Dupa-amiaza insorita la poalele sudice ale Muntilor Fagaras. Drumul abrupt si pietros spre manastirea Slanic serpuieste indelung, crenelat cu paduri uriase. Verdele lor proaspat si crud te curata ca o lacrima de mucenic. Deasupra, cat vezi cu ochii, de la marginea drumului si pana hat, sus, spre creste, stralucesc miriade de flori de munte. Stralucesc incredibil, cu petalele lor in toate culorile, imbracand dealurile din jur intr-o magnifica horbota de curcubee. Drumul ce duce la manastire e plin de femei. Cu broboade cernite pe cap, tinere si batrane amestecate de-a valma, urca anevoie costisa lutoasa, tarand, metru cu metru, sacose mari cu poveri. O Golgota lumeasca, pe care o urca toate cu umilinta, ca sa ajunga la izbavire, mai aproape de Dumnezeu. Insirate asa, in pelerinajul lor abrupt si anevoios, par niste matanii vii. Niste matanii agatate de pieptul dealului, intre pajistile cu flori.
De cum ii treci pragul, manastirea Slanic-Arges te prinde in camasa ei de liniste si smerenie. Flancata de livezi si de iazuri mari, cu nuferi infloriti miraculos intre munti, cu forfota delicata a calugarilor printre cele trei biserici inaltate in curtea ei, manastirea pare cu adevarat o gura de rai. In spate sunt crestele inzapezite ale muntilor, iar deasupra cerul luminos si albastru.
Ma plimb fermecat prin curtea manastirii, ocrotit de linistea locului. Mai sunt cateva ceasuri pana la vecernie si in biserici, o multime mare de credinciosi se inchina ori ii asteapta, cu sfiala, pe preoti. Printre ei, si femeile invesmantate in negru, ajunse la capat de drum. Afluenta de crestini intr-un loc izolat si asa de greu accesibil ma surprinde. Ce ii mana sa se ia la lupta cu dealul, cand drumurile Muscelului sunt pline, toate, de manastiri asezate la un pas de asfalt? Cu siguranta ca "Taborul Argesului", cum i-a zis locului episcopul Calinic, are o taina pe care urmeaza sa o dezleg. Imi pun nadejdea in batranul staret Teofil Badoiu, a carui sfintenie e legendara in zona, calugar plin de credinta si har. O femeie imi spune, insa, ca staretul e cam slabit de la o vreme, si nu primeste vizitatori. Ma intampina, in schimb, plin de bunavointa si zambet, parintele Visarion, un monah frumos si puternic ca un voievod.
Manastirea care a inviat de trei ori
- Parinte, ce atrage atata lume la manastirea Slanic? Drumul pana aici e o adevarata Golgota...
- Istoria manastirii noastre e impanata cu miracole si cu jertfe. Primul care a ridicat aici o biserica a fost domnitorul Vlad Tepes, dupa o batalie crunta cu turcii, pe care i-a invins atragandu-i in munti. Dumnezeu a avut insa planuri deosebite. Prin veacuri, schitul s-a naruit de trei ori. Si de tot atatea ori a renascut. Mai intai s-a surpat schitul lui Tepes. Atunci s-a intamplat prima minune. Era pe vremea lui Neagoe Basarab, si o ruda a lui, boierul Lalu, cazuse la pat, fara leac. Domnitorul a pus sa fie dus bolnavul la schitul naruit al lui Tepes. Ajuns aici, muribundul s-a insanatosit de indata si, ca semn de recunostinta fata de ingaduinta cereasca, a recladit biserica. A doua oara a fost prin 1920, cand de o suta de ani, nici ruina de biserica nu mai exista pe dealul Slanicului. Dar mosnenii de prin vaile dimprejur, impreuna cu cativa calugari, au recladit schitul din temelie, carand piatra la deal, cu spinarea, ca pe Golgota. Locul avea forta mare, lumea zice si azi ca puterea manastirii iradiaza pana departe, in toate satele de la poalele Fagarasilor argeseni. Dar mai este o cauza care aduce oamenii la Slanic: darul blagoslovit al parintelui staret Teofil, asa cum inainte de 1989, veneau la staretul Vitimion Nitoiu, un duhovnic de mare forta spirituala, venerat pana la moarte de credinciosi. Acesti doi stareti puternici si haraziti au pastrat forta spirituala si viata duhovniceasca a manastirii sub vremurile rosii, cele mai grele din istoria ei. Caci pentru manastirea Slanic, incercarile pareau fara sfarsit. Langa schit era loc de vanatoare de ursi, unde venea adeseori Ceausescu sa vaneze. Si se interesa mereu, cu gand rau si proclet, de cei cativa calugari care mai vietuiau aici. Soarta schitului a atarnat mult timp de un fir de par. Dar rugaciunile monahilor au fost mai puternice decat raul, iar staretul Teofil nu doar ca nu s-a lasat cuprins de frica, ci a ridicat inca o bisericuta de lemn. In anii 80, sa construiesti biserici era culmea sfidarii. "Va daramam sandramaua!", amenintau securistii. Dar exista un cuvant in Scriptura ce spune: "Sa il darame Dumnezeu pe acela care darama biserici!". Pe urma, dupa 90, toate s-au schimbat. Au fost ridicate inca doua biserici, noi si frumoase, de piatra, si au fost aduse sa ocroteasca locul si moastele a doi sfinti. Iar manastirea s-a umplut de monahi. Avva Teofil ne-a primit pe toti, ne-a calugarit, ne-a facut preoti. Azi, Slanicul este cea mai mare manastire de calugari din Arges.
- Aveti semne ca rugaciunile dvs. le implinesc credinciosilor asteptarile de mai bine?
- Randuiala slujbelor statornicita de vechiul staret Vitimion este mai intensa decat la alte manastiri. Aici, liturghia se tine zilnic, iar monahii se roaga zi si noapte. Doar astfel s-a putut pastra nestins focul crucii aprins candva.
Rascoala pentru un calugar
Parintele staret Teofil Badoiu are fata blanda si hieratica. E imbracat in haine preotesti de sarbatoare si pare un bunic sfintit. Are 83 de ani. O pictura de pe o Psaltire veche. Afara ploua in nestire, intunericul e greu de apa care curge din cer, dar in chilia parintelui, icoanele si candelele lucesc stins, acoperind toti peretii. O fresca minunata cu sfinti luminosi, ferecati in argint.
"Dragii mei, eu in viata am trait multe bucurii", spune parintele Teofil, pe un ton prietenos si blajin. Oboseala intiparita pe fata nu-i umbreste deloc bucuria sa aiba oameni in preajma sa. E cautat, nu doar din satele zonei, ci si mai de la nord, din Ardeal. Chiar si acum, cand am avut norocul sa fim primiti in chilie, in dreptul ferestrei sunt adunati zeci de oameni care asteapta, indiferenti la ploaia care-i inmoaie, sa fie spovediti ori doar binecuvantati de parintele Teofil. Incetisor, cu glasul lui invaluitor si fragil, parintele isi porneste povestea vietii. S-a nascut intr-un sat din Arges. Pana la 19 ani a trait o viata amarata, de sluga. Sarac lipit, nu stia prea bine pe ce drum sa apuce, ci numai un singur lucru voia: sa nu mai fie argat. O ruda de-a lui l-a indemnat sa mearga la manastire. "Eu aveam carte tare putina. Stiam sa citesc, dar nu invatasem nici macar Tatal nostru. Asa ca l-am intrebat pe unchiul: "Ce-s aceia calugari?". Si el mi-a raspuns ca-s oameni care traiesc in paduri si se roaga necontenit. Pai, atunci vreau sa duc si eu viata asta! mi-am zis, desi nu ma rugasem niciodata pana atunci si nici calugari nu vazusem in viata mea." Acelasi unchi l-a-ndemnat sa citeasca, zi de zi, rugaciuni ca sa afle drumul mai repede. Teofil l-a ascultat si a citit 40 de nopti Acatistul Sfantului Nicolae. In ultima noapte, a avut un vis ciudat: ajunsese pe-un munte unde erau trei ciobani; doi dintre ei plecau, iar cel de-al treilea i-a zis sa ramana cu el. A doua zi era 20 februarie 1944 si tanarul Teofil s-a dus la schitul Slanic. Chiar in aceeasi zi, sosise acolo parintele Vitimion, in vreme ce alti doi calugari, basarabeni de origine, tocmai plecau. Teofil a simtit ca va ramane pentru totdeauna acolo. Se intamplase exact ca in visul lui. Dar un vis numai pe jumatate, in care vazuse doar partea cea luminoasa, nu si calvarul care il astepta. Totul a inceput cu decretul diavolesc din 1959, cand monahii mai tineri de 50 de ani au fost alungati din manastiri. Pe parintele Teofil l-au scos cu forta. Au venit "civili" inarmati dupa el, caci parintele nu voia sa plece nici in ruptul capului. Cum sa-si lase credinta cea vie si pe staretul Vitimion, dascalul si parintele lui sufletesc? Pe urma au inceput caznele. Mai intai l-au pus sa semneze o hartie: "Daca va mai fi prins la schit - il vor impusca!". Apoi i-au stabilit domiciliul fortat la Corbii de Piatra. Dar tot nu l-au lasat in pace. Il chemau intruna la interogatorii. "Atata m-au chinuit si m-au balacarit, ca nici nu trebuiau sa ma mai bata, mi-a ajuns umilinta, ca daca ma bateau, muream in mainile lor, asa eram de slabit. Aveau ei metodele lor, mai dracesti. Cand ieseam de la interogatoriu, ma clatinam pe picioare, de multe ori nici nu ajungeam pana acasa, cadeam lesinat pe ulite", spune parintele cu glas soptit. "Si urlau la mine fara incetare: "Banditule, de ce nu te insori?", ca din "bandit" nu ma scoteau si incercau toate tertipurile, doar-doar, mi-oi lepada juramantul calugaresc." Parintele Teofil nu s-a lepadat. Ba, in toti acei ani, se mai si strecura noptile, ca sa nu fie vazut, pe un drumeag prin padure, de la Corbii de Piatra la schit, sa se spovedeasca la staretul Vitimion, cu riscul sa fie impuscat. "Si cum ati rezistat asa, sapte ani?", intreb. "Sa vedeti", spune parintele, "cand ma chemau la cazne, incepeam sa citesc Psaltirea. Tine cinci ore si jumatate sa o citesti de la intaiul la ultimul cuvant. Si dupa ce o sfarseam, ii potolea si pe ei Dumnezeu! Ultima oara a fost cel mai rau. Ma bagasera in arest si jurasera ca nu-mi mai dau drumul de-acolo, decat ori mort, ori descalugarit! Atunci s-a strans tot satul. Au inconjurat postul de militie si Primaria. Ca acolo erau, ca si astazi, romani dintr-o bucata. Corbii de Piatra e sat tare, de ciobani ardeleni, impamanteniti in Arges de peste munti. Si astia nu glumeau cu credinta in Hristos, nici macar pe vremea comunistilor! Asa ca a fost chemata armata de la Pitesti. "E revolutie la Corbi, s-a rasculat lumea pentru calugar". Dar taranii nu s-au lasat. Stateau toti, neclintiti, in fata mitralierelor. "Sa ne omorati pe toti, da' pe parintele nostru sa nu-l mai canoniti!", strigau oamenii indarjiti. Atunci s-au speriat vrajmasii. Si putin dupa asta, m-au lasat si pe mine in pace. Iar in 1968, s-au terminat toate incercarile. Patriarhul Iustinian a facut in asa fel ca sa cada decretul care ne smulsese din manastiri. Si eu m-am intors imediat la schit, la Slanic. Iar scoala aceea a suferintei a fost cea mai de pret scoala a mea. Mult mai de pret decat toate scolile teologice ce le-am urmat."
Noaptea, pe cand se deschid Cerurile
Glasul bland al staretului Teofil Badoiu curge linistitor, printre sfintii de pe peretii chiliei. "Sa lasam acum ce am patimit eu. Dragii mei, Mantuitorul nostru a grait: "Ma duc sa va pregatesc voua loc. Acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi". Si ne-a pregatit un loc fericit. Sa nu mai fim in Iad, sa nu mai fim in chin si-n suferinta. Catre acel loc sunt doua drumuri: unul este al dumneavoastra, al mirenilor, iar altul al nostru, al monahilor. Asa ca sa ne ajute bunul Dumnezeu - dumneavoastra mergand pe calea dumneavoastra si noi pe calea noastra - sa ne intalnim acolo, in locul acela fericit si frumos! Pentru asta trebuie sa va rugati mereu si cu osardie. Si sa stiti ca rugaciunea de dimineata e de argint, rugaciunea de seara e de arama, pe cand rugaciunea de noapte e de aur. Pentru ca noaptea se deschid Cerurile! Si atunci iti asculta Dumnezeu cel mai bine rugaciunile. Asa ca noi, acum, la miezul noptii, la slujba de miezonoptica, ne-om intalni toti cu Mirele!", incheie parintele.
Sosise vremea plecarii. Parca nu as mai fi iesit de sub clopotul acela de liniste. Dar la usa batranului staret, multimea de credinciosi inmuiati pana la piele de ploaie ii asteptau cuvantul. Ramaneau peste noapte la slujbe. Si, cine stie, poate ca aveau si ei intalnire cu Mirele, noaptea, cand murmurul rugaciunilor deschide portile Cerului.
Fotografii de ANDREI CHERAN