Greu de prezentat un actor cu o exprimare artistica atat de complexa, de la comedie la drama, de la vodevil la teatru pentru copii. Maniutiu, Galgotiu, Darie sunt doar cativa dintre regizorii de linia intai, care nu isi imagineaza spectacole fara numele lui Ralea pe afis. De fapt, o vedeta a teatrului romanesc, daca n-ar respinge cu atata tenacitate celebritatea, in favoarea discretiei. Ne-am intalnit la Teatrul Metropolis, am vorbit in soapta, asezati pe doua scaune rosii din sala goala, vegheati si aparati de lumina unui singur reflector...
- Sa incepem cu o victorie: la ultima Gala UNITER ati fost premiat pentru extraordinara dumneavoastra dedicatie artistica fata de copii. Teatrul National pentru Copii pe care l-ati creat si il conduceti a implinit sapte ani. Felicitari!
- Multumesc. Este un premiu de recunoastere care m-a bucurat mult. Au trecut, adevarat, sapte ani, de cand am tras prima data cortina Teatrului National pentru Copii, sapte ani nebuni. Cum e? O continua joaca si bucurie, desi povestea aceasta cu copiii a inceput dintr-un accident, unul pe care acum il consider fericit. La inceputul anilor 90, repetam la TVR Mincinosul de Goldoni, cand cei de la televiziune m-au rugat sa-i ajut putin la o emisiune pentru copii. M-au chemat pe mine, pentru ca tocmai ce facusem un spectacol cu si pentru copii, dupa cel mai frumos basm romanesc: Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, ce se bucurase de mare succes, chiar si in strainatate. Dupa a doua emisiune filmata la Bran, m-am gandit ca ar fi bine sa creez un personaj pe care sa-l joc chiar eu, fara sa banuiesc ca asta se va transforma in sclavie. Am creat personajul Magicianului si gata a fost! Copiii m-au adoptat, dar m-au si sechestrat. Nu i-am crezut pe cei care mi-au spus ca voi ramane in lumea lor ca Guliver in Tara Piticilor. Totodata, jucasem Shakespeare, vazusem lumea cu Visul unei nopti de vara, in regia lui Alexandru Darie, in teatru nu jucam decat grei: Caragiale, Molire, Ionesco..., dar uite ca asa a fost. Sinceritatea copiilor m-a fascinat irecuperabil. Intre timp, emisiunea TV s-a incheiat si munca mea cu copiii s-a rezumat la teatru si spectacole prin tara, la festivaluri. O forma de teatru interactiva, in care cei mici se urca pe scena, indiferent daca stiu sau nu povestea, si devin personaje. Joaca este profesia de baza a copiilor, iar dorinta mea este ca ei sa o faca la teatru, pentru ca vremurile au evoluat in asemenea hal, incat cu totii uitam de joaca. Am structurat un repertoriu preponderent romanesc, pentru ca mi se pare foarte important sa le spunem copiilor ca in literatura ce le-a fost dedicata exista si povestile domnului Caragiale, si ale domnului Eminescu, ca exista si o mitologie romaneasca cu totul speciala, ca romanii au sfinti foarte importanti, pe care ei, copiii, trebuie sa-i cunoasca. Dar ne-am jucat si de-a Shakespeare. Am adus, de asemenea, un lucru mai putin folosit in teatru - spectacolele in serial, care raspund unei necesitati reale: micutii nu rezista in sala mai mult de o ora, o ora si jumatate. Asa a ajuns Fat-Frumos din lacrima sa dureze o luna, cu sala plina, cu spectatori fideli de 5-6 ani, alaturi de parinti. Am furat foarte mult de la cei mici in acesti ani si am incercat sa le dau, la randul meu, din ce dobandisem eu pe scena celor mari. Cred ca si de aceea am primit premiul UNITER, un premiu pe care eu il consider o recunoastere pentru tot ce am facut eu in teatru ca actor, pentru ca daca nu lucram cu copiii, sigur nu eram capabil sa fac multe roluri asa cum le-am facut.
- E mai greu de lucrat cu copiii decat cu cei mari?
- Da. Pentru ca ei se plictisesc repede si atunci trebuie sa le comunici lucruri foarte exacte, trebuie sa le intuiesti asteptarile. La genul de spectacole pe care le facem noi (cand spun noi, ma refer la Adina Cristescu, Gabriel Spahiu si la ceilalti colegi de la Teatrul National pentru Copii), nu ai timp de odihna, nu poti trage de timp. Cand e vorba de oameni mari, atunci intervine pacaleala, te mai ajuta o lumina, te poti intoarce cu spatele, mai tragi cu ochiul, poti controla ritmurile, poti chiar si gresi. In fata unui copil nu poti gresi. El crede sau nu crede in personaj. Mai mult, esti responsabil pentru invatamintele cu care cei mici pleaca de la spectacol. Ei trebuie sa iasa din sala mereu invingatori, dintr-un conflict intre bine si rau, nu ai voie sa-i lasi sa plece cu personajul negativ in suflet sau ca acesta sa-i sperie. Noi facem un divertisment educational si atunci toate spectacolele se incheie cu deconspirari: copiii inving raul, asa ca masca de lup, de exemplu, este calcata in picioare de cei mici, este distrusa efectiv. Asadar, cand te joci cu copiii, trebuie sa fii mult mai serios decat atunci cand te joci cu cei mari.
- Ati creat un personaj magic, care a marcat copilaria atator si atator micuti. Ati simtit vreodata ca Magicianul l-a pus in umbra, l-a acaparat pe marele actor Marian Ralea?
- Ah, nu. Chiar daca Magicianul a devenit o marca, chiar daca vine lumea la mine si-mi spune: Ce faci, Magi? Am crescut cu tine, Magi!, asta nu inseamna ca eu nu mi-am creat un public de teatru. Cei care erau mici acum 10-15 ani vin sa-l vada pe Marian Ralea in spectacole de teatru, nu pe Magician. Chiar si cand eram pe ecran, cand asa-numitul brand al Magicianului crestea si crestea, n-am uitat ca sunt actor, tot Shakespeare si Caragiale jucam. Nu. Nu m-am temut niciodata ca personajul Magicianului m-ar putea pune in umbra ca actor de teatru. Si-apoi, nu eu aleg ce fac in teatru, aceasta este datoria regizorilor. Poate unii m-au ocolit, este treaba lor, ba chiar ma bucur, pentru ca au ramas cei care au incredere in mine si care au facut din mine - cum imi place sa spun - un actor numai de teatru. Aceasta este pana la urma profesia mea si nu as putea trai fara ea.
- Nu pot trai fara teatru... Ce inseamna de fapt aceasta expresie?
- Pentru mine teatrul este o necesitate fundamentala. Organica. E ca si necesitatea de a manca sau de a dormi. Am stiut ca asta vreau sa fac inca dinainte de a intra la facultate. Am momente cand sunt foarte obosit, cand sunt din nou pe drum de la Sibiu sau de la Cluj, cand imi spun: Gata, opreste-te, la ce bun?! Du-te la o facultate si invata-i si pe altii din ce stii tu. Tot eu imi raspund: Bine, ma duc, dar in doua cursuri le voi spune studentilor tot ce stiu. Chiar daca as vorbi un an despre puterea cuvantului sau despre tehnica actoriceasca, nu pot explica nimanui despre misterul acestei meserii. Experienta mea este pe facute, nu pe explicate, si tocmai misterul acesta nu ma lasa sa traiesc fara teatru. Sunt vrajit!
- Cand a inceput vraja asta? Cand ati simtit ca vreti sa ajungeti Magician? Are legatura cu locul nasterii?
- Se poate, se poate! Locul in care ai venit pe lume merge cu tine toata viata. Eu m-am nascut si am copilarit la Brasov, si poate Ardealul a pus asupra mea o pecete, in primul rand, culturala. Este o zona ce pune pret mare pe educatie, pe respectul pentru valoarea adevarata, perena. Am crescut cu normele acestea chiar daca am fost cateodata lenes, nu am citit destul sau mai bine zis nu am citit la timp. Mic copil am fost fascinat de povesti (precum copiii care vin azi la teatru), aveam lumea mea imaginara. Nu exista nici o opreliste pentru mine. Stateam la poalele Tampei si universul creat de acel munte facea povestea si mai fascinanta: cataratul in copaci, coboratul pe liane, excursiile pe munti, pe stanci. Parintii mei mi-au oferit o libertate desavarsita, in clasa a opta escaladam deja Piatra Craiului si dormeam pe priciuri in refugii montane. Am facut mult sport, baschet de performanta. Dar cred ca cel mai important lucru a fost interferenta culturala cu copiii cu care cresteam: sasi si maghiari. Discutiile intre asa o diversitate de personalitati, fie ele ale unor pusti, iti dau o deschidere magnifica. Un lucru e cert, nu am reusit niciodata sa ma indepartez prea tare de Ardeal. Lucrez mult la Sibiu, poate si pentru ca, sub pretextul spectacolului, sa merg cat mai des la Brasov, s-o vad pe mama.
- Va cearta vreodata ca sunteti singur, ca nu v-ati casatorit, ca nu aveti o familie?
- Am considerat ca exista un timp pentru toate, ca va veni un timp si pentru iubire, familie. Dar... S-ar putea ca el sa fi fost, sa fi trecut, iar eu sa nu-l fi vazut. Poate au fost semne pe care nu le-am observat, poate am clipit chiar in acele momente. Acum, la cincizeci de ani, cand timpul incepe sa se adauge si curge mai repede spre varsare, uneori ma intreb daca aceasta pasiune totala pentru teatru a meritat. Poate da, poate nu. Poate asta ramane. Cert este ca a fost cea mai mare pasiune a vietii mele si la caldura ei m-am simtit mai aparat.
- Nu va apasa niciodata singuratatea?
- Am prieteni adevarati care nu au stiut niciodata sa-mi spuna decat vorbe bune. Mi-au inteles tristetile, chiar si cele nemarturisite, si au venit in intampinarea mea cu gand bun. Dar eu cred ca adevarata putere este tot aici, pe scena. Se intampla ca pe vremuri, neavand unde sa stau, sa dorm in teatre. Urcam noaptea pe scena, era numai lumina de serviciu, abia zarita, dar exista o energie sau poate niste spectre care imi spuneau: Nu, nu gresesti, esti exact unde trebuie sa fii. Nu ca as fi simtit ca gresesc, dar energia aceasta ma lua in brate si ma linistea. O sala de teatru noaptea poate fi inspaimantatoare pentru unii. Nu si pentru mine. Si acum vin cu o ora inainte de spectacol, sa-mi repet tot textul pe scena. Exista o energie acolo care ma linisteste. Ea e sprijinul meu.
- Aveti vreun regret legat de meseria de actor?
- Nu. Nici unul. Unii zic ca nu esti actor implinit daca nu-l joci pe Hamlet. Eu zic ca pe Hamlet mai bine il citesti, pentru ca oricum exista un Hamlet in fiecare personaj.
- Visuri?
- Visuri?! Nu. Am insa bucurii..., desi poate ca lumea o sa dea din mana a dispret la auzul lor. Totusi le spun. Am o mare bucurie si un orgoliu cand mergem in turneu in strainatate, cand spectacolul iese exceptional si spectatorii vin sa ne multumeasca. Atunci imi place sa fiu roman si sunt mandru. Ma bucur si pentru romanii de acolo, care sunt fericiti, pentru ca pot demonstra prin noi oamenilor care i-au dispretuit ca romanii sunt cineva. Ne-au spus unii cu lacrimi in ochi ca dupa ce au vazut spectacolul, strainii care nici nu ii salutau, acum le cauta compania. Atunci ma bucur eu ca sunt roman. Ce mi-ar mai placea? Sa revad toate locurile din lume pe unde am fost in turnee, pentru ca ele au fost locuri de bine, care m-au ajutat sa cresc artistic. Si as mai vrea sa fac un ocol in jurul lumii. Dar poate in alte vieti.
(Multumesc Danei Cristescu - PromArt - pentru inlesnirea acestui interviu)