Actrita intr-un salon de spital
- Faci parte dintr-o generatie de actori mai cunoscuta in Occident decat in Romania. Nu-ti lipseste confirmarea publicului romanesc?
- N-as zice neaparat ca sunt mai cunoscuta in Occident, ci doar ca sunt printre aceia care intai au fost cunoscuti afara si abia apoi la ei acasa. Asta in mare parte si datorita succesului in cadrul Festivalului de la Cannes, care presupune ca un film selectat sa fie in prima vizionare. Deci, era normal ca romanii sa-l vada abia dupa. Nu ma gandesc prea mult la asta si nu caut sa apar peste tot. Ma simt chiar in inconfort cand e prea multa publicitate. Dar ma bucur in schimb de reversul medaliei, de faptul ca premiile obtinute cu acest film imi usureaza vizibilitatea artistica. Cat despre aprecierea publicului, o am in primul rand de la publicul meu de teatru. Ca orice actor, am nevoie de confirmare ca sa pot merge mai departe. Si ea exista, desi nu asta e motivul pentru care fac teatru si film. Ceea ce ma conduce este nevoia mea interioara, care rezista, indiferent de capriciile publicului.
- Cand ai devenit constienta ca nu poti trai fara teatru?
- A fost o nevoie care a crescut progresiv, inca din copilarie. Am copilarit la Piatra Neamt, intre munti. Odata fusesem internata in spital, in salon cu o actrita amatoare, bolnava de hepatita. Ea m-a invatat o mica sceneta, ce dura un sfert de ora. Jucam pe rand toate personajele. Cand m-am intors acasa, am iesit in fata blocului si i-am invatat pe copii celelalte roluri. La inceput a fost un moft de copil, voiam sa fiu in centrul atentiei. Mama mi-a cultivat mult gustul pentru lectura, teatru si film. Imi recita in fiecare seara Luceafarul si versuri din Shakespeare, era extraordinara. Multi spun ca mama ar fi trebuit sa devina actrita, nu eu. Tot mama m-a dus prima oara intr-o sala de teatru. Visul meu de copil era sa devin actrita in America. Aveam vise mari, ca orice Varsator. Nu stiu daca credeam cu adevarat in ele, dar ma implinea chiar faptul ca aveam aceste ambitii. Am cautat deci teatrul. In clasa a noua, am inceput un curs, si din acel moment n-am mai pierdut nici o reprezentatie. Si asa, incetul cu incetul, a crescut in mine nevoia asta imperioasa de a nu ma mai dezlipi de lumea aceasta. Cu timpul te descoperi, afli mai multe despre tine, te analizezi, te intorci asupra gandurilor si emotiilor tale si incepi sa le constientizezi. Atunci te indragostesti cu adevarat de scena. Iti dai seama ca pornind de la tine ajungi la altcineva. Si ca prin fiecare rol pe care il faci poti vorbi putin si despre tine. Asta e frumusetea, dar si provocarea acestei meserii, in care trebuie sa apelam la bucuriile noastre, la frustrari, la neimpliniri, la iubiri si deceptii, practic, la tot bagajul nostru emotional, pentru a deveni credibili.
Emotii si insomnii
- E greu sa-ti pastrezi disponibilitatea emotionala, sa ramai mereu deschisa si capabila sa intri in pielea altor si altor personaje?
- Eu folosesc gandul, ma provoc sa ajung la anumite stari de care am nevoie. Noi lucram cu subconstientul, care este foarte capricios, nu reactioneaza mereu. Trebuie sa ajungi sa te cunosti foarte bine, ca sa reusesti sa-l provoci. Altfel, poti ajunge sa dai rateuri. Adica, sa te arunci sa faci marea scena, dar sa nu fii sustinut emotional de nici o traire. Au fost si momente in viata mea, cand n-am putut depasi frica si m-am blocat. N-am uitat rolul, asta nu se intampla si nu e asa grav, poti improviza. Dar m-am deconectat de la personaj si n-am mai putut transmite nimic, am continuat sec, mecanic. E ingrozitor. Trebuie sa fii sincer cu tine in momentele astea, sa nu te fortezi cand nu poti mai mult.
- Cum te protejezi psihic de invazia teatrului in viata ta, mai reusesti sa te cultivi pe tine, cea care esti dincolo de luminile scenei?
- Fiecare are instrumentele lui de protectie. Nu devii altcineva daca faci teatru. O actrita care s-a calugarit la Ierusalim spunea ca dupa fiecare rol ar trebui sa ni se faca o exorcizare, atat de puternic se impregneaza personajul respectiv. Eu nu cred in asta, nu am simtit asta niciodata. Am putut sa dau jos haina personajului, dupa ce am terminat un proiect. Sigur ca esti inca imbibat de rolul respectiv, dar e normal, tine de meserie. Si apoi, doar cand nu-ti iese ceva te simti secatuit. Un personaj reusit te imbogateste, nu te lasa sa dormi noaptea de surescitare si bucurie.
- Ce trebuie sa aiba in plus actorul, pentru a da viata la randul lui acestor personaje? E croit el altfel decat muritorii de rand?
- Unii spun ca actorul are o anumita labilitate psihica, mai mare decat altii. Eu cred ca ti-o antrenezi cu timpul, inveti sa te pastrezi mereu deschis la tot, sa ai usurinta de a trece de la o stare la alta, pe suportul gandului, cultivand o viata interioara bogata. Foarte multi autori de teorie de teatru spun ca orice om poate fi un actor, daca exerseaza. Dar noi stim si ca exista oameni care au o stralucire aparte, care nu se poate explica asa. Iar acel ceva se numeste talent.
- Un actor care e atat de ocupat mai are timp sa traiasca viata cu adevarat, sa acumuleze acest bagaj de trairi?
- Ne ajutam cu tot ceea ce putem, carti, filme, teatru, povestile prietenilor si propriile povesti. Bagajul unui actor nu e o viata tumultoasa, cat o viata interioara foarte bogata.
Hoata, in Italia
- In ce proiecte esti implicata acum? Unde poti fi vazuta?
- M-am intors in februarie din Italia, unde am terminat de filmat "Il resto della notte", in regia lui Francesco Munzi. Este povestea Mariei, o tanara emigranta romanca, ce munceste in Italia, unde este acuzata de furt din averea familiei pentru care lucreaza. Filmul a fost selectat la Cannes, in cadrul Quinzaine des Realisateurs. Acum am reluat proiectele de la teatru. Joc in "Romeo si Julieta", alaturi de Marius Manole si Rodica Mandache. Mai pot fi vazuta si in "Visul unei nopti de vara". Dar si in "Agenda unui barbat", de Jean Claude Carriere, autor contemporan, care scrie foarte multe scenarii de film. N-am intrat in foarte multe proiecte noi de teatru, tocmai ca sa raman disponibila pentru ofertele din film.
- A fost usor sa lucrezi cu strainii?
- Am lucrat bine, am mai invatat intre timp si italiana, caci s-a filmat la ei. Dar a fost obositor si frustrant, pentru ca filmarile s-au prelungit foarte mult, iar eu eram blocata pe platou, in timp ce Cristi Mungiu, Anamaria Marinca si Vlad Ivanov se plimbau prin toata lumea sa promoveze filmul "4, 3, 2..". Erau zile intregi cand nu filmam, dar nu puteam sti niciodata dinainte. Si frustrarea mea crestea si mai mult, cand ma sunau de la Londra, sa-mi spuna cat de frumos si bine e acolo si ca le e dor de mine.
- Cum e Laura Vasiliu, cea de toate zilele?
- Cand lucrez, ma concentrez pe ceea ce am de facut. Asa ca viata mea e facuta din aceste insule, care reprezinta filmarile sau pregatirea unui spectacol - lungi cantonamente, in care dormi cateva ore pe zi, filmezi pana noaptea tarziu, ajungi acasa si inainte de culcare te mai uiti putin pe textul pentru a doua zi. In timpul filmarilor trebuie sa fii singur, nu poti amesteca lucrurile, altfel nu te poti aduna. E drept ca noi actorii nu avem un stil de viata normal. Suntem de dimineata pana noaptea in teatru, nu avem week-end-uri libere. Cum am putea sa traim ca toti ceilalti? Mai ales la teatrul Tony Bulandra din Targoviste, unde sunt angajata, suntem majoritatea tineri si singuri. Nu e un program permisibil, te acapareaza. De la un punct incolo, sigur ca poti sa iti permiti sa faci alegeri, trieri, dar noi am si vrut sa ne implicam in mai multe proiecte. Vrem sa ne afirmam, sa lucram, si atunci ne-am aruncat in tot ce ni s-a propus.
Parantezele vietii
- Nu ti-e teama ca meseria pe care o ai si stilul de viata nu-ti vor da ragazul sa intemeiezi o familie?
- Ba da, mi-e teama uneori. Iubirea este pentru mine cel mai important lucru. Acum sunt intr-o perioada de mare confuzie sentimentala, dar iubesc. Nici n-as putea altfel. Am incredere in Dumnezeu ca va aseza lucrurile in viata mea in asa fel incat sa am parte si de linistea unei familii. Mai am rabdare. Cred in povestile fericite. Nu cred ca este regula in arta sa fii nefericit si singur, ca sa reusesti. Suferinta e un motor bun, dar nu singurul. Viata cu tot ce are ea este o sursa de creatie.
- Cum ar trebui sa fie partenerul de viata al unui actor, care are o meserie atat de libera? Unde se situeaza granita libertatii personale?
- Eu am considerat tot timpul ca partenerul meu trebuie sa ma inteleaga pentru ca ma iubeste. Dar am vazut in cazul altora ca lipsa timpului liber poate deveni o problema serioasa. Asa cum e si faptul ca actorul e cea mai mare parte din timp cu mintea la proiectele lui. Cat despre gelozie, tot ce pot sa spun e ca pe platou si pe scena, oricat de mult l-ai iubi pe actorul ala de langa tine, nu simti mare lucru cand il saruti sau cand joci o scena de dragoste. Nici nu ai avea cum sa mai simti vreun fior cand o sala intreaga se uita la tine.
Dumnezeu mai presus de orice
- Care sunt valorile care iti dau radacini?
- Doar credinta e deasupra tuturor pentru mine. Si Dumnezeu este singurul pentru care merita sa renunti la tot. Pentru cariera mea nu as face asta. Eu cred in familie, in oameni, in prieteni, fara de care viata e o competitie stearpa. Familia mea ma hraneste spiritual si acum. Nu am frati, nu am surori, sunt singura la parinti, dar m-au avut de tineri si-mi sunt ca niste frati.
- Cum te simti ca actrita in Romania de azi?
- Mi s-a propus sa plec si era tentanta propunerea de a ramane in Franta, dar n-am putut. E important ca actrita sa plec sa lucrez din cand in cand in Occident. Nu vreau sa spun vorbe mari, ca ar fi de datoria noastra sa ramanem sa reprezentam renumele tarii. Vreau doar sa spun ca eu, fundamental, nu pot si nu ma vad traind in alta tara. De Romania nu ma leaga ceva anume, ci totul.