Dupa zece ani de televiziune si de succes, si-a mutat "duminica" si in viata de toate zilele. Interviu cu o invingatoare
De 12 ani "in direct"
- S-au implinit 10 ani de "Duminica in familie". Un adevarat record de longevitate. Dincolo de bucuria aniversarii, n-ai, totusi, si un sentiment de zadarnicie? Televiziunea este efemera. Trece fara sa lase urme. O emisiune se difuzeaza o singura data, dupa care a disparut...
- Nu pot interpreta drept zadarnic succesul pe care l-am capatat din munca mea. Sigur, nu toate ipostazele in care ne randuim viata au sansa la nemurire, dar nici nu stiu daca mi-as face din asta un tel. De altfel, nu m-am dedicat exclusiv televiziunii. Ca uite! Am scris o carte care a devenit cea mai bine vanduta carte din Romania in ultimii ani si sunt in linia dreapta a pregatirilor pentru o a doua carte, un roman. Apoi, sper sa-mi implinesc visul pe care l-am pastrat de la varsta de 20 de ani: acela de a deveni regizor de film. Sunt in ultimul an la regie film si imi fac mana cu cateva videoclipuri, cu filme documentare, cu scurtmetraje. Astea sunt lucruri care raman si nu cred ca le-as fi facut cu aceeasi siguranta, daca nu faceam in televiziune de toate: daca nu-mi petreceam atatea zile la filmari si atatea nopti la montaj, daca n-as fi stat atatea mii de ore pe platourile de filmare, invatand numele fiecarui om sau denumirea fiecarui aparat si cablu, sau toate tehnicile de televiziune. Cum sa-mi para rau de toata scoala asta facuta la locul de munca? Acolo e viata mea! Acest fragment care dureaza de 12 ani: televiziunea.
- Care e cea mai frumoasa parte a ei? Conceptul, emotia transmiterii in direct, invitatii...
- Fara indoiala, partea in care ma simt cel mai bine e... directul. Asta fac de 12 ani: emisiuni in direct - cel mai greu lucru care se face in meseria asta. Mai ales cand n-ai vorbele altcuiva la indemana, cand nu citesti de pe prompter, cand ai o atentie de strateg de razboi. Ca in multe alte meserii, din afara totul pare o joaca, iar multi gandesc ca si ei ar putea sa faca o emisiune. Oricand, fara nici o problema! Dar eu am vazut atatea cazuri de domnisoare sau doamne aparute de nicaieri in televiziune si disparute rapid, ca sa se intoarca tot de pe unde au venit... Asta nu e o meserie in care trebuie sa fii doar frumusel si sa vorbesti bine. Mai trebuie sa ai si abilitati de regizor, de povestitor, si mai trebuie sa intelegi bine si toate mecanismele tehnice. Apoi, mai trebuie sa stii sa asculti. E foarte important. Trebuie sa fii si realist. Din mai multe motive. Trebuie sa pricepi ca, orice-ai face, nu toti te vor iubi, ca nu vei avea succes mereu, ca trebuie sa schimbi rapid ceva atunci cand succesul tau da semne de oboseala, ca nimeni nu-ti ia locul daca esti bun, ca nu vei putea niciodata darama succesul unui om, doar atacandu-l pe la spate - s-ar putea chiar sa-l faci erou! - ca nu presa stabileste cine merita aplauze, ci publicul, ca n-ai voie sa minti in nici o privinta ca persoana publica. As completa lista asta cu ideea ca nu trebuie sa ai impresia ca stii televiziune, numai pentru ca ai muncit 10, 12 sau 50 de ani in acest domeniu. Daca ai o minte ascutita, te prinzi ca ai mereu de invatat. Chiar si de la cei mai tineri ca tine. Si, nu in ultimul rand, ca trebuie sa-ti folosesti succesul in sprijinul celor fara noroc. Abia in aceasta ipostaza simt ca succesul meu are valoare: cand ii ajut pe altii.
- Dintre invitatii pe care i-ai avut de-a lungul timpului, a existat vreo personalitate care sa te impresioneze in mod special, printr-o prezenta deosebita?
- Au fost multi, aproape inexplicabil de multi. Am cunoscut oameni grozavi, care mi-au taiat elanul de-a crede c-as fi vreo fiinta speciala. E bine sa te compari cu oameni MARI. Abia atunci pricepi ca nu esti buricul pamantului. Si nu ma refer numai la cei in varsta, ci si la unii mult mai tineri. De pilda, Smiley e o minune de tanar talentat, bine crescut, sensibil... E un barbat pe cinste, cu care mi-as dori ca fiul meu sa semene. Oameni MARI... Radu Beligan, Maia Morgenstern, Principesa Margareta, Stela Popescu, Florin Piersic, Ilie Nastase si Nadia Comaneci, Sofia Vicoveanca. Apoi Emilia Popescu, Dem Radulescu, Sergiu Nicolaescu, Emil Brumaru, Oana Pellea, baroana Emma Nicholson, Gabriel Liiceanu, Ada Milea, Nicu Alifantis, Ion Tiriac, Morosanu si Iordachescu. E o insiruire aparent fara noima si incompleta, dar ea vrea sa exprime exact oportunitatea pe care mi-a dat-o meseria mea: aceea de a cunoaste oameni diferiti ca preocupari, minunati prin pasiune, talent si omenie. Ma bucur ca am ajuns la nivelul in care oricare dintre acestia au venit bucurosi sa dialogheze cu mine.
Dragoste si randament; o relatie imposibila
- Dar raporturile cu echipa cum sunt? Nu ti s-a intamplat niciodata ca o relatie profesionala foarte apropiata, cu un operator de imagine, de exemplu, sa se transforme intr-una sentimentala? Este o imprejurare destul de frecventa in mediul de televiziune. S-au facut si filme pe aceasta tema. "Proba de microfon", de exemplu, celebrul film al lui Daneliuc...
- Din punctul meu de vedere, astea sunt doar povesti. Eu, una, nu am incurajat si nici n-am provocat vreo relatie la locul de munca. Nu-mi plac imixtiunile si aliantele de acest gen. Si tu, si cititorii stiti bine de ce: nu mai poti da randament, daca-ti sta mintea la dragoste. Sigur, exista si cazul fericit, in care amorul iti da aripi, dar asta se intampla rar si nu e benefic pe termen lung decat in foarte putine situatii. Situatiile astea eu doar le-am vazut, nu le-am si trait. Daca asta ai vrut sa ma intrebi.
- Cum apreciezi relatia ta cu presa de scandal?
- Am trait multe momente incordate din pricina presei de scandal, dar le-am dovedit reprezentantilor ei ca niciodata nu-i atac, daca n-am adevarul total de partea mea. I-am dat in judecata ori de cate ori si-au permis sa-mi murdareasca reputatia. Dreptul la imagine e stipulat prin lege si nu se refera doar la persoanele publice. Eu inteleg rostul presei de scandal, incerc sa inteleg nevoia de sordid, de vulgar, de scandalos, incerc sa accept ca exista oameni care au nevoie sa citeasca mizerii, ca sa nu-si mai simta propriile necazuri si neputinte. Dar sa fiti convinsi ca meseria mea s-ar putea face mult mai bine fara toate astea. In schimb, presa de scandal n-ar putea trai daca n-ar exagera, daca n-ar minti, daca n-ar ataca exact persoanele cele mai de succes, cele mai expuse datorita meseriei lor. Am citit atat de multe ineptii despre mine in presa, incat imi dau seama de ce unii au asa o mirare cand ma cunosc personal si-si petrec minute sau ore alaturi de mine. Cei mai mirati au fost niste turisti, langa care am stat o vara intreaga la mare si care, la sfarsitul vacantei, au venit la mine, toti sase, cu neveste si prieteni, si si-au cerut scuze pentru toate barfele pe care le-au spus de-a lungul anilor despre mine, inainte sa ma cunoasca. M-a impresionat gestul lor. Erau niste oameni necunoscuti, care m-au privit omeneste, timp de aproape doua luni, si au fost uimiti. Nu uimirea lor m-a entuziasmat, ci reactia rara de a admite ca ai gresit, judecand un om de la distanta.
- Exista o stiinta a construirii imaginii publice?
- Dupa acesti ani de munca sunt convinsa ca imaginea are mult mai multa legatura cu naturaletea si cu sinceritatea, decat cu strategiile. Dar fiecare e liber sa incerce orice varianta doreste, ca sa obtina succesul. Eu le sugerez doar sa nu pozeze in ceva ce nu vor putea fi. Asta e greseala pe care au facut-o destui si acum isi primesc pedeapsa.
"E din ce in ce mai greu sa fii nevasta"
- E dificil sa te afli mereu sub lupa opiniei publice? Sa fii mereu observat, pandit? Mai exista loc si pentru viata personala?
- Cine e stingherit de atentia generala, ori si-a ales gresit meseria, ori e ipocrit, ori nu intelege ca, daca esti persoana publica, fara asta nu se poate. Mie nu mi s-au intamplat lucruri neplacute. Cred ca mi-am castigat un respect pe care-l asteptam din partea oamenilor si le multumesc. Singurii pe care-i pun la indoiala si-i consider niste rataciti, niste frustrati, niste inculti si niste candidati perfecti la ratare sunt "forumistii" de pe Internet, cei care se agata de fiecare stire si injura persoanele publice, cu o prostie si o lipsa de argumente, demna de voma, nu de un comentator pertinent. Sub puterea anonimatului, oricine poate sa injure, sa-si verse complexele pe o femeie frumoasa, de succes, implinita, fie ea debutanta sau o doamna in varsta. Succesul ii doare pe multi. Crede-ma! Mai ales pe cei care nu-l au nicicum, in nici o latura a vietii lor. Isi iau nick-name-uri si se cred puternici, virili, inteligenti. Problema e ca se vede de la o posta cat de reduse mintal si sufleteste sunt aceste creaturi. Ma ingrozeste ideea ca fiintele astea n-au absolut nici o jena, nici un Dumnezeu. Sunt fabricantii de flegma perfecti, care vor constitui generatia abjecta de maine. Sper doar sa nu fie prea multi.
- Buna imagine publica pe care o ai beneficiaza nu doar de pe urma profesionalismului tau de formula unu, ci si de pe urma faptului ca ai o viata intima implinita: familie, sot, copil. Cum reusesti? Tot mai multe femei amana casatoria pentru a se dedica, exclusiv, meseriei.
- Din pacate, le dau dreptate acestor femei. E din ce in ce mai greu sa fii nevasta. Cumva, ca mame si femei de cariera ne descurcam, razbatem, dar soate, am observat ca suntem din ce in ce mai putin. Poate de aceea eu chiar ma straduiesc sa indrept situatia: ma trezesc in fiecare dimineata prima si fac micul dejun, imi alint sotul cu tot ce stiu ca-i place, am grija ca zilnic sa avem macar cateva minute impreuna, daca nu ore ale noastre. Poate ca am avut si norocul de a avea un sot caruia ii place ca muncesc, ca fac lucruri in folosul altora, ca ajut atata lume. Am un sot cu un suflet de aur si cu o minte sclipitoare. Asta-i sigur. Nu stiu sa dau retete in aceasta privinta, dar cred ca daca avem grija sa nu ne moara dragostea, daca tinem la familie si la binele comun, atunci reusim sa pastram o casnicie. Daca insa devenim mult prea acaparate de meserie, de performanta, de succes, e posibil sa platim un pret mult prea mare.
- Dar maternitatea? Unde e locul ei intre atatea filmari si proiecte?
- Eu nu-mi fac programul dupa solicitarile meseriei, ci dupa fiul meu. Poate de asta am un copil linistit, mereu vesel, fericit ca merge cu mine cam peste tot, bucuros ca ii raspund la toate intrebarile. Daca as sta acasa cu el, fara sa mai muncesc nimic, n-am fi nici unul fericiti. O mama nefericita, oricat s-ar stradui, nu face un copil decat aparent fericit.
"Nu vreau ca telefonul mobil sa-mi conduca viata"
- Sa vorbim despre cartea ta care ti-a adus atata succes. De ce ai simtit nevoia sa mai si scrii? Cand ai mai avut vreme?
- Au trecut aproape 5 ani de cand scriu la "Elle", o revista internationala cu pretentii, care-si schimba scriitorii de pagini de opinie in fiecare an. Se pare insa ca textele mele au avut si au un succes incredibil. De aici si succesul de vanzare al cartii mele. Le multumesc tuturor cititoarelor mele, mai ales pentru ca am facut impreuna un lucru grozav: peste 10 mii de euro au intrat in conturile United Way, in beneficiul copiilor saraci, care nu-si permit sa mearga la scoala. Acesta e un proiect finantat exclusiv cu banii proveniti din vanzarea cartii mele, si-s tare mandra ca sute de copii beneficiaza de el. In scris e mult mai mult din mine, decat la televizor. Scrisul ma face mult mai profunda, mai sensibila, mai atenta la ce se intampla in jurul meu. Intre timp, am scris si un al doilea scenariu de film de lung metraj si-mi incerc acum puterile pe scenariul pentru un serial de televiziune. Scriu doar noaptea, cand dorm toti cei care vor ceva de la mine.
- Ca sa fie inteleasa deplin, povestea vietii tale mai are nevoie de o singura intrebare: cum rezisti? Cum te aperi psihic de stresul enorm pe care-l implica o existenta precum a ta?
- E adevarat, muncesc mult. Dar nu ma obliga nimeni, nu ma mana nici o grija in directia asta. E, pur si simplu, alegerea mea. Si atata vreme cat am grija de copilul meu, de familia mea si pot sa fac atatea alte lucruri, nu vad de ce nu le-as face. Singura forma in care ma apar de prea multa agresiune e renuntarea la telefon. Stiu ca multi dintre cei care ma cauta nu inteleg sau nu ma iarta, dar, recunosc, nu-mi mai pasa asa de tare. In loc sa am cateva zeci de conversatii telefonice pe zi, prefer sa ne scriem mail-uri sau sms-uri. Nu vreau ca telefonul mobil sa-mi conduca viata. As vrea ca el sa fie doar un instrument bun, in situatii de reala urgenta. Iar cand sunt cu copilul meu, imi inchid telefonul de tot. Pana si sotului meu i-a fost greu, la inceput, sa inteleaga de ce fac asta. Dar cand a vazut ca, fara exagerare, nu trece o zi in care sa am mai putin de 50-60 de apeluri, a inteles si e perfect de acord cu mine. Mi-am mai luat un numar, doar pentru 12 oameni, adica exact familia mea, si sub nici o forma nu-l dau altcuiva. In esenta, cam asta e reteta "magica": elimin tot ce nu-mi foloseste si fac loc in viata mea doar lucrurilor realmente importante. Pe de alta parte, trebuie sa marturisesc ca am tot mai putin timp de prieteni. Asta e! Nu poti sa le ai chiar pe toate!