Era o zi ploioasa de primavara, aproape de sarbatoarea Invierii Domnului. Sotia mea era foarte bolnava, internata in spital, si ma duceam zilnic la ea. Imi lipsea, si casa parea pustie, iar viata mea... un chin. In drum spre spital, m-am oprit la biserica Icoanei, ca sa ma rog ca orice om aflat in necaz, la icoana cea facatoare de minuni. Slujba se terminase demult si biserica parea goala. Luminile erau aproape toate stinse, doar cateva candele raspandeau o palpaire difuza. Am sperat sa-l gasesc pe parintele Necula care era confesorul meu. De obicei mai ramanea dupa slujbe. La lumanari femeile lipseau, asa ca m-am servit singur, lasand banii pe tejgheaua de lemn.
Biserica era stapanita de o liniste care ma inunda, cand, pe neasteptate, dinspre altar, a aparut o lumina alba, ca de neon, ce venea chiar de la icoana cea vestita a Maicii Domnului. O curiozitate bolnava m-a impins catre ea. Pasii mei nu se auzeau pe covorul moale, cand am descoperit ca nu eram singur. In fata altarului statea o umbra ingenuncheata, inconjurata de o lumina alba, sidefata, radianta, care cadea de pe umerii ei sub forma unor aripi imense. Am amutit de emotie si m-am ascuns in spatele zidului ce despartea restul bisericii de tejgheaua cu diverse iconite si lumanari. Vedeam... si nu puteam sa cred ce vad. Mi-am bagat unghiile adanc in palma, ca sa nu cred ca e un vis sau ca am o iluzie optica. Ingerul si-a deschis aripile de lumina laptoasa, le auzeam fosnetul, si un glas frumos, ca o melodie, soptea intr-o limba necunoscuta ceva ce parea a fi o rugaciune. Deodata s-a ridicat. Speriat, am incetat sa respir. Aripile de lumina erau albe, albe, cum nu vazusem niciodata pana atunci. Ingerul a sarutat icoanele, i-am vazut mainile mangaind chipurile sfinte, apoi, incet, stralucirea aripilor a disparut si a ramas doar o faptura ce se indrepta spre iesire cu pasi mici. Am facut si eu un pas, dincolo de usa gheretei, si m-am lasat pe vine, de parca as fi vrut sa ma inghita pamantul. Inima imi batea cu putere, sa-mi sparga pieptul. Nu voiam sa fiu descoperit. Apoi fiinta aceea a iesit din biserica si am auzit cum se indrepta spre locul unde se pun lumanarile pentru cei vii si pentru cei care ne raman doar amintiri ale sufletului. M-am ridicat si m-am strecurat cu grija afara. Eram curios sa vad ingerul de aproape. A tresarit cand m-a zarit, dar eu am facut pe indiferentul, privind-o pe ascuns. Avea un chip de icoana, cu ochi mari si o privire patrunzatoare, par blond, drept pana la umeri, sub un voal straveziu. Avea ceva deosebit in ea, desi voia sa para obisnuita. O femeie fara varsta, imbracata in straie lungi, negre, acoperindu-i faptura fragila, cu o anumita eleganta si modestie in acelasi timp. Mi-am amintit brusc chipul. Venea la acelasi confesor, la parintele Necula. Era o vaduva cu doi copii, mari acum. Eram surprins, uluit, nu puteam crede ca ea era... ingerul din biserica. Am pus lumanarile langa cele aprinse de ea si m-am scuzat ca nu ma prea pricep. M-a intrebat pentru cine le pun si i-am spus ca am sotia bolnava. Mi-a zambit cu blandete, iar eu m-am trezit povestindu-i necazul meu ca unui confesor. Rabdarea, delicatetea acestui inger ma impresionau. Mi-a spus ca va fi ajutat cine crede in Dumnezeu cu tot sufletul. Crede si nu cerceta. Spunea ca trebuie sa crezi in miracole daca vrei ca ele sa vina la tine, asa cum crede un copil in basme. Am stat de vorba, de parca ne cunosteam de o viata. Desi nu a durat mult, parea ca timpul s-a oprit in loc. Apoi m-a sfatuit sa ma duc la spital si sa am incredere ca totul va fi bine. Roaga-te!, mi-a spus. Crezi si roaga-te intruna. Dumnezeu poate tot. Am ascultat-o. Am mers la biserica, m-am rugat. Acum sotia mea este bine. S-a-ntors acasa, suntem din nou fericiti.
Dar desi a trecut mult timp de atunci, intalnirea cu ingerul ma framanta; n-are inca raspuns. A fost o iluzie? Exista printre noi oameni-ingeri pregatiti sa ne-ajute cand avem greutati? Exista ceva ce nu cunoastem inca, un univers pe care ti-l deschide doar rugaciunea si credinta in Dumnezeu? Astept, cu nerabdare, un raspuns...
ISPAS ALEXANDRU - e-mail: ispas.alexandru@yahoo.com
Soricelul din sticla cu lapte
Era prin anul 1988, o dimineata mohorata, rece si umeda de februarie. Ma trezisem pe la orele 4 in acea zi de vineri, in care se presupunea ca pe langa cele doua sticle cu lapte s-ar putea sa apuci, daca ai noroc, si un pachet de unt sau o cutiuta cu branza de vaci Fagaras. Dupa vreo doua ore de stat la o coada de zeci de persoane, m-am intors acasa victorioasa, cu doua sticle cu lapte. Era pe la orele 6. Minunat, mi-am zis, imi ramane o jumatate de ora sa-l fierb si sa pregatesc micul dejun pentru sotul si fetita mea. Am scos oala minune, am turnat laptele din prima sticla, dar cand am scos capacul de staniol de la cea de-a doua... surpriza! Deasupra laptelui plutea un soarece mort. De cand ma stiam mi-a fost o frica si o sila organica de asa ceva, si in acele clipe am simtit ca mor! Poate oboseala si multe alte cauze din viata chinuita pe care o duceam pe atunci au facut ca aceasta intamplare sa ma afecteze intr-atat, incat am simtit ca a fost chiar picatura care umplea paharul amaraciunilor mele.
In mica mea bucatarie, pe peretele de la rasarit, atarnasem cu ani in urma o iconita veche, din cele ce se gaseau prin targurile anilor 20. O descoperisem intamplator intr-o lada cu lucruri vechi, ramasa de la bunica, printre putinele pe care le salvase cand a fost izgonita de catre profitorii noului regim ce se instaurase, din casa si gospodaria ce cu truda le agonisise, impreuna cu bunicul. Peste ani, vazand icoana, m-a impresionat profunzimea cerului senin pe care se contura cu finete multimea sfintilor parinti, participanti la Soborul de la Niceea, si Sfanta Treime deasupra tuturor. Rama de lemn innegrita de vreme si candela inclusa in partea de jos a ramei ii dau iconitei un aer de mister si originalitate. Observasem adesea, ca o simpla privire indreptata catre icoana imi alunga oboseala sau tristetea. Dar in acele momente m-am aruncat cu disperare in genunchi pe mozaicul bucatariei, implorand fierbinte ajutorul, rugandu-ma din tot sufletul Sfintei Fecioare sa faca ceva pentru a putea sa ies din starea de deznadejde in care ma aflam; am spus Tatal Nostru si alte rugaciuni scurte, pret de cateva minute. Ma simteam ceva mai bine si m-am ridicat sa-mi continui treburile, pentru a ajunge la timp la serviciu. In urmatoarele momente, dupa rugaciune, un gand duios mi-a incoltit in minte: bietul soricel era doar un puiut mic si speriat de groaznicu-i sfarsit! Dar soricica mama? O fi avut aceeasi soarta sau inca-l mai jeleste in gaura ce le servea drept cuib? Cu aceste ganduri, cu aceste sentimente de empatie, de compasiune, am uitat complet de raul visceral ce ma coplesise cu putin timp in urma. Aceasta intamplare mi-a intarit definitiv credinta in puterea rugaciunii si binefacerile ei in viata noastra. Rugaciunea este plugaria sufletului, dupa cum spun Sfintii Parinti.
Rugaciunea ne curata sufletul de buruienile raului, pregatindu-l sa primeasca samanta binefacatoare a gandurilor bune si generoase, care ne dau putere sa invingem toate greutatile si incercarile vietii.
ELISABETA DANCIU PARNIA - Targoviste
Stimata doamna Sanziana Pop,
Sunt una dintre miile de cititoare care gandesc si simt in spiritul revistei Formula AS, pe care cu iubire si multa responsabilitate o conduceti. Afirm, fara nici o urma de indoiala, ca unicitatea acestei minunate publicatii nu poate fi decat de natura divina.
Va felicit din toata inima si va urez multa sanatate, dvs. si tuturor celor ce va sunt alaturi in acest generos demers!