Are 59 de ani, este bucovineanca, si intr-o zi nefasta a vietii ei, un medic i-a dat o stire ucigatoare: "Doamna, aveti cancer". Era o zi luminoasa de primavara, cand viata ei s-a aflat fata in fata cu moartea. Doar ca Dumnezeu a vrut altfel. Printr-un tratament al terapeutului Victor Bogdan, pe care l-a descoperit in revista "Formula AS", Maria Tewe e azi un om pe deplin sanatos. O poveste miraculoasa, pe care ne-am propus sa v-o relatam
"Gata, o sa mori!"
- In zilele noastre, cuvantul "cancer" e unul dintre cele mai folosite de pe pamant. Putini oameni constientizeaza insa faptul ca li s-ar putea intampla oricand, si lor, din senin. Iertati-mi indiscretia: ce simte cineva, cand i se spune asa, deodata: "Ai cancer"!
- Foarte putini medici din Romania stiu sa dea "vestea" asta. Mai ales cei din Bucuresti. N-au nici o delicatete, nici o omenie, unii iti spun in fata: "Gata, o sa mori". Te prabusesti psihic imediat. Nu isi dau seama cat de important e sa ii vorbesti unui pacient despre aceasta boala necrutatoare, cat de mult conteaza gandul bun, pozitiv, in tratarea ei. Cand mi s-a spus prima data "cancer", parca m-ar fi izbit cu ceva in fata. Doctorul s-a uitat la mine si mi-a spus cu brutalitate: "Ai cancer, doamna!". Am ametit. Cancer! Eu am 59 de ani, sunt educatoare in Campulung Moldovenesc, traiesc printre copii, printre oameni. Desi barbatul meu a murit de mult, imi place sa ies din casa, sa privesc lumea, muntii, natura, intotdeauna am fost inconjurata de oameni cu care vorbesc si care cred ca ma respecta, ma pretuiesc intr-un fel. Iar eu stiam de atatea cazuri de campulungeni care murisera de cancer, mai ales de cancer de colon, ca al meu. Apoi, i-am vazut prin tara. Sunt pline spitalele de ei. Pline! Pline! La noi, in Bucovina, se zice ca din cauza Cernobalului sau a alimentatiei, caci aici muntenii mananca foarte multa carne, mancaruri grele. Si mie imi placea sa mananc foarte gras, sarat, picant - nu puteam trai o zi fara carne - nu aveam nici cea mai mica idee despre ce inseamna medicina naturista. Si, ce e cel mai trist, cancerul nu doare. E ca o alta vietate care creste in pantecul tau si face pui, tumorile se inmultesc cu o viteza uimitoare, iar cand doare, e deja gata, sfarsitul, metastaza. Ce sa va spun? Pe mine ma durea uneori burta, noaptea, asa, ca si cum as fi fost balonata. Putin, o durere surda. Am fost la medic, mi-am facut analizele - nimic! Mi-au zis: mancati iaurt Actimel, de astea... Dupa mai multe luni, a inceput sa mi se faca rau in clasa, intre copii. Asa, o stare ca de lesin, si parca aveam ceva rece pe spate. M-am dus la spital. Alte analize, ecograf... Tot nimic. Iar eu ma simteam tot mai rau. M-am dus la spital la Cluj, la un medic specialist. Iarasi toate analizele au iesit bune. Si apoi, dintr-odata, verdictul, venit atat de tarziu si atat de brusc: "Doamna, aveti cancer!".
Seringa rosie
- Nu exagerati? Chiar atat de incompetent este azi sistemul medical din Romania?
- Eu spun doar ceea ce am trait. Nu v-as dori sa vedeti vreodata cum arata spitalele de oncologie, mai ales cele bucurestene. Filme horror! Marea majoritate a pacientilor sunt ajunsi acolo in ultimul stadiu. Sotul meu a fost german - in Germania, daca lipsesti la controalele periodice, iti platesti singur tratamentul final. In China, medicii cei mai bine platiti sunt aceia care au cei mai putini pacienti. Te obliga sa vii la control. Insa in Romania, doar la Cluj, doctorii inca mai sunt oameni adevarati. Doar acolo! Acolo sunt mai atenti, nu te vad doar ca pe un animal adus la taiere. M-au operat de doua ori, mi-au extirpat trei sferturi din colon. Dupa prima operatie, din cauza unor probleme cu inima si anemia, am fost in pragul mortii. Moarte clinica. La a doua operatie, abia atunci cand "m-au deschis" au observat ca tumorile se extinsesera de la colon la ficat: cancer cu metastaze. Astea nu se mai puteau opera. Va dati seama, abia atunci au vazut asta! Nu mai aveau ce sa imi faca. De acolo am venit la Spitalul Fundeni, cel mai mare spital oncologic din tara.
Se spunea ca sunt "cei mai buni". Era Infernul! Eram cu fiul meu, Michael (are 36 de ani, locuieste in Bucuresti), stateam pe un pat din sala de asteptare, cu dosarul de la Cluj in maini si asteptam sa vina un medic. Peste tot era asa, o nebunie, nimeni nu avea timp, toti urlau, nimeni nu se uita la tine ca la o fiinta omeneasca. Ziceau ca singurul computer tomograf din spital e stricat, sa mergem la o clinica particulara, unde costa enorm. In plus, ce lipsa de diplomatie: ma bagasera, inca de la internare, intr-un salon cu cazuri terminale. Femei pe moarte. Am iesit. Ma uitam in jur si ma infioram. Sute si sute de bolnavi ca de pe alta lume, ca "aliens" aia din filme, slaaabi, palizi, si toti fara par. Toti chei! Tineri, studenti.... Cele mai multe erau femei. Femei tinere, fete atat de frumoase, slabe, cu baticuri pe cap, parca doar ochii lor frumosi mai ramasesera vii. Veneau toate din oras sa faca chimioterapie. Putin mai sus, un etaj intreg era numai cu copii. Multi, multi, saloane ticsite. Copii mici, foarte mici! Cancere la ficat, la stomac, leucemii, vai de capul lor, saracutii. I-am vazut cum ii cobora cu liftul, pe scaune cu rotile, bietii copilasi, si atunci am inceput sa plang. Plangeam, imi curgeau lacrimi din ochi fara voia mea si nu le puteam opri. E o jale acolo, in locul acela, nu va puteti inchipui!... La ora 9, am intrat in spital. Pe la 12, vine la mine o asistenta - cocheta, parfumata, cu parul intr-un coc - cu o seringa cu ser rosu inauntru. Imi sufleca maneca si da sa infiga acul. Atunci parca am avut o presimtire, s-o intreb ce injectie imi face acolo. "Eeee, lasati, lasati, haideti sa facem, lasati mana moale..." Si-n clipa aia mi-am adus eu aminte de citostatice, ca sunt unele de culoare albastra, pentru boli mai putin grave, si altele rosii, pentru tumori in faze terminale. Chimioterapia! Lichidul din seringa aia poate distruge si celula canceroasa, dar omoara totul in jur, si celulele vii, de-a valma, tot organismul. Nu stiam atunci nimica-nimicuta despre asa ceva, dar am intrebat: "Ce e asta?". Asistenta a zis in treacat, dezinteresata, ca sunt citostatice. Si ce daca? Abia-n acea clipa am avut eu asa, nu stiu cum, primul semn clar de la Dumnezeu. Eu de obicei sunt foarte cuminte in spital, fac tot ce mi se zice. Mai ales daca imi spune fiul meu, in care am o incredere totala. Dar atunci devenisem asa, deodata, foarte... calma. Parca stapana pe mine. O intrebam pe femeia aia: "De ce? De ce nu m-a intrebat nimeni si pe mine daca sunt de acord? Nu ma pregatiti, nu imi explicati macar putin ce vreti sa imi faceti?". A venit apoi si un medic, care-i tot dadea zor: "Doamna, nu e nimic. Mergeti si va tundeti zero, cumparati-va o peruca din oras, din magazin, pregatiti-va, noi va internam, nu doare, ca doar atata lume face treaba asta...". M-am ridicat de pe pat, mi-am luat hartiile acelea si am plecat. Imediat! Din clipa aia, am hotarat sa nu mai vad spitale niciodata.
- Sa inteleg ca dezamagirea fata de aceste spitale v-a indemnat apoi spre medicina naturista?
- Cred ca da. Nici acum nu-mi pot da seama ce s-a intamplat atunci in sufletul meu. Doctorii strigau dupa mine, Michael incerca sa ma mai tina doar putin, sa vorbim cu ei. Am zis "nu". Nu-mi era teama de injectiile lor, dimpotriva, simteam asa... parca o putere. In rest, nimic. Poate doar teama ca n-o sa mai am par, si-atunci cand o sa-i iau in brate pe copiii de la gradinita, ei poate o sa-mi traga peruca aia de pe capul chel si or sa se ingrozeasca. Am plecat si nu m-am mai intors. Pe urma, am citit in revista "Formula AS" despre acest domn Victor Bogdan si tratamentul sau uluitor. Va spun: Dumnezeu mi-a indreptat pasii pe aceasta cale. Iar datorita acestui om, iata-ma acum, in fata dumitale: sunt total vindecata!
Minunea celor 45 de zile
- D-l Victor Bogdan este elev si urmas al marelui terapeut Valeriu Popa si inventator al produsului Apisan, premiat recent in Elvetia. Totusi, domnia sa este de meserie... inginer. Cum de ati avut incredere mai mare in el, decat in toti acei medici profesionisti?
- Daca ma credeti, eu nu l-am intalnit niciodata pe acest om. Doar o singura data l-am vazut, la televizor, chiar acum o saptamana. Trecusera doi ani de la vindecarea mea. Stateam in bucatarie si numai ce aud ceva, de departe, despre un brevet de inventie pentru Apisan Forte. I-am recunoscut imediat vocea si am fugit in sufragerie. Atat. In rest, nu l-am vazut niciodata. El mi-a trimis un dosar, in care erau explicate pe larg toate procedeele, apoi am vorbit fata-n fata doar cu asistentii si sotia dumnealui - o femeie blanda, extraordinara. Cu el personal am vorbit numai la telefon. Insa din clipa in care i-am auzit prima data vocea... va spun! Asa, parca o nadejde mare mi-a patruns in suflet. O liniste, o pace... Era plecat cu stupii, undeva pe dealuri, in locuri doar de el stiute, unde cresc anumite plante vindecatoare, din care albinele isi iau mierea. Se auzea natura in jur, era doar el, singur cu stupii lui si imi vorbea atat de calm, de deschis, ma asculta atat de atent si ii cunostea personal pe chirurgii de la Cluj care ma operasera si stia despre medicina totul-totul. Imi spunea: "Doamna, o sa va vindecati!... Se poate. Nu e greu... Am avut cazuri mult mai grele, metastaze de 40 de centimetri...". Vorbea cu o asemenea convingere si, nu stiu... parca avea un har. Mi-a spus ca a fost si el multi ani foarte grav bolnav, avea reumatism, diabet, cardiopatie ischemica, tensiune oscilanta, si ca toate remediile astea le-a experimentat mai intai pe el insusi. Vorbea din inima si, mai ales, imi oferea sanatatea... gratis! Aproape un an am vorbit apoi cu el la telefon. Dumnealui ma suna, pe banii lui, vorbeam si cate o ora neintrerupt, ma intreba cu drag cum ma simt, ce-am facut, m-a "monitorizat" continuu, pas cu pas. Incredere! Asta mi-a transmis. Dovada fiul meu, care e mult-mult mai sceptic. Mai ales ca lui ii spusesera medicii de la Fundeni, in secret, ca mai am doua - trei saptamani de trait si ca - ce mai! - sa-nceapa sa se gandeasca la "ultimul drum". Va spun: dupa ce l-a ascultat si Michael in telefon pe omul asta, a spus imediat: "Da, mama, asta trebuie sa facem!". Si ne-am apucat sa citim amandoi dosarul acela care mi-a salvat viata.
- Este un regim foarte sever, care cere o schimbare a modului de viata. Povestiti-mi pe scurt, pas cu pas, ce ati facut. Cum ati reusit sa realizati aceasta schimbare in viata si in sufletul dumneavoastra? Este oare capabil oricine sa urmeze acest tratament?
- M-am gandit si eu mult la asta. Nu. Nu cred ca poate oricine. Trebuie, mai ales, sa vrei sa traiesti. Nu e usor deloc acest "sa vrei". Sa nu-ti stea mintea decat la insanatosirea ta, sa fii singur, ca intr-un post, ori sa te ajute cineva cu drag, sa nu trebuiasca sa gatesti pentru altii, sa te complaci in traiul comod de dinainte ori sa urmezi regimul asta doar asa, automat, ca pe un tratament de spital. Am incercat sa il tin aproape doua saptamani, mergand mai departe la serviciu, la gradinita. Nu am reusit. Nu se putea. De aceea, mi-am luat o luna de concediu, pauza totala. Regimul are 45 de zile si e, intr-adevar, foarte dur, dar ce conteaza 45 de zile, fata de o viata de om? Da, programul e foarte riguros, daca ai gresit ceva, o chichita (de genul "lasa, c-o gura de carne de porc nu-mi strica") s-a daramat intreg esafodajul, tot efortul tau de pana atunci. Ce sa va spun? Absolut tot ce faci CONTEAZA. Trebuie sa constientizezi totul, fiecare inghititura de mancare, sa ti-o "imaginezi" cum trece prin tine si iti face bine. Totul! La inceput, acest "tot" mi se parea cumplit si chiar absurd. Clismele acelea cu apa distilata si infuzie de rostopasca... La fel, spalaturile vaginale cu "Nalba mare", Doamne fereste de "Nalba mica"! Si cate altele... 7.30 - trezirea. Mestecai jumatate de ora ulei pur, stand in fotoliu. Apoi curatai limba de 30 de ori cu periuta de dinti, clateai indelung cu apa sarata si iarasi o periai de 30 de ori. Ora 8 - mestecai malai. Mult timp, tot in fotoliu, pana ce se scurgea saliva, apoi curatai cu alta periuta... Imi spunea el mie la telefon, d-l Bogdan, ca e pentru "detoxifierea" anumitor glande, dar nu prea puteam sa inteleg. De ce trebuie atatea amanunte? La inceput, totul ti se pare fara rost, straniu, mai ales atunci cand tu stii ca esti in pragul mortii. La 9.30, incepeai niste "anumite" exercitii de gimnastica a bratelor, cu sarituri pe varfuri si respiratie. Practic, nu mancai absolut nimic gatit, numai niste cereale si legume crude, doar cruditati in cantitati mici - un numar fix de linguri - si preparate dupa un ritual special. Ritual, da! Nu exagerez. Ritualul incoltirii graului, neaparat auriu, dureaza zile intregi, de joi dimineata pana sambata seara, dupa un orar exact, pana ajunge embrionul la 2 mm si radacinile la 5 mm. Muncesti mult si nu intotdeauna iti reuseste. Daca din 100 de boabe incoltesc mai putin de 85, strici totul. Va dati seama?! Daca ies 80, graul devine otrava, nu mai e bun de nimic. La fel orezul, bine ales si lasat in apa. O ora intreaga trebuia sa dureze mancatul a patru linguri. Asta era prima masa, la ora 11. O ora! Pe indelete, dumicat dupa dumicat... Cel mai bine e sa fii singur, cand faci toate astea. Odata a venit cineva la mine in vizita si i-am prajit niste peste. Bineinteles, eu nu am mancat. Dar cand a auzit domnul Bogdan, sa moara, alta nu: "Iti dai seama ce ai facut?! Mai bine mancai o bucatica decat sa stai in mirosul acela! Mirosul e atat de important! Fundamental. El se duce in creier si iti afecteaza toate simturile, iti intra peste tot. E ca si o crima ce ati facut, doamna Tewe!".
Calea spre tamaduire
- Cum de n-ati renuntat? Cand v-ati dat seama ca tratamentul nu e chiar asa de absurd (caci, intr-adevar, asa pare), ca el are "un rost"?
- Nu stiu, am vorbit foarte mult la telefon. Mi s-a spus ca la 7 zile si la 21 o sa mi se faca rau. Si exact asa a fost. 7, 21. Abia atunci am inteles ca e vorba de "dezintoxicarea" organismului, ca intreg corpul se preschimba si incepe sa lupte cu boala, cu celula canceroasa. Am inteles totul singura, cumva "inauntrul" meu. Cancerul e in primul rand o boala de alimentatie, de aici pleaca si tot asa se vindeca. De alimentatie! Si, mai ales, o boala mentala. Trebuie sa nu te lasi, sa nu te dai batut, sa alegi o cale si sa crezi cu adevarat intr-insa. Sa ma fi vazut pe mine la piata, in oras! Cum alegeam graul, o telina mica, musai mica, trei nuci albe-albe, o gulie verde, un patrunjel gros... Cateva linguri din toate astea, rase si amestecate, erau masa mea de amiaza, de la ora 13, pe care trebuia s-o "servesc" intr-o ora. O ora! Toata piata Campulungului ma cunostea. Aveam o batranica, saraca, care mi le alegea, intelegea, caci si la dansa la tara batranii mai foloseau leacuri de-astea. Sau merele... Patru mari, ionatane. Trebuiau doar cojile de la ele, curate, "fara nici un punct", doar cojile le mancam la masa de seara, ora 20, infuzate, iar zeama lor o sorbeam incet, cu lingurita, bineinteles, tot timp de... o ora! Apoi, la ora 21, iarasi clisma, iarasi spalatura vaginala... Ce sa va mai spun? Sunt foarte multe... Automasajul... La picioare, de trei ori pe fiecare punct "anumit", cate trei minute, sau masajul "prin calcare" pe un strat de boabe de fasole intregi sau pietris margaritar.... Dar mai ales Apisanul si mierea! Cautam miere "vie", din aia care curge, si netratata termic. Mereu miere! Cred ca de la asta mi s-a facut rau la 21 de zile. Prea mult dulce. Doar cand auzeam cuvantul "miere", mi se facea greata. Toate plantele pentru ceaiuri, toate legumele se gasesc usor. Dar faptul ca faceai aceleasi lucruri, acelasi protocol, acelasi program timp de 45 de zile... Asta ma innebunea. I-am spus de mai multe ori la telefon domnului Bogdan: "Nici daca omoram pe cineva, un preot nu-mi dadea un asemenea canon!...". El radea si-mi zicea bland: "Poate ca tocmai de aceea. Pentru ca pana acum te-ai omorat chiar pe dumneata...". Era vesel, calm, rabdator, imi dadea speranta: "Doamna, asa trebuie sa se intample, asa e normal. Organismul lupta, se curateste, de aceea sufera. Lasati doamna, mai e inca putin. Rezistati. O sa fie bine...". Slabisem vreo 14 kilograme, eram trasa la fata ca Sfanta Vineri. In Campulungul asta, toata lumea ma cunoaste si se uita la mine ca dupa o stafie. Oamenii se speriau, isi faceau cruce. Auzisem ca se vorbeste prin tot orasul ca mai am doar doua saptamani de trait, ca de la Bucuresti m-au trimis acasa, fiindca nu mai aveau ce-mi face si ca mi se pregateste inmormantarea. Toti spuneau si chiar credeau asta! Pe cuvant, se fereau de mine pe strada. Le era jena, simteau parca nevoia sa imi spuna ca le pare rau, ca un fel de "condoleante". Am multi prieteni doctori in oras - prieteni buni, adevarati! - de la care ceream cate sase litri de apa distilata pe zi. Apa distilata era esentiala pentru cancerul meu. Ea e pura chimic si cand intra in contact cu molecula de apa obisnuita din corp, se comporta "ca un burete", absoarbe o mare parte din toxinele celeilalte ape. Medicii ar fi trebuit sa stie asta. Dar ei credeau ca eu beau toata apa aia, 6 litri, fara sa mananc nimic. Ce sa le mai explic, ca imi trebuia pentru clisme, ceaiuri si cate altele?... Vazandu-ma cat am slabit, veneau la mine speriati, sincer ingrijorati: "Mai, cine te-a invatat prostiile astea? La ce vraci nebuni te-ai dus?! Du-te imediat si mananca! Da, si carne si paine, tot. Vrei sa te sinucizi? Nu se poate sa stai asa, dupa o operatie asa grava ca a ta...". O prietena doctorita aproape m-a obligat sa ma mut acasa la dansa, ca sa ma hraneasca, sa ma ingrijeasca "pana in ceasul mortii". Multi, multi imi spuneau sa ma las, sa nu mai fac prostii. Dar eu nu m-am dat batuta. Asta a fost puterea, vointa mea. Discutiile la telefon, seara, cu acest inginer pensionar care isi cara stupii lui prin tara si pe care nu l-am vazut niciodata. Postul asta negru, care te intareste, iti da asa... o minte limpede. Si va spun, dupa vreo doua saptamani, am inceput sa ma simt atat de bine!... Nu stiu... E o stare de... usuratate. Paseam mai lin pe strada. Imi simteam corpul. Tot corpul, parca in fiecare particica a lui. Imi dadeam seama ce e cu mine. Si vedeam totul cu alti ochi. Casele, strazile, muntii, oamenii... Oamenii aia care se uitau la mine ca la o muribunda nu stiau ca eu inauntrul meu ma simt atat de... clara. Cred ca niciodata nu m-am simtit mai bine in viata mea, ca in perioada aceea. Nu am stat la pat, de altfel e interzis! Sa zaci, sa bolesti, sa nu faci nimica. Nici vorba! Dupa pauza de la inceput, nu mi-am abandonat o clipa serviciul, prezenta copiilor langa mine m-a ajutat foarte mult. Copiii, curatenia lor sufleteasca... Tratamentul asta presupune si o "terapie mentala", la fel de importanta ca si alimentatia, in orice fel de cancer. Acuma stiu: dorinta de vindecare actioneaza in toate celulele din corpul meu. In celule si in asa-zisii acizi nucleici ADN si ARN. In tot-tot-tot, in fiecare fibra! Va spun, nu e un basm. Nu-i doar puterea gandului - cum se zice - sau alte chestii paranormale. E chiar adevarat! Am trait asta. Si Victor Bogdan spunea clar: de 15 ori pe zi spuneti cu voce tare: "Ma fac bine! Trebuie sa ma fac bine! Doamne Dumnezeule, ajuta-ma sa ma fac bine!". Trei fraze. Asta face parte obligatoriu din tratament. Iar eu asa am facut. Dupa cele 45 de zile, tumora a inceput sa se retraga, pana ce a ajuns pe la 1,6 milimetri. Am mers la control si doctorii s-au minunat: "Cum ai facut, mai femeie?!". Apoi am inceput, incet-incet, sa revin la un regim mai normal, tot mai normal. Imi fac si azi analizele, periodic, mereu. Sunt complet sanatoasa, nu am restrictii la alimentatie, dar renunt la anumite mancaruri, doar pentru ca asa simt eu, nu pentru ca imi impun. Acum toate astea fac parte firesc din felul meu de viata. Apisanul, mierea, anumite regimuri. De fapt, doar ma cunosc putin mai bine pe mine insami. Asta e tot. Si poate fi atat de simplu.... Ma simt, jur! Nu stiu cum sa va spun... O femeie puternica. De multe ori am asa, o senzatie, ca pot sa fac absolut tot ce vreau! Totul! Sunt singura, baietii mei sunt barbati, pot face ce vreau eu, pot pleca unde vreau, chiar cu leafa mea de educatoare calatoresc mult, mai ales in pelerinaje religioase, cu autocarul, am fost prin multe locuri spirituale din Europa. Dar mai presus de toate simt asa, ca... parca nu ma mai pot imbolnavi. Da! Ce va spun acuma e ca o spovedanie. Am eu asa, un "secret" in sufletul meu. Stiu ca daca ma voi imbolnavi din nou, voi putea oricand face inca o data tratamentul acesta, sau altul, unul mult mai sever, cat de sever ar putea un om sa reziste. Daca am reusit o data sa trec peste moarte, voi reusi oricand. Asta e acum crezul meu.
(Fotografiile autorului)