"Semeni vant, culegi furtuna"
Am 53 de ani, am divortat si nu mai am nimic. Nu ma am decat pe mine si cea mai mare investitie umana si spirituala care poate exista pe acest pamant: doi copii minunati, o fata si un baiat. Nu am serviciu (am stat acasa sa am grija de gospodarie si copii), nu am economii, nu am avere, nu am perspective de viitor (ca nu mai am 20 de ani), dar sunt libera! Casatoria pentru mine a fost ca o puscarie in care am intrat ca un condamnat fara vina si am iesit dupa 30 de ani, fara sa inteleg ce se intampla cu lumea din jurul meu, o lume nebuna, dezlantuita, care a fost virusata cu prea multa... democratie. Pe vremea mea, casatoria trebuia sa aiba loc in conformitate cu toate traditiile impuse (sa ai zestre si sa fii fata mare), care converg spre fericire si implinire. In ce ma priveste, pot sa spun cu mana pe inima ca am dat-o in bara cu maritisul, din prima saptamana, cand omul "meu" a avut grija sa-mi spuna ca sunt proprietatea lui si ca o sa joc pe sarma dupa voia lui (ceea ce s-a si intamplat). Dupa o luna de zile amare si nu de miere, am mers la parinti sa ma ierte ca nu i-am ascultat, dar odata greseala infaptuita, nu mai era cale de intors... Si asa mi-am dus eu crucea timp de 30 de ani. Am fost o pereche cat se poate de atipica. El pitic, eu inalta, el urat, eu frumoasa, el sarac, eu bogata, eu cu initiativa, el indaratnic. Sa mai zica cineva ca aceasta caruta putea sa fie urnita spre fericire. Dar cum contrariile se atrag, am zis ca din defectele lui, o fata ca mine, plina de calitati, va face ce face un bijutier dintr-un diamant neslefuit. M-am incarcat cu speranta si dorinta de a invinge si am pornit vitejeste in lupta cu viata, cu toate vicisitudinile din ea, inclusiv cu "frana de sot", care era tot timpul impotriva progresului si a ideilor novatoare. (Nu am avut masina, nu am fost in concedii, nu am fost la nunti, nu am avut aniversari, nu am avut prieteni de familie, nu am mers la restaurant, nu am facut sarbatori, revelioane, nu am mers la parinti de sarbatori). Partea cea mai grea a fost sa ma lupt cu un om negativist, mitoman, introvertit, dual, violent, agresiv verbal si multe altele, dar recunosc nu m-am lasat si am invins. (Sa te fereasca Dumnezeu de mandria saracului!) Daca in calculele astrale... treceam drept cuplu perfect, in viata traita eram intr-o continua competitie, cu un om indaratnic si carcotas, care avea mereu impresia ca este mintit, desi era mitoman sadea, cu un fustangiu dovedit, desi se temea mereu ca este inselat, o haimana ce nu iesea din carciumi, decat cand era maturat de salubritate. Dar peste toate defectele cu care ne trata pe noi (pe mine si pe copii), el avea si multe calitati, pe care le oferea insa exclusiv in afara casei, la serviciu, colegilor, prietenilor si prietenelor... Asa si-a aratat calitatile unei fetite de 20 de anisori (varsta fiicei lui fiind de 16 ani), mare aspiranta la a deveni cantareata de muzica populara. De dualitatea sotului justitiar am aflat, manata de instinct, pe 21 mai 2003, cand am mers la restaurantul unde am intuit ca o sarbatoreste pe aleasa inimii lui. Necunoscandu-ma, fata mi-a zis ca este... sotia sotului meu. In acel moment, cred ca un accident vascular m-ar fi scutit de multa durere si umilinta. N-a fost sa fie, in schimb, din acel moment au inceput ostilitatile mele impotriva tradatorului, pe fata si cu copii cu tot. Toate datele nemerniciei lui au aparut ca piesele intr-un joc puzzle si, incet, dar sigur, a luat-o la vale, cu toata grandomania din el. A fost dat afara de la munca, am divortat, copiii il dispretuiesc, iar acum urmeaza sa-i fac un mare geamantan si sa-l trimit sa-si traiasca fericirea cu tanara lui interpreta de muzica populara (anonima fara talent). La ce-mi mai foloseste un barbat care nu mi-a apartinut niciodata si nu a vrut sa vada nimic din frumusetea vietii pe care i-am oferit-o, pentru ca era tot timpul inveninat pe calitatile mele? La ce sa-mi otravesc batranetea cu un om care sigur sufera de schizofrenie paranoida, care nu comunica cu nimeni din casa (copiii sunt amandoi tineri artisti, de care m-am ocupat cat am putut de bine). La ce mi-ar mai trebui un barbat de 55 de ani, un strain care s-a ascuns, si de mine, si de copii, cum a stiut el mai bine? Ce punti comune de viata mai avem noi? Daca el s-a declarat fericit ca la mine nu se mai uita nimeni (am 53 de ani), vreau sa vad, cam pe la 60 de ani, cine o sa se mai uite la el, ca toate se termina, inclusiv banii care i-au mai ramas. La mine se vor uita copiii mei si nepotii mei. Asta e viata! Semeni vant, culegi furtuna. Iar eu tocmai am intrat in posesia unei mosteniri de 500.000 euro, pe care o s-o impart cu copiii mei. Am ocazia sa fac in libertate ce nu am facut pana acum: sa ma plimb in toata lumea. E cazul sa ma iubeasca si pe mine putin Dumnezeu, ca prea multa suferinta mi-a pus in geamantanul vietii.
Dragi femei, va sfatuiesc sa divortati de nemernicii fara de mila, care va chinuiesc si va umilesc. Este cazul sa va odihniti, dupa atatia ani de truda si uzura psihica. Succes va doresc si mult curaj!
LEONTINA - Constanta
"Totul se poate corecta, numai moartea este iremediabila"
Sunt o femeie de 52 de ani, care acum 12 ani a emigrat in Canada. Singura, la capatul puterilor, cu gandul ca "fie ce-o fi, n-are cum sa fie mai rau ca acum". Si a fost greu, tare greu, stim toti ca nu e simplu sa iei viata de la capat. Dar daca ar fi sa aleg din nou, stiind de la inceput ca ma asteapta greutati de doua ori mai mari, tot asa as face! Intre timp stiu ca trebuie sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat sansa sa traiesc doua vieti intr-una singura, ca m-a lasat sa aflu cine sunt, ca mi-a dat posibilitatea si dreptul sa ma folosesc de propriul meu cap si suflet, pentru a lua hotarari legate de propria mea viata. Am aflat intre timp ca fiecare om matur (...iar femeile sunt si ele oameni, oricat de greu de crezut ar parea) are obligatia sa faca tot ce poate din viata care i s-a oferit. Cred ca fiecare dintre noi trebuie sa ne asumam responsabilitatea de a ne cauta fericirea, atata timp cat asta nu se face pe seama nefericirii altora. (O relatie de cuplu, in care cei doi parteneri nu mai au nimic in comun sau au ajuns sa se urasca unul pe altul, nu se justifica. Sa nu mai vorbim despre efectul unei asemenea relatii asupra copiilor.)
In concluzie: avem nu numai dreptul, ci si datoria sa vedem ce nu merge in viata noastra, si sa incercam sa corectam acel ceva. Ai reusit, continua. N-ai reusit, incearca altceva. Totul se poate corecta, numai moartea este iremediabila.
MEG
"Imi detest copilaria si pe mama"
Fac o marturisire pentru toate femeile care stau cu un sot cu care nu se inteleg, de dragul copiilor: eu am fost copilul dintr-o asemenea familie, pana acum cativa ani. Fiecare zi a fost un chin. Certuri, tensiune, jigniri... Nu a fost violenta fizica, dar violenta psihica poate fi la fel de dureroasa. As fi dat orice sa scap de acolo. Copiii au nevoie de liniste si echilibru. As fi preferat de un infinit de ori sa traiesc doar cu mama si sa fie mai putini bani in casa, dar sa fie liniste si pace. Acum, cand ma uit inapoi, imi detest copilaria chinuita, si pe mama mea, pentru ca a preferat sa ramana cu barbatul acela, numai ca sa am eu un "tata" si sa traim putin mai bine. Ganditi-va ce este cu adevarat mai bine pentru copii: o viata morala si linistita, alaturi de un singur parinte, sau un calvar emotional, alaturi de doi oameni care nu se inteleg? Un alt sfat: intrebati-va si copiii ce simt si ce doresc. Sunt sigura ca vor putea sa va raspunda singuri. Cu drag,
ALINA CRES