Inteleptii din Comana
Sta intr-o casa singuratica, la marginea satului, la inceputul baltii si al padurii. El, cu nevasta si fiica sa. O casa mare, frumoasa, inconjurata de flori si parca mereu insorita. Exista unii oameni, precum acest Nicu Olteanu, taran din satul Comana, pe infatisarea carora poti observa imediat ca sunt fericiti. Putini, dar exista. Ar trebui sa-l vedeti pe acest barbat. Zici ca nici o cauza din lume nu l-ar putea intrista. Fata destinsa, relaxata, mereu cu un inceput de zambet in coltul gurii, parca ar face mereu haz de tot ceea ce vede in jur, bucurandu-se, in acelasi timp, de tot ce vede. Nicu, zis Nae, zis Nico sau Nick, de obicei tace. Tace mereu. Mai mult ii asculta, zambind, pe oamenii din jur. Chipul sau si-a alcatuit de la sine o expresie senina, din care nu-ti dai seama nicicum ce-i "dincolo", dincolo de ochii lui ingusti si caprui, doar ca omul asta nu poate fi nicicand chinuit de ganduri intunecate. N-ai zice ca are afaceri in tot Bucurestiul, o fabrica, o firma de constructii, ca-i pasa macar putin de grija facerii banilor. Nimic din toate astea. Nici nu-i place sa-i spui "om de afaceri". Ar vrea sa nu fie laudat, sa nu se vorbeasca. Pentru el, cel mai important e sa-si pastreze sufletul linistit. Sa fie aici, in Comana. Sa fie acasa, langa ai sai.
In fiecare zi se plimba ore la rand pe strazile comunei. Mereu poarta cate o palarie care-i umbreste fata, pana la radacina nasului. Merge cu pas incet si calculat, privind in jur cu o anumita uimire, parca ar vedea totul pentru prima data, desi stie perfect fiecare casa, fiecare pom, fiecare om. Comana e o asezare mare, avand la un capat larga delta a Neajlovului si codri seculari, inconjurata din toate partile de rezervatii de flori si arbori, de raritati care-i uimesc pe toti strainii pamantului. Totul la numai 35 de kilometri de Bucuresti. Un parc natural de zeci de mii de hectare, "un Rai" cum ii spune de fiecare data, scurt si sec, Nicu Olteanu, ca si cum n-ar fi vorba de nici o metafora. "Da, un Rai este. Eu, fiu de tarani, am fost prin multe tari din lume. As fi putut ramane acolo de multe ori. Daca mi-ar fi dat milioane de dolari sa raman mai mult cu o zi decat aveam nevoie, tot n-as fi stat. Cand zic milioane, stiu cat zic. Puteti sa ma credeti sau nu." Vorbe simple, rostite minutios si zgarcit, fara bruma de exaltari. Cand zice, de pilda, ca doar unul dintr-o mie de bucuresteni stie ce este delta Neajlovului. Cand zice ca el in Bucuresti se sufoca, "simte ca moare", nu poate sta decat "fix numarul de minute" care ii trebuie pentru a-si aranja afacerile. Aici insa, in sat, are tot timpul din lume. Hoinareste prin locurile lui dragi. Porneste cu luntrea, singur, pe canalele albastre ale baltii. Se invarte pe ulite laturalnice, atingand garduri, case, pamant. Intra prin casele batranilor cu care a copilarit. Pe la nea Petre Costea, la nea Costel Pandelea... Oameni intelepti, hatri, care-l bat zdravan peste umar cand il vad si-l poftesc in casa, facand haz pe seama lui, ca nu mai bea alcool, zicandu-i: "Ce-i, baiete, te-ai calugarit?", tragandu-i un scaun de sub masa si punandu-i in fata doar un strop, asa, ca sa ciocneasca. Acolo, intre oamenii astia, ii place lui sa stea. Pe prispa caselor batranesti din Comana. Dar chiar si acolo, mai mult tace. Uneori, ei n-au timp, au treaba prin gospodarie, dar lui nu-i pasa. Ramane in veranda, privind curtea, surile, animalele, florile. Si doar asa, din cand in cand, ca intr-o doara, le mai pune cate o intrebare batranilor. Intrebari indirecte, aparent dezinteresate, gen "Mai nea Costele, ce-ai face daca?...", ca si cum n-ar fi vorba despre el insusi, ci doar asa, o intrebare mai mult ca sa treaca timpul. Iar ei ii raspund tot la fel, ce le vine la gura pe moment, vazandu-si de treburi mai departe: "Ma Nae, baiatule, ce sa-ti zic io? Treaba ar deveni cam asa...". De acolo a invatat totul. Asa isi struneste afacerile si azi. Dupa sfaturile dezinteresate ale unor tarani, rostite intamplator, in timp ce munceau. Mereu, cand este in impas, apare pe la dansii. Linistit, zambind, stiind ca ascultandu-i o sa fie bine. "De la acesti oameni intelepti am invatat economie cat din toate cartile pe care le-as fi putut citi eu vreodata. Au asa, un rost, o stiinta a chibzuirii banului. De la ei capat, nu stiu cum.... o putere. Ma gandesc - pe cuvant - uneori, ca as putea sa fac orice. Sa-mi incep chiar si de maine viata de la capat. Vremurile s-au schimbat oleaca in Romania asta. Sa stiti ca astazi, daca ai idei, chiar poti face ceva. Nu-mi place sa zic lucruri pompoase. Dar romanul poate face orice. Nu-i ca strainul, sa aiba o singura directie. Asa cred. Si nu trebuie sa locuiesti la Bucuresti, la Paris sau cine stie unde. Chiar si dintr-un sat sarac ca asta, daca ai idei si curaj, poti face ceva. Iar daca ai si sfatuitori buni.... Asta e cel mai important. Daca ai sfatuitori si prieteni, de la Comana poti schimba lumea..."
Raiul renascut
Merg alaturi de Nicu Olteanu pe strazile lungi si drepte ale Comanei. Curios este ca insisi localnicii stiu prea putine despre rezervatie, despre frumusetile din jur. Aveam sa intalnesc eu insumi cativa oameni din centru, care habar n-aveau ce se mai intampla in balta Neajlovului. Fie pentru ca lucreaza pe la Bucuresti sau Giurgiu si vin numai seara, fie fiindca sunt luati cu treburile si raman pe langa casa, ori lenevesc in drumul mare, plin de carciumi, buticuri si rasunete de manele. Multi sunt venetici. Vecinii de la trei-patru porti nu se mai cunosc intre ei. Delta, codrul secular, se afla la vreo 4 kilometri de acest centru. Chiar dintre batranii bastinasi sunt o multime care n-au mai fost acolo de zeci de ani. Zic doar ca Neajlovul a secat, nu mai e ca-nainte, si nici Comana, o comuna boiereasca, "regala", cu elegantul hotel interbelic din padure, de la Fantana cu nuc, si plaja pe care se desfata lumea buna din capitala. Nici ei nu prea mai stiu. N-au aflat ca Nae, baiatul lor, a largit canalele, a sapat el insusi doua lacuri limpezi si le-a populat cu pesti, ca a curatat iarasi balta si a infrumusetat-o cu diguri de pamant, foisoare si poduri suspendate, fara a-i stirbi cu nimic splendoarea lasata de la Dumnezeu. Nu stiu ca el a proiectat si ridicat o pensiune turistica de un bun gust uimitor, cautata de-o groaza de straini, una din cele mai intime si "ecologice" din jurul Bucurestiului. Stiu ca "e ceva" acolo, la inceputul padurii, un fel de hotel, pensiunea lui Palamaru, dar nu prea au fost ca sa vada. Acest Palamaru e prietenul de-o viata al lui Nicu Olteanu. O prietenie stranie, intre doi oameni care aparent nu seamana deloc. Gelu e tot fiu de tarani. Si tot nascut in Comana. El este insa, intr-adevar, "omul de afaceri". "Sefu'", cum ii spun toti. Cel care iese in fata, care se zbate, umbla mult, vorbeste c-o gramada de oameni, isi face reclama si-si lauda serviciile peste tot, sigur pe sine, manuind vorbele cu o indemanare de invidiat. Nae e cu totul altfel. Omul din umbra. Creierul. Sfatuitorul. Cel care tace, il "simte" pe celalalt si face imediat. Cei doi se completeaza, se intregesc. Orice ar intreprinde, sunt nedespartiti. Daca unul ar pati ceva, celalalt ar merge pentru el pana la capatul lumii. Aceasta prietenie sincera mi se pare un model pentru cum ar trebui sa se cladeasca o afacere in Romania de azi. Cei doi, Nicu si Gelu, vor schimba fata Comanei in urmatorii ani. Deja au facut-o. Ei au luptat pentru statutul de Parc Natural. L-au protejat cu un zel patimas. Au castigat proiecte si bani. Vor reface drumurile. Vor construi un Sat European turistic, dupa cele mai stricte criterii ecologice. Uneori, seara, stau amandoi la o masa de lemn negru-lucios, masa lor de langa semineu, in superba pensiune "Casa Comana". Gelu isi bea obisnuitul pahar de vin rosu, turnat incet din clondir. "Suntem tari, Nae! Suntem tari!", zice uneori, infierbantat. "Iti dai seama cate am facut noi impreuna, pornind de la zero? De la zero!..." Nae ridica si el paharul. E un strop in paharul lui. Doar ca sa ciocneasca. Nae il priveste pe Gelu in ochi. Tace. Si zambeste.
Final amanat
Casa lui Nae are spinarea intoarsa spre sat. Toate usile si ferestrele dau spre balta si padure. Stam sus, pe o terasa neterminata, fara balustrade. Mai are mult pana sa termine casa asta. Dar are si rabdare. O rabdare cat o viata de om.
Da, recunoaste, e frumos aici. Mai mult din acest motiv s-a apucat de "toate chestiile astea", cum le zice el, ironic, afacerilor si problemelor financiare. De aia: pentru ca e frumos aici. El a vrut sa fie agricultor, la fel ca parintii, bunicii si toti mosii lui. Nimic altceva. Era tehnician agricol. Nu se plangea. Apoi, dupa comunism... Imi arata undeva, intr-o parte, pe camp, ruinele fostului IAS. Oamenii innebunisera. L-au pradat, au smuls din cladiri piatra cu piatra, ca termitele, ca barbarii. S-a mahnit. Asa e el "nascut", zice. Nu-i place "cand ceva facut se distruge". Pur si simplu nu ii place. S-a gandit mai intai sa le arate "alora" din sat, alora care dezbateau morometian politica la birt, ca se poate face ceva. A simtit, la fel ca prietenul sau Gelu, "pornirea de a rezidi". Un magazin. O mica firma de constructii. Apoi s-a gandit asa: "Oare cam ce lipseste in tara asta, ca sa-l poti face cu bani mai putini?...". A auzit el ca prin Bucuresti vor sa schimbe vechile placute de pe strazi. O stire, ca oricare alta. A vazut chestia asta intr-o seara, la televizor, si n-a mai putut dormi. De aici a pornit totul. S-a gandit la o tehnica de vopsire cu trei culori, "in pulbere electrostatica", pe care n-o are nimeni in tara. S-a dus la licitatie, cu prietenul Gelu in frunte si sarmul sau legendar. Au castigat imediat. S-au imprumutat, au cumparat utilaje moderne. Un atelier. Apoi o intreaga fabrica la Comana, pentru facut placute, cu mii si mii de nume de strazi. Au dat de lucru oamenilor din sat. Cam 30 de angajati, cu lefuri pe care le-ar invidia orice orasean. Chiar si azi, fabricuta lor merge profitabil. Apoi, lui Nicu Olteanu i-a trecut prin cap o alta idee. Tot vedea batranii de prin parcurile bucurestene cum jucau sah pe banci, pe borduri, pe iarba, care pe unde apucau. Ce-ar fi sa faca niste mese elegante, cu scaune si tablii lucioase din marmura, pentru oamenii astia, care-si petrec toata ziua in gradinile publice? Alta licitatie, alt succes. Iar fabrica se marea. Azi, toate placutele strazilor, dupa model parizian, si toate mesele de sah din parcuri sunt realizate si patentate de acesti doi oameni: Gelu si Nicu. Lucruri simple, idei simple. La indemana oricui. Dar ei au avut curajul. Au indraznit. Au urmat apoi parcurile. Cel de la Gara Obor, acolo unde taranii comaneni se dadeau jos din trenul personal, in fata unui teren abandonat, plin de gunoaie, inconjurat de blocuri uriase, sinistre, comuniste. Un parc incantator, facut de la zero, intr-una din cele mai inghesuite si sterpe zone ale capitalei. Gradina Icoanei, celebrul parc din mijlocul Bucurestiului - refacut din temelii, fastuos, dupa modele din vremea regalitatii. Toti platanii ce insotesc maiestuos bulevardul din Bucurestii-Noi, sute de arbori, toti au fost plantati de oamenii lui Nicu Olteanu si Gelu Palamaru. In timpul asta au mai facut si case, apartamente, gradini, amenajari interioare. Au construit. N-au pierdut vremea. Afacerea li s-a marit, cu fiecare zi ce trecea. Iar acum? La ce se gandeste Nae acum? La... jocuri de copii. Da, jocuri de copii pentru parcuri. Scrancioburi, tobogane-elefant, tunele, balansoare "sus-jos", roata pentru invartit patru copii deodata... Asta "il framanta" acum pe Nicu, zis Nae, zis Nico, zis Nick, in timp ce paseste tihnit pe ulitele satului. Iar uneori - doar uneori! - cand trece cu vreun strain pe marile bulevarde bucurestene, il mai apuca asa, subit, cate un elan greu de stapanit si zice, zambind pe sub mustata, cu ochii in pamant: "Stii?... Vrei sa-ti spun ceva?... Eu am facut chestia asta. Si asta... Si asta...".
Nicu si Gelu, tarani din satul Comana, au facut in general lucruri care "se vad". Care se observa imediat, la tot pasul. Practic, ei au infrumusetat Bucurestiul. Au colorat orasul. Putinul acela care se numeste civilizatie, nou, iesire din cenusiul comunist. Au realizat cele dintai "schimbari ale imaginii de tara", concept atat de anapoda inteles in ultima vreme. Iar in satul lor... De curand, au pus si aici placute cu nume de strazi, negru-verde, aidoma celor din Bucuresti sau Paris. De ce nu? Cu ce ar fi mai prejos Comana decat Parisul? Aici s-au petrecut unele din cele mai importante evenimente istorice ale Europei. Aici a murit Tepes, ilustrul principe european, aici a avut batalii, aici si-a facut stravechea lui manastire. Aici s-a petrecut legendarul razboi de la Calugareni al lui Mihai Viteazul. Aici a fost, zice el, "cea mai insemnata bariera a crestinatatii in calea expansiunii otomane". Toate strazile poarta astazi un nume cu placuta noua. Vlad Tepes, Mihai Viteazul, Cumani, Serban Cantacuzino... Dar si fiecare ulita, oricat de mica, poarta un nume. Orice hudita, chiar daca e ingusta cat o carare intre case. Strada Mica - daca desfaci bratele atingi gardurile ce o zagazuiesc. Strada Darastenilor. Strada lui Gheorghe. Strada lui Marin... De ce nu? Fiecare om care a facut ceva, fie si o poteca de la o casa la alta, e istorie. Nu a trait degeaba pe pamant. Inainte, foarte multi comaneni nu puteau spune pe ce strada stau. Casa lor insemna doar un numar. Un numar si atat. Acum stiu. Gelu si Nicu, doi tineri fii ai satului, au pus putina ordine intre semeni. Putin. Un inceput. Un strop de randuiala. Dar conteaza! Au fost cei ce au dat nume. Nicu Olteanu are un citat din Cartea Sfanta, pe care il mai rosteste cateodata sfios, aproape rosind, cu aceeasi intonatie cu care l-a auzit la biserica sau pe la oamenii batrani. "Sfarsitul lumii va fi atunci cand nu va mai fi carare de la vecin la vecin..." Asa zice. Luandu-te insa numai dupa ce a faptuit acest om, iti dai seama ca sfarsitul lumii mai poate sa astepte.
Fotografii: ANDREI CHERAN