SIBIU
Scufia Alba
Cei trei au aparut de sub o bolta luminata, au strabatut Piata Mare, si-au lasat sacii de pe umeri si s-au asezat pe dalele de piatra fara sa sufle o vorba. Era inceputul ultimei nopti a verii trecute, pe cand luna se ridicase peste casele ale caror acoperisuri isi mijeau zeci de ochi. Cativa copii inca se mai jucau printre jeturile de apa ale fantanii arteziene, iar umbrele oamenilor se prelingeau, brat la brat, sau in mici grupuri, prin Sibiul aflat in sarbatoare.
Cei trei si-au scos ustensilele si au inceput sa se antreneze sub privirile curioase ale trecatorilor. Fata s-a pudrat un pic, apoi a inceput sa arunce in sus tot felul de popice si cercuri. Nu era vreo frumusica, avea un nas cu personalitate, purta o scufie caraghioasa pe cap si se stramba mai mereu, insa in ochi ii straluceau atata veselie, optimism si caldura, cum nu intalnesti prea des. Unul dintre baieti, imbracat cu o vesta in dungi sclipitoare, si-a dat jos palaria si a inceput sa mearga in maini, iar celalalt incerca sa tina nemiscata pe cap o bila de sticla. Nimic iesit din comun pana aici. Insa atunci cand s-au adunat destui privitori si cei trei tineri si-au inceput spectacolul, in piata de sub Turnul cu ceas s-a intamplat, la 11 noaptea, ceva vecin cu magia. O magie concreta, vizibila, palpabila, ce se vedea ca lumina zilei, in gesturile si in privirile celor trei, dar si ale celor stransi in jurul lor. Oamenii inceputului de mileniu, cu mintile si sufletele blocate de claxoane, termene limita, bilanturi contabile, cetateni universali care in goana lor nebuna dupa noi si noi lucruri stralucitoare au uitat bucuria lucrurilor simple, au uitat cum e sa zambesti fara motiv, sa privesti cerul, traiau, acum cuceriti, jocul propus de trei nazdravani. De fapt, o ceata de copii care priveau fascinati, in lumina lunii si a felinarelor, jongleriile celor trei circari.
Am asteptat sa-si termine numarul ca sa vorbesc cu ei. Au 20 de ani si povestea lor este la fel de frumoasa ca spectacolul pe care il fac. Paola, Guillermo si Igor s-au cunoscut cu trei saptamani in urma, la o conventie a jonglerilor din Atena si au decis sa-si continue drumul impreuna si sa incerce sa puna la punct un spectacol. Au calatorit prin Turcia, Bulgaria, apoi Bucuresti, Brasov, si in final Sibiu. Aveam de gand sa stam o zi, doua, spune Paola, insa suntem aici de-o saptamana. Oamenii au fost atat de prietenosi, au vrut sa vada mai mult, iar noi am inteles ca avem, in sfarsit, un spectacol bine inchegat, ceea ce ne-a bucurat foarte mult. Igor e un pic mai sentimental. Poate ca de fapt am gasit aici mai multe similitudini cu poporul brazilian, care are origini latine, la fel ca romanii. Igor e din Brazilia, iar Paola si Guillermo din Mexic. Calatoresc prin Europa cu cate un rucsac in spate, nu au nici un telefon mobil, nici o solutie de rezerva. Se opresc intr-un oras, isi tin spectacolul in strada, si din banii ce se strang in palaria lui Igor isi platesc mancarea, gazda si drumul. Pentru ei e cea mai frumoasa viata. Calatoresti, explorezi, te distrezi si muncesti in acelasi timp. Ce poate fi mai bine de atat? Guillermo e un tip tare tacut. Poarta barba, parul, putin mai lung la spate, e prins in suvite. Sta intr-un soi de meditatie, abia daca rosteste doua cuvinte. Compenseaza Igor si, mai ales, Paola, veseli si vorbareti. Poate intr-o zi isi vor forma propria companie, se vor alatura unui grup cu experienta sau chiar unui circ, insa acum vor sa exploreze, sa se perfectioneze, sa colinde lumea, sa interactioneze cu publicul. Igor a absolvit in Brazilia cursurile unei Scoli de Arte Frumoase. Cand s-a hotarat sa plece in lume, parintii nu au incercat sa-l opreasca. Tata iubeste circul, mereu ma ducea cand eram copil. Mi-a spus: Fiule, uite ceva bani, vezi lumea, munceste, desteapta-te si fa in viata ce-ti place.
Habar n-am cand ma intorc acasa, spune Paola, aranjandu-si scufia alba pe cap. Mai am atata experienta artistica si de viata de acumulat, vreau sa cunosc cultura, oamenii, sa ma cunosc pe mine. Colind de trei ani Europa, mai am jumatate din ea de descoperit, asa ca cine stie cand mai ajung in Mexic. Cand ajung acasa sunt bucuroasa, cand plec la drum, imi place la nebunie, sunt fericita oriunde-as fi. Nu a trebuit sa vada prea multe spectacole de strada sau de circ pana sa inteleaga ce are de facut in viata. La scoala n-a fost chiar cel mai bun elev, pentru ca nu avea rabdare sa stea ore in sir si sa-i asculte pe altii vorbind, asa ca era mult mai atrasa de sporturi. Intr-un sat mexican, o fata ce nu putea sta locului visa sa devina jongler. A invatat mai intai o smecherie, doua, a plecat in Europa, a facut o scoala de specialitate, a lucrat la un circ si apoi a continuat de una singura, cu spectacole de strada, pana ce i-a cunoscut pe Igor si Guillermo la Atena. Acum, cand toata omenirea pare ca alearga dupa confort, dupa bunuri materiale, Paola are ceva mai bun de facut: La iarna, ori mergem undeva unde-i mai cald si continuam spectacolele, ori ne ascundem si ne antrenam. Dupa un tur de 2-3 luni, inveti atatea lucruri, incat e bine sa te asezi un pic, sa vezi ce ai de facut in continuare. Care-i telul meu? Poate voi lucra intr-o companie mica, poate intr-un circ. Sunt ca un pictor. Telul lui nu e sa ajunga intr-o galerie, ci sa continue sa picteze.
Poate ca Igor si Guillermo se vor aseza intr-o zi la casele lor, insa Paola este facuta pentru viata asta. O intreb de satisfactii si se ineaca, nu-si gaseste cuvintele, vrea sa le spuna pe toate deodata. Pot spune ca asta-i cea mai frumoasa calatorie a mea, dar si precedenta a fost minunata, si urmatoarea va fi la fel. Mereu invatam, aflam, cunoastem tot felul de oameni, ne imprietenim, mereu se intampla ceva...
Circul de copii
A doua zi, pe scena principala din aceeasi Piata Mare, cele mai multe aplauze au fost obtinute de Klaus, un tanar de 18 ani, cu tenul masliniu, ochii mari, verzi, si parul prins in coada. A fost unul din ultimele sale spectacole, pentru ca deja este prea... batran. Circarii au intre 11 si 18 ani, iar Klaus va incheia in curand cursurile liceului si isi va cauta un drum. Deocamdata, el si colegii sai, copii si adolescenti, componenti ai Circului german Marconi, au aratat publicului sibian, plin de bunavointa, ce au mai invatat nou peste an (echilibristica pe sarma sau pe monocicluri, jonglerie, sarituri, momente comice). Unii s-au impotmolit, altii, precum Klaus, au mers snur, unele numere au fost grozave, altele au cam scartait, insa nu perfectiunea este telul Circului Marconi. Membrii sai sunt cvasiamatori, elevi ai scolii din localitatea germana Badpol, care o data la doi ani isi petrec vara sustinand spectacole intr-o tara europeana. Ideea a aparut in urma cu 18 ani, dupa ce un circ elvetian a poposit in oras. Atenti la reactia copiilor, parintii si profesorii au decis sa puna la punct un spectacol in care vedetele sa fie cei mici. Traditia se pastreaza de atunci, ma lamuresc doi dintre oamenii de baza ai proiectului, Manuela Wagner si Reinhard Buchner. Nu exista nici o selectie, fiecare copil care doreste sa participe e binevenit. Unii chiar au talent, dexteritate, altii abia daca pot prinde-o minge, insa e loc pentru fiecare. In culisele spectacolului e agitatie mare, se repeta roluri, se schimba costume, copiii isi iau treaba in serios si incearca sa dea ce-au mai bun. Cei care schimba decorurile, cara lazile cu echipament sau se ocupa de partea tehnica sunt... parintii. As vrea sa studiez medicina, spune Klaus, stiu ca nu are nimic de-a face cu jongleria, dar asta mi-as dori cel mai mult sa fac. Imi vor lipsi, ce-i drept, calatoriile si scena, am trait atatea experiente frumoase, am invatat multe. Cred ca un lucru pe care l-am invatat la jonglerie si care ma va ajuta in viata este sa fiu calm si sa ma concentrez. La inceput eram atat de emotionat, scapam toate lucrurile pe jos, acum sunt linistit, ma pot controla. In plus, am vazut in calatoriile mele atatea locuri frumoase, ca Sibiul de pilda, pe care-l gasesc cu mult schimbat in bine fata de acum patru ani, cand am fost aici prima oara.
Nu doar copiii germani s-au bucurat de-a lungul anilor de experienta Circului Marconi, de bucuria de a fi pe scena, de a face parte dintr-un astfel de spectacol. La fiecare expeditie, impreuna cu componentii echipei germane se pregatesc si cativa copii din tarile unde au loc spectacole. La noi, aceasta sansa le-a revenit copiilor dintr-un mic sat sibian, Rosia. Am adunat copii din familii mai sarace care s-au antrenat cot la cot cu copiii nostri, timp de 12 zile, povesteste Bchner. Apoi am dat un spectacol in Rosia, in fata parintilor si a intregului sat. Au fost atat de fericiti, s-au pregatit din greu, toata ziua ne intrebau cate ceva si repetau, ar fi vrut fiecare sa le faca pe toate, si jonglerie, si echilibristica. I-am vazut preocupati, dornici sa se perfectioneze. Mai avem un spectacol cu ei peste cateva zile, la Medias. Pentru copii a insemnat mult experienta circului, si i-am vazut si pe parintii lor impresionati si mandri de ei.
TIMISOARA
O joaca serioasa
Spatiul din fata Operei Romane a prins brusc viata, pulseaza in zeci de culori. In lumina soarelui de amiaza, fete si baieti imbracati in costume de carnaval jongleaza, pasesc printre trecatori pe picioroange uriase sau danseaza cu lungi esarfe. In cele din urma, tot alaiul o ia din loc, si in vreme ce se indreapta spre Piata Unirii, oamenii de pe strada sunt invitati sa participe la festivalul Plai. Acolo isi vor petrece si ei trei zile, invatandu-i pe cei dornici tot soiul de jocuri si de acrobatii. Ei sunt membrii Asociatiei The Serious Road Trip - Romania. Infiintata in 1991, aceasta asociatie umanitara internationala a avut misiuni in intreaga lume, aducand prin clovnerii si giumbuslucuri clipe senine unor copii din Kosovo, Bosnia sau Afganistan. Unii tineri timisoreni vin pentru a invata lucruri noi, pentru a-si tine mintea deschisa si a-si petrece intr-un mod inedit timpul liber. Altii se indreapta spre profesionism, ca in cazul celor doua trupe care prezinta numere cu foc. Stau de vorba pe iarba Muzeului Banatean al Satului cu Imre Nagy, student la Informatica, unul dintre liderii asociatiei.
In 2001, am pornit prima Caravana a Veseliei. Mergeam peste vara intr-un sat din Caras-Severin, ne cazam in scoala si-i invatam pe copii tot ce stiam, ce invatasem si noi de la francezi. Dupa o saptamana, faceam noi un show si copiii altul. Am ajuns intr-un sat, Biger, langa Dunare, unde copiii mici nu stiau cum arata o locomotiva, nu coborasera niciodata de pe deal. E drept ca si noi abia am urcat pana acolo. Pe unde am mers, in fiecare an, ne-au primit cu entuziasm atat copiii, cat si parintii lor. Am observat o schimbare evidenta, mai ales la copiii cu probleme materiale sau sociale. Daca la inceputul saptamanii, de pilda, un copil roman nu voia sa se atinga de unul de tigan, peste cateva zile cei doi devenisera prieteni, pentru ca au inteles ca au nevoie unul de celalalt, ca pentru a-si duce la capat numarul, trebuie sa-si dovedeasca incredere. Nu-i neaparat nevoie de talent, ci de interes, de antrenament. Am vazut unii afoni rau, care intr-o saptamana faceau numere cu foc. In caravana luam cu noi cate sase copii cu serioase probleme comportamentale. Simteau ca li se acorda aten-tie si incredere si in cateva zile isi schimbau atitudinea.
Metoda terapiei prin circ are deja traditie in Occident si, incet, poate va prinde si la noi. Rezultate exista deja si sunt promitatoare. In Franta sunt 600 de scoli de circ omologate. Acolo, parintii merg la circ cu copiii de mana, cum merg la noi la inot sau la fotbal.
BUCURESTI
Cel mai frumos dar
Venerabila doamna se indreapta spre intrarea in cort, impingand un carut de copii gol, doar cu o sticla de apa minerala in el. Are parul lung, alb, strans pe frunte de o esarfa lata. Il asteapta pe sotul ei pentru a intra impreuna in cortul albastru. Acesta merge precum melcul in doua bastoane, ar putea avea 80-90 de ani, cine stie. Sunt doi fosti mari artisti de circ italieni, pensionati de decenii bune, care continua sa-si petreaca viata pe drum, cu familiile lor. Circul Aquatico Belluci are alt statut fata de trupele prezentate mai sus: este o institutie profesionista. Membrii sai isi petrec an dupa an in turnee. In 2007 s-au aflat timp de sapte luni in Romania, unde au sustinut cate doua spectacole zilnic, in diferite orase. Cortul lor mare, albastru, frumos luminat, este inconjurat de panouri stralucitoare, rulote, tiruri pictate cu animale fioroase sau clovni. Pentru copii este o uzina de vise ambulanta.
Cei doi batrani intra in arena pentru a vedea, a suta oara, spectacolul in care joaca nepotii lor. Poate chiar stranepotii, pentru ca pe scena apare si o copila de 6-7 ani. Introducerea o fac Flick si Flack, clovnul si clovnerita ce formeaza o pereche, si pe scena, si in viata. Flick nu-i deloc astamparat, fura floricelele si bomboanele copiilor, se aseaza in brate la tinerele mame, bine ca Flack e prin preajma sa-l traga de urechi. Spre sfarsitul spectacolului, ea isi va petrece 20 de minute pentru a intra in costumul pe care singura si l-a confectionat: un inger alb, de 2 metri, ce strabate sala in lumina unui singur reflector. Prezentarea artistilor si a numerelor ii revine lui Andrea, imbracat intr-un costum de senzatie, alb si albastru. Cu cativa ani in urma, Andrea Bertinelli a renuntat la slujba de la banca, si-a vandut masina, casa si a plecat in lume cu circul. Cat am lucrat la banca nu am intalnit nici un coleg care sa poata spune ca e fericit. Acum eu pot sa spun asta. Cesar este un tanar ecuadorian, mic de statura, dar bine cladit, care face niste numere de contorsionism ce le ingrozeste pe mamele si bunicile venite cu cei mici. Sub masca extraterestrului - un tub elastic care danseaza in ritm alert, spre deliciul copiilor - se afla Sorin. Sorin a plecat cu Aquatico Belluci din Oradea, pe post de sofer de tir, iar acum are doua numere in spectacol. Nu-i place sa-si puna in cuvinte fascinatia pe care o are pentru circ, pur si simplu asa s-a intamplat, a venit de la sine. Se gandeste chiar sa plece cu italienii, dupa ce acestia isi vor termina turneul in Romania. Ma intreaba ai mei: Ce-i cu tine, ma?. Si eu nu stiu ce sa le raspund. Show-ul are parte si de doua incantatoare prezente feminine, Jennifer si Sandy Medina, cu numere de hulla-hoop si acrobatii la inaltime. In adolescenta, cele doua surori au decis ca nu-i de ajuns ca si-au petrecut toata copilaria pe scena sau in jurul ei, si au urmat cursurile Academiei de circ de la Verona. Sunt fetele celui ce conduce, alaturi de Loredana Belluci, acest circ. O doamna care, sub anonimatul unei masti, ofera un numar excelent de jonglerie cu picioarele: mingi de fotbal, cercuri si o bara cu foc la capete. In urma cu sase ani, Loredana Belluci si Mario Medini au hotarat ca, dupa cariere de succes cu diferit companii, sa fondeze acest Aquatico Belluci, in numele unei lungi traditii de familie. Povestea cu accente romantice isi are originile pe la anul 1800. Emilio Bellucci era un domn respectabil, care isi conducea farmacia din Roma impreuna cu cei trei fii ai sai. Unul dintre ei, Armando, student la medicina, s-a indragostit nebuneste de Maria Levi, ce avea un numar de calarie la un mic circ ce a trecut prin capitala Italiei. Tanarul a lasat totul balta, studii, farmacie, si a urmat-o pe Maria, iar dupa un timp, cu banii pe care-i avea pusi deoparte, a fondat un circ propriu. Cei doi au avut succes, iar descendentii lor au format peste ani un lung sir de artisti de circ.
La doua secole dupa aceasta intamplare, stau de vorba cu un alt Emilio, Emilio Savio, cel responsabil cu buna dispozitie. Pe scena el este regizorul, alege cativa spectatori, le aseaza pe cap peruci si palarii si ii pune sa joace o scena de gelozie, ce se termina cu impuscaturi. Se rade cu lacrimi. Dar Emilio n-a fost dintotdeauna comic. Cei doi batrani pe care i-ai vazut sunt bunicii unchiului meu. Au facut parte din cele mai mari show-uri din Europa, din Circul Medrano. Traditia continua, iar eu sunt la a cincea generatie de artisti de circ. Amandoua bunicile mele aveau numere de dresura cu cai. Eu mi-am petrecut toata copilaria calatorind cu tata prin Europa, Australia, Noua Zeelanda, Hong Kong, cu circuri diferite. De la el am invatat tot ce mi-a trebuit pentru a ajunge un foarte bun acrobat si a lucra la randul meu cu cele mai mari circuri. Am avut o serie de accidentari si iata-ma, acum, comic si clovn. Sotia lui Emilio face tot felul de animalute din baloane, in pauzele spectacolelor, iar cele doua fetite ale lor, Germa si Geba, danseaza, topaie, fac tumbe, fie pe scena, fie in spatele ei. Le invat si pe ele ce am invatat de la tatal meu. Mi-ar placea sa continue traditia de familie, dar la o anumita varsta, vor lua singure decizia. Cea mica este la gradinita, iar cealalta abia a inceput scoala, pe care o tot schimba, din oras in oras. Nu le deranjeaza deloc ca ne tot mutam dintr-un loc in altul, din contra, au ocazia sa-si faca mereu prieteni noi. Sunt mai deschise, mai putin timide ca alti copii de varsta lor. In general, copiilor si oamenilor de la oras le este din ce in ce mai greu in ziua de astazi sa-si faca noi prieteni. Nu-i deloc cazul celor doua fetite care se distreaza de minune in spatele cortului, cu o artista de varsta apropiata de la Fundatia Parada. Fac podul, isi arata una alteia tot felul de smecherii si rad in hohote.
Cateva seri la rand, Larry, un tanar de 15 ani de la Fundatia Parada a fost invitat special in show-ul italienilor si s-a descurcat excelent. Ultima seara a prezentei Circului Aquatico Belluci la Bucuresti, inainte de a pleca la Brasov, a fost una cu totul speciala. Toti colegii lui Larry de la Fundatie, copiii si adolescentii, au fost invitati pe scena, sa arate ce pot, alaturi de profesionisti.
Tot mai des, circul si spectacolul de strada isi gasesc un rol terapeutic, imblanzesc suferinte, dau un rost si un sens vietii unor tineri pierduti. Gestul italienilor a intarit impresia ca exista o fraternitate a artistilor de circ, un sentiment de responsabilitate si de generozitate, care-i impinge sa ofere, sa arate mai departe ceea ce stiu, sa-si impartaseasca secretele.
In Italia se intelege mai bine aceasta situatie, circul reprezinta o sansa pentru copiii nevoiasi si pentru cei fara adapost ca sa scape de droguri, de viata de pe strazi, sa-si schimbe viata, spune Sandy Medina. Pentru noi, artistii de circ, acesta este unul din cele mai importante daruri cu care am fost inzestrati: acela de a ajuta.
***
Dupa ce s-au machiat si s-au costumat vreo doua ore, tinerii de la Parada asteapta rabdatori un semn pentru a navali pe scena. Italienii ii trateaza ca pe niste colegi, iar ei rasplatesc aceasta incredere cu o evolutie de calitate. Larry este mult mai agitat ca pana acum, are de dus la capat mai multe numere si, in plus, mama sa a venit sa-l vada, este in public si il aplauda emotionata. Are si de ce: Larry si-a incheiat cu brio numarul cel mai dificil, cel de esarfa, in cupola circului. Coboara de acolo fericit, saluta larg publicul si zambeste. Este zambetul unui invingator.
(Fotografiile autorului)
P.S.: Aquatico Belluci se afla intr-un nou turneu in Romania, la Tg. Mures si apoi la Bistrita.