Saptamana de lucru a romanilor este mai lunga cu o jumatate de ora decat a unui salariat european, iar calendarul sarbatorilor legale din Romania este cel mai sarac din Europa. Romanii, zice studiul, sarbatoresc mediocru spre foarte putin. Cu o saptamana mai putin decat italienii, portughezii ori ungurii. Tot pe hartie, romanii muncesc anual peste o mie opt sute de ore, cu vreo doua sute de ore mai mult decat tovarasii de suferinta din Europa.
Aceste stereotipuri statistice sunt valabile pe hartie. Dar nu in Romania si nu in ani electorali. Si nu in perioade de instabilitate politica. Studiul citat este valabil pentru zilele libere prevazute de lege si la nivelul unui an. Romanii recupereaza o data la patru ani toate zilele de rasfat ale europeanului de rand. Fie pentru ca se face referendum pentru Constitutie sau pentru revocarea presedintelui, fie pentru ca are loc o importanta reuniune internationala care nu trebuie sa-i prinda pe romanii de rand in calea caravanelor oficiale, fie ca se face recensamant national ori se sarbatoresc niscaiva sfinti. Anul acesta a fost paradisul salariatilor la stat. Sarbatorile de final si inceput de an au ridicat punti de zile libere peste abisul muncii. Bucurestenii si constantenii au fost scutiti de condica de prezenta cu ocazia summitului NATO pe considerente de securitate. De sarbatorile pascale guvernul liberal a dat si o portie sindicala de intai mai, ridicand potul viitoarelor mite electorale la aproape doua saptamani de stat degeaba in preajma alegerilor. S-o fi speriat guvernul ca economia creste prea repede sau s-a speriat ca scade prea mult si prea repede in sondaje? Toate guvernele care au trecut prin palatul Victoria au invatat lectia de umilinta preelectorala. Toate au calculat mita electorala in majorari de salarii sau de alocatii, in zile libere si relaxari fiscale. Pomenile si mita electorala sunt interfata care a permis ca si cele mai insuportabile guvernari sa functioneze fara proteste civile consistente. Indiferent de culoarea politica a guvernelor, de principii ideologice, toate doctrinele converg in Romania catre mituirea alegatorilor. Se organizeaza mese festive si se acorda cadouri consistente, se doneaza bani, pachete cu alimente, bonuri valorice, se dau bilete in statiune. In ciuda avertismentelor si a reglementarilor, nota de plata a partidelor creste de la scrutin la scrutin.
Electoratul, personajul colectiv caruia i se face cu ochiul si de pe fotoliile puterii si de pe cele ale opozitiei, crede si el ca, in anii electorali, ar trebui sa fie adoptate masuri populare, chiar populiste. Nu ar trebui aplicate noi taxe, ar trebui reduse ori eliminate cele vechi, salariile ar trebui dublate, iar guvernul ar trebui sa revizuiasca politica de plata a sporurilor si alocatiilor. Concediile platite ar trebui sa fie mai consistente. Sunt elemente ale unei reforme sociale care scoate in strada, o data la patru ani, o mare parte a electoratului. Altfel, intre tururile de scrutin domneste desertul social si lenea sindicala. Este greu sa aduni douazeci de oameni sa picheteze o prefectura. Cu totii le spun liderilor sindicali ca nu are rost. Toti asculta doar de sefi in anii neelectorali. O data la patru ani, insa, injustitiile sociale sunt reparate cu asupra de masura, iar seful absolut devine sondajul de opinie. In acesti ani, politicienii se uita hipnotizati in ochii electoratului. Pentru cateva luni electorale, politicienii si alegatorii lor sunt uniti in cuget si simtiri. Daca am fi naivi, am spune ca asta se petrece pentru ca alegerile generale din Romania au loc in ani bisecti, deci in ani exceptionali, cum e si acest an. Sau poate pur si simplu pentru ca atmosfera incinsa de lozinci populiste readuce in memoria colectiva metehne politice din miezul unui ev trecut, dar mereu aprins.