurarii se uita si nu pricep: cum poate omul asta, care a dat atata banet pe copac, care-o sa mai cheltuie si ca sa-l transporte atata drum inapoi acasa, cum poate sa planga si "sa vorbeasca cu copacul", sa-i spuie ca-i pare rau c-o sa-l taie? Asa-s oamenii astia. Pentru ei taisul e ceva sfant. Nu pot taia nimic, daca n-au dinainte inima curata..."
Curtea lui Dumitru Stangaciu e acoperita de tandari albe, de "zburaturi", cum le zice rudarul. Barbat frumos, cu fruntea inalta, plesuvita, obraji pietrosi si ochi azurii, intocmai ca-n tabloul din casa, "ca scos de pe Columna", cum i-a spus odata un academician care si-a dat doctoratul cu o teza despre "dacismul" rudarilor din Valcea. Om foarte puternic, pentru cei 62 de ani ai sai, loveste in muchia albiei pe care o ciopleste cu o precizie care te infioara. Sculptorul Gherasimescu il priveste fascinat. Imprejur, pe rumegus, sunt imprastiate niste securi scurte, cu lama latareata si incovoiata rotund, facute dintr-un otel de sute de ani si mostenite din batrani. Toti ai lui stiu sa manuiasca barditele astea la fel de bine, de la strabunici pana la ultimii nepoti de scoala generala. Si toti au avut chipul lui: deschisi la par, ciolanosi, cu nasul viril si trupuri atoase, postitori "de negru" inaintea sarbatorilor, tematori de Dumnezeu si de cuvinte rostite fara rost. Stangaciu zice firesc, fara sa ridice tonul, c-ar putea dovedi "la cel mai mare academician si-n fata la orice tribunal" ca rudarii nu sunt tigani. El stie, a vorbit cu profesori mari. S-a zis despre ei ca-s "nomazi". Dar ei, saracii, s-au dus doar sa caute copaci, chiar daca asta dura luni de zile. Apoi s-au intors mereu in sat, aducand in carute lemnul cel "domnos". S-a zis ca-s nomazi doar asa, ca sa ii defaimeze. Ma duce la capatul satului, pe malul marelui Olt. In locul vechii rudarii de la Vulturesti, cea vizitata odinioara de regina Maria, s-a facut o hidrocentrala, acum peste jumatate de veac. S-a stramutat satul. A fost acoperit de apele barajului. Stangaciu sta pe marginea lacului si imi arata cu bratul intins. Inchide ochii si-si inchipuie locul copilariei. Acolo, la fundul apei, a fost rudaria. Biata lui rudarie... Traiau departe de sosea, de restul lumii. In paduri. "Intre Ape", asa se chema locul. Nici nu croisera drum spre Babeni. Ce nevoie ar fi avut de ulita? Erau fericiti. Imi cere o fila alba si un creion, caci vrea sa imi deseneze cele 40 de bordeie batranesti, exact unde si cum au fost, caci pe toate le are in minte. Le vede. Bordeiul lui Torea, al lui Trica, al lui Cimpoieru, al lui Chelu, al lui Ciuculete, al lui Lepadatu... Lemnarii aceia mandri... "M-am pomenit in bordei" - zice - "cu sapte frati in doua odai. Asa o fost toate bordeiele noastre. Erau si cate 17 frati si tot in doua odai stateau. Numai doua. Asa o fost "modelu'" batranilor, lasat de la daci. Toate aveau randuiala lor veche. "Vatra" unde mancam, "corlata" de deasupra, pe unde iesea fumu' iarna, si-o blana de lemn alaturi, pe perete, unde parintii nostri insirau blidele si sticlele de ulei si otet. Sticlele astea erau singurele lucruri ce nu erau facute din lemn. Doar doua-trei sticle. In rest, numa' lemn. Lemn! Mancam in blide de lemn, cu linguri de lemn, barbatii beau tuica din oale de pamant. Dormeam in paturi de lemn, pe rogojine de trestie. Bordeiu' era din "martace" groase, intre care bagam coaja de copac si deasupra pleava peste casa. Lemn si iarasi lemn! Tinea bordeiu' ala si o suta de ani. Nu ne ploua, nu ne ningea. Numa' cu lemn traiam. Noi nu aveam nevoie de nimica de la nimeni..."
Stim de la tata lu' tata lu' tata...
Cativa rudari au iesit la strada, inaintea portilor. Blidele, scaunele, mesele, linguroaiele lor par si mai albe in soarele fierbinte. Stralucesc. Mesterii "si-au scos in fata caselor" un fel de umbrare, sprijinite pe furci, cu acoperisuri de lemn si trestie uscata. Dar chiar si acolo, pe strada, sunt impresurati de muntii de rumegus. Am stat deoparte, peste drum, si i-am urmarit atent. Am constatat - mai ales la barbati - ca nici unul nu si-a ridicat privirea de la "lucrul" lui. Ore la rand. Parca nici nu le pasa ca sunt acolo, in vazul lumii. Masini de lux veneau in viteza si se opreau inaintea acestor "ateliere", oameni frumos imbracati coborau sa le vada "marfa". Dar ei nici nu-si ridicau ochii. Ciopleau mai departe, nestingheriti. Nu ieseau la drum, cu mainile intinse: "Alo! Domnu', domnu', nu cumparati?...". Nu se adunau roata in jurul strainilor, sa-si "strige" marfa. Nu vindeau "suveniruri", buzdugane, vaze sau linguri cu Dracula. Doar lucruri simple, albe. Linguri, scaune, mese, copai. Nu isi laudau mestesugul. Asteptau pe marginea strazii, ca cineva sa se apropie, sa-i intrebe. Si abia atunci, posomorati parca, dintr-un motiv ascuns, incepeau sa vorbeasca...
Asa l-am cunoscut pe Constantin Nicu, 67 de ani, om gros, cu mustata si sprancenele galbene, care scotea "gavanu" lingurilor dintr-o singura izbitura de secure. In fata casei are un trunchi drept de plop, lung de vreo cinci pasi, pentru care a platit acum trei ani 20 de milioane. Ani la rand a fost plecat in Delta, dupa lemn. Si mereu s-a intors. El mi-a vorbit prima data de "albieri", asa scria pe actul de nastere al tatalui sau. "Uitati-va la mustata mea, ce blond is", zicea. "Cum sa ne zica noua ca suntem tigani? Suntem daci de cand ne stim pe pamant." Si Gheorghe Cimpoieru, vecinul de alaturi, om mult mai batran, cu ochi verzi si mustata alburie, ai carui nepoti de 6-7 ani sunt la fel de indemanatici ca dansul. Si nevasta lui, Floarea. Si Badalan Bucur... Si Gusatu Iordan... Si Stan Dumitru... De unde au aflat ei despre originea asta? "De la tata lu' tata lu' tata..." Si ar mai fi ceva, care ii supara rau: ca nicicand n-au fost mai prigoniti decat acum, in anii "liberi" de dupa comunism. Li s-a interzis sa mai vanda in anumite locuri, li s-au pus taxe pe care ei nu le pot plati. "Ne pune carlige mai ceva ca la tiganii-tigani. Ei se invart, dau spagi. Noi nu stim. Niciodata n-am stiut... Nu se mai plateste o meserie curata ca a noastra...", zice visator batranul Gheorghe Cimpoieru, tot lovind lemnul. Dar asta e o alta poveste. Ca nu-s incurajati, ca nimanui nu ii pasa. Ca satul asta ar putea ajunge o atractie turistica. Ei, rudarii, oricum, nu stiu sa faca altceva. Doar sa ciopleasca. Atata stiu. Si atata o sa faca, pana in ceasul mortii. Ii rog sa-si ridice ochii macar putin, cateva secunde, sa le facem o poza. Ii rog pe fiecare, pe rand. Imi e foarte greu. Oamenii se straduiesc sa se uite la aparat, dar nu reusesc. Se uita in alta parte, zambind rusinati, spre cine stie ce departari... Asa sunt ei. Cei mai multi nu-s obisnuiti sa inceteze lucrul, nici macar pentru o fotografie.
Gurbanul
Vita, ea e regina satului. Recunoscuta ca un simbol de catre toti rudarii. Vita, chiar asta e numele ei adevarat. Nu e vreo prescurtare sau porecla. Ciopleste mai bine decat toti barbatii. Vorbeste cel mai cu duh. Isi poarta si azi costumul alb, cusut doar la gat, fin, cu niste "albinute". Si preschimba cu securea orice despicatura de lemn in opera de arta. Asta, pentru ca, zice Vita Lepadatu, "eu am lucrat mereu lemnul "cu credinta". Lemnul trebuie sa-l simti aproape. Sa "te lasi dupa el", sa-l iubesti, sa nu doresti sa se lase el dupa cum vrea cutitul. Sa pui sufletu' tau acolo, inauntru, in inima lemnului..." In curtea ei am vazut pentru prima data ciudatenia aceasta: oameni care mananca lemn. Toti cei din ograda mestecand bucatele de salcie proaspata. Sunt vreo zece persoane. De la Iordan, barbatul Vitei, la bunicul Ilie (batranul care poarta cusma sub un soare ucigator, cusma veche, de care nu se desparte nici noaptea in somn) pana la stranepotelul Lisandru, un copil de 9 ani, chipes si blondut, care ciocarteste si el intr-un colt, laolalta cu ceilalti. Toti zic ca "se simt bine" daca mesteca lemnul asta. Ca prind o putere anumita, daca simt gustul acela in gura lor, atunci cand lucreaza. Si imi mai spune Vita Lepadatu despre un obicei teribil de vechi pe care, dintre toate neamurile, doar rudarii il mai pastreaza si azi cu sfintenie. Gurbanul. Cea mai mare "sarbatoare" a lor. O noapte in care se petrec adevarate miracole. Un fel de "renastere" a intregului sat. Oameni bolnavi, care se scoala din patul suferintei, paralizati, arsi, orbi si schiopi. Toate bolile grave care lovesc satul peste an isi pot gasi tamaduirea atunci. Gurbanul se tine de Sfantul Gheorghe, doar daca ziua nu cade in postul crestin. Anul asta a cazut, asa ca, prin lege veche, a fost mutata de Inaltarea Domnului. Intreg satul asteapta acum Gurbanul. Toti lemnarii vorbesc numai despre asta. Se intreaba intre ei: "Mai, nu stii care si-o pus anu' asta gand de miel?". Vor sa stie, adica, casele unde sunt cei bolnavi, oamenii de acolo vor face Gurbanul. Un ritual de vindecare si curatenie prin posturi grele, prin jertfa de sange si prin puterea viselor. "Omu' se pune seara-n pat", zice Vita, "in casa curata, pe rogojina curata si se apuca sa viseze. Se culca cu gandul la ceva verde, frumos, la un camp curat, la padurile pe unde-o petrecut... Pe urma isi pune gandul de miel. Chiar eu mi-am pus gandul de miel, pentru un frate de-al meu geaman si pentru barbatu' meu care o fost bolnav. Si am visat. Trebuie sa visezi trei zile la rand totul. Tot-tot-tot. Locu' unde-o sa se tina jertfa, islazul cel verde, ce-o sa se intample, tot ritualu' asta de la inceput la sfarsit. Daca pana in trei zile n-ai visat, degeaba. Inseamna ca nu ai gand de miel, gand curat precum blana alba a mielului lui Avram, caruia Dumnezeu i-a spus sa-l jertfeasca pe cel dintai copil. Daca nu visezi totul dinainte, inseamna ca n-ai cum sa faci. Si daca te-apuci sa faci "nevisata", pacatui. Da' daca ai visat, atunci te ridici din pat cu o bucurie aleasa. Numa' atuncea Gurbanu' poate sa inceapa!...".
Pana acum a fost istorie, viata. De aici inainte, totul este numai magie...
* Un ritual dacic de vindecare, practicat pana azi *
Gand de miel
"Iar a treia zi, ridicandu-si Avraam ochii, a vazut in departare locul acela..." (Facerea 22.4)
Vita imi povesteste despre Gurban. Nu incepe cu "a fost odata ca niciodata...". Gurbanul supravietuieste si azi. S-a tinut si anul trecut, se va tine si anul asta. Se vor vindeca iarasi oameni, n-are nici un fel de-indoiala. E un ritual foarte puternic de innoire. Un fel de post de curatire sufleteasca deplina. E-adevarat, se sacrifica un miel, dar asta nu i se pare o cruzime, "caci e o lege straveche, mostenita - aidoma - din strabuni, menita sa alunge boala din om. Asemeni jertfei lui Avraam, care a jertfit un berbec alb, in locu' la singuru' sau fiu, Isaac, ascultand astfel porunca ingerului din cer. Ii o "jertfa curata"!", zice Vita. "Ii jertfa veche, lasata pentru vindecare. Nici o vindecare nu se face fara curatie si jertfa, fara credinta ca vei fi mantuit..." Mereu vorbeste Vita despre "curatie". Totul, in povestile ei, e pictat in alb. Intreg satul se pregateste pentru Gurban, inca cu 2-3 saptamani inainte. Casa bolnavului e spoita in alb, patul lui are rogojini albe, cearsafuri albe. Se curata lemnul, mesele, scaunele, peretii. Sa nu fie mirosuri deloc-deloc, sa fie aer proaspat, ca pe-un camp. Omul se intinde pe pat si "se apuca" sa viseze. Trei zile la rand. Viseaza locul. Loc curat. Pajistea. Mielul cel alb, pe camp... O apa cristalina... Padurea in jur, fosnind... Dar viseaza un loc... precis! Exact. Un anumit deal, un islaz de undeva din jurul satului. Ar putea sa ajunga acolo si cu ochii inchisi. Locul ala devine sfant, daca-i visat cu inima curata. Chiar daca n-a mai fost niciodata acolo, visatorul "stie drumul". Drumul si locul i se arata in vis. Si focul si intreg ritualul si tot ce o sa urmeze de acum inainte...
Bolnavul iese din casa, in straiul lui alb si lung, si pleaca sa se inchine la copaci. Il duc in padure, tinandu-l de subtiori, oamenii din neam. Daca nu se poate ridica din pat, merg altii in locul lui. Tot neamuri, oameni care il iubesc. "M-am dus eu, demult, pentru un frate de-al meu, Marin. Era moale. L-o apucat deodata "delasare" in toate oasele. Paralizat de picioare, il ducea mama in patura la dispensar si-i facea injectii, da' la nimica nu ii folosea. Murea fratioru' meu. Gurbanu' asta cam asa se tine - pentru aia fara scapare, la care nici doctorii nu mai au ce le face. Sunt boli care-s de la om, da-s si niste dureri mai... aparte. Atuncea intri la banuieli si iti pui "gand de miel". Eu m-am dus la un rug. M-am dus acolo, la un rug de maces, m-am lasat in genunchi si am pus mainile pa rugu' ala si i-am spus tot necazu' meu. Ma rugam: "Ajuta-l Doamne! Ajuta-l sa fie iara bine... Ajuta-l... Tu imi esti aproape... Tu imi faci binele asta... Ajuta-ne si pe noi sa avem gandul de miel...". Tot-tot ce ai in sufletu' tau ii spui la pom, asa, ca o spovedanie. Si, nu stiu cum, prin rugu' ala parca vorbeam cu Dumnezeu, sus in cer. Tineam mainile pa rug si vorbeam cu Bunu' Dumnezeu. Asa simteam. Pe urma, mama a visat si fratele meu s-a facut bine, i s-au intarit picioarele la numa' cateva zile dupa ce i-au facut Gurbanu'. A murit acuma, in 2007, chiar inainte de Anul Nou. Eu am 55 de ani. El era cu un an mai mare ca mine."
Citisem despre acest Gurban, mai ales despre "Gurbanul viilor", recunoscut pretutindeni drept un "ceremonial bahic de origine tracica", tot cu jertfa de miel si incantatii in jurul focului la miezul noptii, pentru "insanatosirea" vitei de vie. Asa imi spune si femeia cu nume de vita: "Boala se omoara in pamant. Pamant! In rod. In grau. Mielu-i baiatu' lui Dumnezeu, care s-o jertfit pentru noi, cei slabi, si o udat cu sangele lui pamantu'. Iara pe lanu' de grau, acolo-i Maica Domnului "fotografiata". In boaba de grau, care ii Maica cu Pruncu'. Asa apare in boaba, in forma ei, da. Acuma, inainte de Gurban, femeile se duc desculte sa se "manece" in grau. Se duc sa se ude in grau' verde. Dimineata tare, pana sa se lumine de zaua. Merg la roua. Se duc sa se ude la roua, sa samta roua aia acruta si zdravana, cum le intra in pielea lor alba, cum le ustura, cum li sa fragede pulpele de la umblat prin lucru proaspat proaspat, verde si viu, caci roua ii lacrima Maicii Domnului, si prin lacrima ei iti versi toata suferinta in campul cel mare. Da-i asa de frumos... Tin minte, cand eram copila, cum mergeam si eu sa "ma manec" la grau, impreuna cu femeile mari. Bucuria noastra, a copilitelor, asta era. Se duceau femeile toate in picioarele goale, imbracate doar cu rochia aia lunga si alba pa noi, si intram in grau pana la jumatate, si ne lasam prada naturii frumoase. Veneam acasa ude pa rochii pana sus, pana la piept, pana la tatisoare, si rosii in obraji, si eram atata de fericite. Intram in sat bucuroase, ducand cu noi ramuri mari de salcie - lemnu' cel domnos pe care urma sa fie pus bolnavul in car, pe drumul lui catre locul visat. Cand ne intorceam in rudarie, dimineata in zori, ieseau femeile din case: "Tu, ai fost sa te maneci?...". "Da, am fost". Si la alea care-o ramas le parea rau ca n-au fost. Le parea rau ca nu s-au sculat dimineata. Ca nu s-au dus sa se scalde in apele campului..."
Drum spre lumea de dincolo
"Luand deci Avraam lemnele cele pentru jertfa, le-a pus pe umerii lui Isaac, fiul sau; iar el a luat in maini focul si cutitul si s-au dus amandoi impreuna." (Facerea 22.6)
Si anul asta, niste oameni din Babeni "au avut gand de miel". S-a intamplat la casa unora din neamul lui Plesa. Li s-a aratat mielul in vis, iar ei s-au dus sa il caute. Un miel cu fata visata. Fata mielului trebuie sa fie la fel ca in vis. Berbece alb, neaparat alb, fara nici o pata. Grasut, neaparat parte barbateasca. Si "sa aiva cornite". Cornite cat de mici, dar sa le aiba. Oamenii il spala pe picioare, ii spala copitele, pana raman albe, rozii. Implinesc legea stramosilor. Inainte, batranii "il ura" pe miel, "ii faceau uratura". Jurau, adica, ca o sa tina Gurbanul un numar de ani, sau chiar toata viata, an dupa an. Ziceau in fata lui rugaciuni stravechi, tainice. Astazi, oamenii se roaga la sfinti mai noi. Mielul acesta e si acum pentru dansii o faptura binecuvantata...
In dimineata de Inaltare, vor pleca cu totii spre locul din vis. Vor intinde bolnavul in car, pe mladele de salcie, iar la capataiul lui vor pune lemnele pentru foc, pentru sfantul jertfelnic. Si vor porni. Vor spala intregul car, cu cateva zile inainte. Curatat bine-bine, cu ravna, pana la cea mai mica incheietura. Oistea, protapul, jugul, ruda... Doar asa pot porni. Iar carul lor trebuie sa treaca neaparat, in drum, printr-o apa. O apa curgatoare. Sa se ude toate cele patru roti, sa intre adanc, sa se hurduce pe bolovani, sa se clatine caruta si sa se spele de pacate, sa treaca pe partea cealalta. Un rau pe care sa-l treci cu greu, "spre o lume de dincolo". Spre locul pe care, odata, un om l-a visat.
Acolo, jertfelnicul e deja inaltat. Un rug, pe un deal verde. O "vatra de jertfa", cum ii spun rudarii. Alaturi, e sapata o groapa. Mielul cel alb, ales de Dumnezeu, e pus pe aceleasi salcii "domnoase", pe care zacuse omul suferind. Sangele lui se scurge in groapa, prin lemn. "Tot sangele, pana la ultima suflare. Toata jertfa... Si maruntaiele cele rele. Toata boala si suferinta curg in pamant si se ingroapa intru vesnica uitare...", zice Vita. In pantecul curat si spalat al mielului, rudarii pun trei "asme", trei painite sfinte, trei prescuri pe care le frang chiar acolo, "inlauntrul lui". Burta ii e cusuta inapoi cu fir alb si gros, "neaparat fir alb, sa nu se cunoasca". Din acest miel gusta tot satul, fiecare rudar, punandu-si dorinte de sanatate. Cate o bucatica, putin, fara lacomie. Intreaga rudarie renaste, se insanatoseste. Dar, mai dintai, mananca omul bolnav. Lui i se da primul. Si - zice Vita - "daca el si cei din neam o trait in curatie, dac-o avut vis si gand curat, atuncea cu siguranta o sa se tamaduiasca!".
Descantatorul
"Iar daca au ajuns la locul de care-i graise Dumnezeu, a ridicat Avraam acolo jertfelnic, a asezat lemnele pe el si, legand pe Isaac, fiul sau, l-a pus jertfelnic, deasupra lemnelor." (Facerea 22.9)
Clipa de varf a Gurbanului este aparitia "Descantatorului". "Descantatoru'" sau "Popa", cum ii spun rudarii. Un batran. Cel mai curat, mai plin de har, din intreaga rudarie. Bolnavul e intins jos, pe un pat de frunze de salcie. Alaturi, pe-un trunchi larg ca o masa, sunt puse o bucatica de carne fripta, o paine abia scoasa din cuptor si-o butie de vin rosu. Oamenii stau de jur imprejur, smeriti, cu privirile in pamant. Si asteapta. Abia atunci, aproape de miezul noptii, el apare in mijlocul lor... Ia butia de vin intr-o mana, bucatica din miel in cealalta. Musca putin din frigare, ia o gura de vin. Apoi ridica butia si carnea deasupra capului, deasupra norodului, de parca ar savarsi o Liturghie. Si rosteste, solemn, niste cuvinte cu adevarat magice...
Aflu intr-un tarziu ca insusi Iordan, barbatul Vitei, a fost de cateva ori "Popa la rudari". Nu vrea sa-mi spuna de la inceput. Se fasticeste cand il intreb, zice mereu ca "nu..., nu...", ca asa ceva-i "un secret", ca nu prea se zice... Ca el a fost pus Popa doar fiindca batranii cei vechi s-au prapadit.... Ca el nu ar fi meritat cinstea asta, la cei numai 57 de ani ai sai.... Doar cand il imboldeste Vita, dupa ce insista mult - "Hai mai, omule, acuma... daca tot... hai sa-i zicem!" - abia atunci se indupleca, cat de cat. Desi e o matahala de barbat, spanos si mai intunecat la chip decat toti ceilalti din neam, acest Iordan Lepadatu pastreaza in firea lui o cumintenie, un zambet inocent si o sinceritate rusinata, cum nu le mai gasesti la nimeni. Nu-si ridica deloc ochii de la lemn - absolut nici o clipa! - in timp ce vorbeste. Si, in cele din urma, tarziu, imi este dat sa aud cuvintele vrajite: "Simt atunci o putere, o putere mare. Ridic mielul si vinul si eu parca ma preschimb. Ii ca si cum as avea in maini "tainele", trupul si sangele sfant. Si zic asa: "Voi, Sfintelor, Bunelor, Dulcelor!... Veniti lin ca apa si dulci ca mierea, aduceti-va aminte de... (cutare bolnav), dati-i "snaga" si puterea si "vartutea" in oase, ca el va prazniceste dan an in an cu un berbece gras, c-o butie de vin, cu-n cuptor de paine, amin!". Zic o data. De doua ori. De trei. Si a treia oara, dupa ce-am spus "Amin!", le zic, la sfarsit: "Ce-a urat cei batrani sa fie deplin!". Eu ii dau la bolnav cea dintai farama de carne, in gura lui. Eu, si il rog ca sa mestece. S-o tina in gura, macar putin. Si chiar dupa prima "cuminecatura", ei incep sa prinda o lumina in ochii lor. O pala in obraji. Incep sa se inzdraveneasca. Si toti, pana la urma, se tamaduie..."
Vindecarile
"Si a strigat a doua oara ingerul Domnului din cer: "De aceea te voi binecuvanta cu binecuvantarea Mea si voi inmulti foarte neamul tau, ca sa fie ca stelele cerului si ca nisipul de pe tarmul marii..."" (Facerea 22. 15-17)
Iordan si Vita nu reusesc sa ispraveasca intamplarile cu oameni care s-au tamaduit. Din Babeni, din satele vecine, dar si veniti de departe. Zeci si zeci de cazuri, an dupa an. Insusi Iordan si-a pus odata "gand de miel", pentru o boala ciudata, niste bube dureroase care n-au disparut nici dupa ce l-au luat cu salvarea si l-au tinut in spital multa vreme, iar apoi medicii l-au trimis iarasi acasa, sfatuindu-l sa incerce mai degraba "prin babe". Chiar la primul Gurban, bubele au disparut pe vecie. "Au fost multi, multi...", completeaza Vita. "Paralizati, oameni la care ii slabise mana, picioru'... Ii apuca asa, o "slabiciune" si nu puteau merge pe picioare... Oameni cu rana pe fata, ca si cum te-ai parli de un vant... "Imbubati", schilozi, orbi..."
O rog pe Vita Lepadatu sa vin si eu de Inaltare, sa fiu de fata la ritualul Gurbanului. Sa ma lase sa vad "pe viu" toate vindecarile astea. Sa vin, eventual, cu o echipa de televiziune, sa filmam acest obicei milenar, unic in lume, despre care se stie atat de putin. O rog, iar Vita imi spune ca nu are nimic impotriva. Pot veni, pot aduce pe cine vreau. Apoi adauga linistita:"Veniti, da sa stiti ca toti rudarii care o sa fie de fata, toti oamenii aia s-au curatit dinainte. Macar c-o saptamana inainte au postit, s-au impartasit, s-au rugat. Caci daca ar fi acolo macar unu' singur care nu-i curat, unu' singur, atuncea toata boala si tot blestemul se-ntorc pa el. Totu' cade pa el. Un singur strain care vine acolo necuratit ia pa el pacatul si boala pentru toata viata!". La despartire, Vita Lepadatu ma priveste cu luare aminte, din talpi pana in crestet. "Nu stiu daca-i bine sa veniti la Gurban", zice. "Curatia nu-i lucru chiar asa de usor."
Fotografii: IULIAN IGNAT