Magda Vasiliu - "Ca sa zambesti, n-ai nevoie de doctor"

Ines Hristea
In competitia prezentatoarelor de pe micul ecran, luate, mai toate, de valul stirilor dure, comunicate militareste, Magda Vasiliu reprezinta o exceptie: zambeste. De necrezut, dar adevarat: mai exista totusi feminitate si delicatete pe micul ecran

"N-am visat niciodata sa fiu printesa"

- In ofensiva agresivitatii de pe micul ecran, care le face pe multe prezentatoare de stiri sa aduca, mai degraba, a vrajitoare, tu esti zana cea buna, care umple lumea de zambete. Cum te-ai ratacit tocmai in linia intai a telejurnalului? N-ai avut o alta optiune, mai gratioasa?

- Am ajuns in televiziune printr-o intamplare. Eu am terminat Facultatea de Chimie de la Universitatea din Bucuresti. La inceputul fiecarui semestru, trebuia ca o persoana sa citeasca, cu glas tare, normele de protectia muncii pentru laboratoare. Aproape de fiecare data eram aleasa eu. Cateva colege mi-au spus de pe-atunci ca am acest dar de a citi expresiv. Dupa catva timp, la TVR s-a anuntat o preselectie pentru prezentatori. Tot de gura colegelor, m-am dus si eu. Au fost 600 de oameni care au venit sa-si incerce norocul. Am stat ore in sir pe strada, pe Emil Pangratti, asteptand sa-mi vina randul. Am intrat si m-am trezit in fata unei comisii. Am fost rugata sa citesc o stire - imi aduc aminte ca era ceva despre Arafat. Mi s-a multumit frumos si asta a fost tot. Au trecut trei saptamani, vreme in care nu am primit nici o veste. Apoi a sunat telefonul si din nou am fost chemata la televiziune. Au mai urmat alte trei probe, pe care, culmea!, le-am trecut relativ usor. Apoi am fost angajata ca prezentator meteo, la "Departamentul Stiri". Acolo am invatat multe, pentru ca in afara de meteo, am facut si teren, am vazut cum se editeaza stirile, cum se scriu etc. A fost o scoala extraordinara. Apoi, pentru un an si jumatate, am renuntat la televiziune. Am plecat in SUA, impreuna cu fostul meu sot. Cand m-am intors in tara, am aflat ca Prima TV organiza un concurs pentru prezentatori de stiri. Nu am ezitat sa ma prezint si am reusit, desi, sincer, credeam ca nu e posibil ca lucrurile sa aiba de doua ori, consecutiv, un final fericit. In doua saptamani prezentam deja stiri.

- Poti face o meserie din intamplare? De obicei, fetele care viseaza sa ajunga pe micul ecran exerseaza inca din copilarie in fata oglinzii. Sunt vedete de mici...

- Nu e si cazul meu. N-am visat niciodata sa fiu printesa sau zana. Mie mi-au placut animalele. Cand eram mica si apoi, in adolescenta, mi-am dorit sa devin medic veterinar. Ador pisicile si cateii. Pe de alta parte, eram atrasa si de limba romana, imi mai placeau engleza si chimia. Asa ca am ajuns la un soi de compromis si am ales facultatea de chimie. Apoi povestea se complica. In timpul studentiei, mi-am descoperit o alta pasiune: opera. Ca atare, m-am apucat sa iau lectii de canto clasic. Cum nativ aveam ceva voce, am crezut initial ca pot sa ajung pe scena Operei. Ghinionul sau poate norocul face insa ca natura m-a inzestrat si cu un spirit autocritic fenomenal. Am realizat dupa un timp ca talentul meu era limitat si am renuntat la visele astea, care se impleteau pe note de muzica culta. Eu cred ca e esential sa iti dai seama si sa ai puterea sa recunosti cand ceva e sau nu potrivit pentru tine. In plus, eu sunt si extrem de emotiva. Cred ca as fi lesinat dupa doi pasi facuti pe scena. In televiziune e mai simplu: in platoul stirilor sunt doar eu, cu colegii de la camera si cu colegii din regie. Nu vad ochi atintiti asupra mea si atunci presiunea pe care o resimt e mai putin intensa. Oricum, cred ca de mare ajutor mi-a fost faptul ca parintii nu mi-au impus o anumita traiectorie in viata. M-au sfatuit si au fost alaturi de mine, iar asta mi-a dat o mai mare deschidere si multa incredere in capacitatea mea de a cantari lucrurile. Ambii mei parinti sunt de formatie filologi. Tata a fost cel care mi-a recomandat mereu ce carti ar trebui sa citesc, iar mama era cea care se asigura ca le si citesc realmente. Amandoi s-au preocupat mereu sa vorbesc corect romaneste, sa stiu mai multe limbi straine, sa-mi dezvolt acest simt al exprimarii corecte. Insa, in egala masura, tot ei mi-au indus si ideea ca mereu e loc de mai bine. Tata a fost pentru mine un model si asta din multe puncte de vedere. Din pacate, in 2005, ne-am despartit definitiv. El a murit, dar crede-ma ca si acum ma gandesc la ce ar spune daca ar vedea anumite stiri, cum mi-ar atrage atentia ca am gresit... Pentru ca toti mai gresim. Acum, mama a preluat stafeta si ea este cea care ma critica. Cateodata, e chiar vehementa. Adevarul e insa ca, de fiecare data, cam are dreptate!

"Credeam c-o sa mor de inima in direct"

- Esti sensibila, iti plac pisicile si cateii, ai vrut sa fii cantareata de opera. Cum se potrivesc toate astea cu o meserie de linia intai, purtata pe frontul realitatii? Si, mai ales, cum iti salvezi zambetul, marca prezentei tale pe micul ecran?

- Cand am intrat prima oara in televiziune imi imaginam, cum fac probabil multe fete tinere, ca totul sta in cum arati, cat de bine esti machiata sau coafata. Conteaza si asta, dar intr-o mica masura. Degeaba arati bine, daca restul nu exista. Iar asta se vede "pe sticla". Dupa atatia ani, am ajuns sa-mi pot da seama cand cineva citeste doar prompterul sau cand stie exact despre ce vorbeste. Mie cel mai greu mi-a fost sa-mi inving emotiile. La primul jurnal credeam c-o sa mor de inima in direct. Aveam senzatia ca nu se mai termina. Toata lumea a fost entuziasmata dupa acest prim jurnal, dar eu am cerut inregistrarea, m-am uitat pe ea si mi s-a parut groaznic. Ani de zile nu m-am mai uitat la reluarile jurnalelor prezentate de mine, pentru ca mi se parea ca nu eram eu. Pana la urma, am depasit si faza asta. Dar a fost chinuitor de greu. In ceea ce priveste lumea televiziunii in sine... Ce sa zic? E o lume dura, intr-adevar. In special stirile. Esti intr-o vesnica lupta cu timpul si cu noianul de informatii care se pravaleste peste tine. Trebuie sa ai o putere de sinteza extraordinara, ca sa faci fata si sa nici nu pierzi esentialul. De aproape doua luni, eu am devenit si editorul jurnalelor pe care le prezint. Acum mi se pare ca munca, desi a crescut ca volum, mi s-a usurat enorm, pentru ca asa pot accentua ce cred eu ca trebuie accentuat, pot folosi cuvintele care ma reprezinta cel mai bine. Probabil ca lucrul asta se simte si "pe sticla". Si apropo de "sticla": as vrea sa-mi spun, pe scurt, un mare of. Ideea asta, care e foarte vehiculata, ca noi, prezentatoarele de stiri, suntem vedete, ca ar trebui sa fim mandre ca lumea ne recunoaste pe strada mi se pare atat de stupida, incat nici nu ma obosesc s-o comentez. Tot oameni suntem si noi, facem o meserie ca oricare alta. Eventual, putem fi considerate persoane publice. Dar, in nici un caz, vedete. Televiziunea, din perspectiva mea, nu creeaza vedete.

"Reteta vietii e compusa din multe ingrediente"

- Dar de-mplinit te implineste? Te motiveaza deplin sau mai ai nevoie si de alte ingrediente? Cum arata viata ta din afara studioului de televiziune?

- Lucrurile sunt nuantate. Munca in televiziune imi da o oarecare implinire, insa problema este ca eu tot timpul am senzatia ca lucrurile pot fi facute si mai bine. Asa ca sunt intr-o vesnica si obositoare cautare a perfectiunii. Sigur ca, judecand situatia rational, mi-e evident ca perfectiunea nu exista. Dar in loc ca aceasta constientizare sa ma linisteasca, mie imi naste frustrari. Deci, cel putin pentru mine, televiziunea e un amestec de bucurii si nefericiri, de scurte momente de satisfactie si indelungi framantari. Dar cred ca asa este pentru toti cei carora le pasa de munca lor. Munca e, deci, o felie foarte importanta din existenta mea, o felie "cu greutate", dar, reteta vietii e compusa din multe ingrediente. Ceea ce nu inseamna, din nou, ca eu traiesc altfel decat oamenii care ma vad la televizor. Existenta mea din afara televiziunii e existenta unui om absolut normal. Am o pisica si cinci caini, cu care, din nefericire, petrec prea putin timp. Adica mai putin decat mi-as dori eu. Sunt libera doar in zilele de miercuri si joi, asa ca in astea 48 de ore, ma straduiesc sa recuperez timpul "pierdut" in restul saptamanii. Imi place sa fac curat, imi place sa calc rufe, sa imi ud florile, sa citesc, sa ies cu prietenii... Ceea ce marturisesc, cu amaraciune, ca, din pacate, se intampla destul de rar. Mi-ar mai placea sa merg undeva sa inot. Dupa pofta de inot pe care-o am, m-as duce la bazin zilnic, dar, din nou, n-am timp. Prin urmare, ma rezum la plimbarile cu bicicleta si la acelea in compania cainilor mei. Pe langa toate astea, mi-as dori foarte tare sa pot sa fac mai mult pentru cei aflati in nevoie, sa ma implic in campanii umanitare care sa urmareasca teluri precise si sa dea si rezultate concrete. Realitatea este insa ca, in Romania, proiectele umanitare au mereu un succes limitat. Ceea ce nu cred ca tine neaparat de egoismul semenilor, ci, mai degraba, de scepticismul unora dintre ei. Au fost multi oameni care mi-au spus: "Degeaba te agiti, pentru ca, in tara asta, nimic nu se schimba". Probabil ca asa este, dar, in ciuda acestor avertismente, eu m-am incapatanat sa continui sa incerc sa fac bine de cate ori am putut. Nu pot sa renunt la speranta ca vietile unor amarati, ale unor oameni care au ajuns in punctul acela aproape fatal al disperarii, pot fi, daca nu schimbate radical, atunci macar indulcite, ca acei oameni nu-si vor mai simti poverile la fel de grele. E mult spus ca pana acum am fost implicata in proiecte umanitare. Experienta mea firava in aceasta zona o reprezinta campania realizata de Prima TV, in cadrul emisiunii Focus. Campania s-a numit "Copii cu copii" si prin ea am incercat sa aducem in atentia tuturor, a societatii in general, cazurile minorelor care sunt abuzate si care ajung sa nasca la varste fragede. Multi oameni ne-au contactat la redactie ca sa le ajute pe aceste fete care se afla in situatii realmente dramatice. Uite, asta e un "episod de lucru", un moment de viata care iti da o multumire sufleteasca!

"La batranete ma vad traind in Ardeal. Bucurestiul nu-mi place. Imi izgoneste linistea"

- Ai un plan B de viata pentru cand se va termina cu micul ecran?

- O sa razi, dar raspunsul meu se invarte tot in jurul cozii. Mai precis, al coditelor de animale. Pentru ca da, as mai face si altceva in afara de televiziune. Iar acest altceva inseamna ca m-as implica in actiuni de protectie a animalelor. Mi-ar placea sa pot pune pe roate adaposturi in care bietii maidanezi sa-si duca viata linistiti. Insa, pentru asta, e nevoie de bani, de multi bani. Unde mai pui ca, in Romania, nu exista nici mentalitatea de care este nevoie ca sa poti face sa functioneze astfel de proiecte. In plus, mi-ar placea si sa pot avea grija de batrani. Sunt intelectuali care mor azi, in Romania, in mizerie si uitare. Nu e normal. Iar astea nu sunt niste povesti tesute cu ata alba, ca sa stoarca lacrimi celor naivi, ci sunt realitati crude, realitatile mult prea multora. Intr-o nota mai optimista, recunosc ca mi-e dor sa mai cant. Ma rezum insa la "performantele" din propriul camin, spre disperarea pisicii si a celor doi mopsi, care stau in casa. In rest, ramane de vazut. Uneori, viitorul ne poate surprinde chiar si peste propriile noastre asteptari. Oricum, daca e sa fac un exercitiu de imaginatie si sa ma proiectez peste ani, ma vad traind la batranete in Sibiu sau undeva in Ardeal, locul din tara in care ma regasesc pe deplin. Acolo este o alta lume. O lume pe care o simt a mea. Bucurestiul nu-mi place. Orasul asta imi izgoneste linistea.

- Nu mi-ai spus reteta zambetului tau optimist, o raritate in ziua de azi. Care e sursa ta de energie pozitiva? Cum poate fi "spalat" sufletul de negreala care uneori da navala peste el, oricat am incerca noi sa ne aparam?

- Pe cuvant de onoare ca nu exista nici un secret. Eu zambesc pentru ca, atunci cand fac asta, ma simt bine. E ca o terapie, ca o vindecare. Si nu ai nevoie de nici un doctor care sa te asiste. Si nici nu costa nimic. Din pacate, stirile nu imi permit sa zambesc atat de mult pe cat as vrea eu. In plus, cred cu tarie, ca am, fata de public, datoria de a nu lasa supararile personale sa treaca mai departe. Supararile si necazurile sunt ale mele si atat. Nu mi se pare corect sa mai impovarez pe altcineva cu ele. Mai ales oameni care nu ma cunosc si cu care iau contact in mod profesional. Exact aici e clenciul: profesionalismul. Eu ma straduiesc sa pastrez o atitudine corecta fata de telespectator, nu pentru ca sunt o persoana rece si necomunicativa, ci din respect. Mai ales ca sufletul nu poate fi spalat. Nici in public si, uneori, nici in intimitatea fiintei tale. Sunt lucruri care iti raman incastrate in suflet pentru totdeauna. Unele iti provoaca rani adanci. Totul e ca peste aceste rani sa aduci bucurii, sa incerci sa intorci viata astfel incat sa te simti implinit. Sa existe o compensatie. Cat de mica.

Fotografii: PRIMA TV