Crescuta in cenaclul tatalui ei, E. Lovinescu, printre scriitori, a iubit literatura si a inceput sa scrie proza inca din copilarie. Plecata la Paris ca bursiera in 1947, la propriu cu ultimul tren, isi incepe exilul francez incercand sa promoveze literatura romana. Ar fi putut deveni acolo, in capitala culturii, o cunoscuta autoare de limba franceza, ca Eugen Ionescu si ca Emil Cioran (o dovedeste romanul ei politic "Mots mot", ramas inedit pana anul trecut, cand a fost tradus la Humanitas, sub titlul "Cuvantul din cuvinte"). A optat pentru alt drum, mai greu si mai primejdios: s-a dedicat patriei parasite, revenind in ea pe calea undelor, ca voce a adevarurilor inabusite de minciuna ideologica si teroare. Avea sa plateasca cel mai dureros pret pentru aceasta alegere: mama ei ramasa la Bucuresti, profesoara septuagenara Ecaterina Balacioiu, e arestata in 1958, santajata cu chemarea in tara a Monicai in schimbul eliberarii si, fiindca respinge orice pact cu tortionarii, i se refuza tratamentul medical. Consecinta - dupa doi ani moare in inchisoare (reconstituirea acestui asasinat poate fi citita in cartea Doinei Jela, "Aceasta dragoste care ne neaga"). Uciderea mamei - care va ramane pentru Monica o rana deschisa - o indarjeste in demascarea de la microfon a crimelor si terorii instaurate de dictatura comunista condusa de Gheorghiu-Dej si apoi, din 1965, de sotii Ceausescu. Timp de trei decenii, de la microfonul Europei Libere, fara sa-si paraseasca marea pasiune pentru literatura, ne-a comentat, cu o sagacitate si subtilitate care faceau din ea criticul literar cu cea mai mare audienta din Romania, nu doar aparitiile editoriale din tara si din exil, ci si remarcabile carti occidentale, cu polemicile din jurul lor. Emisiunile "Actualitatea culturala" si "Teze si antiteze la Paris" aveau un enorm impact moral si intelectual. Impreuna cu Virgil Ierunca, Monica Lovinescu a fost ani si ani la rand o prezenta in casele noastre, vocile lor familiare ne exprimau revoltele tacute de frica, ne desluseau strategii obscure, ne intretineau speranta. Energia lor in razboiul anticomunist lovea seara de seara in discursul oficial mincinos si nu e de mirare ca, de la varful nomenclaturii pana la legiunile numeroase de securisti, li se purta o ura de moarte. Ceausescu insusi a ordonat anihilarea lor si a altor jurnalisti de la Europa Libera care, cu arma redutabila a cuvantului, jupuiau poleielile calpe ale cultului personalitatii si scoteau la lumina adevarul gol-golut. Teroristii arabi trimisi sa o bata pe Monica Lovinescu (lasand-o in coma) n-au reusit sa-i inchida gura, dimpotriva. Intoarsa la microfon - cum au facut si alti colegi amenintati cu moartea (ati putut vedea toate acestea in excelentul documentar despre Europa Libera, realizat de Alexandru Solomon si difuzat pe TVR), Monica Lovinescu si-a continuat misiunea in slujba careia isi pusese inteligenta, luciditatea, vasta cultura si talentul. Stia ca prin ea si colegii ei respiram prin tuburi invizibile, ca ne erau indispensabili pentru a nu fi sufocati.
Dupa 1990, cand vocile inconfundabile s-au intrupat si i-am putut cunoaste personal, am fost surprinsi sa vedem ca Monica nu semana cu vocea ei, ca era cu totul altfel decat ne-o inchipuiam. Doamna miniona si delicata, de o calda feminitate, cu umor fin, taioasa doar cu prostia si ticalosia, radea cand i se spunea - invariabil - ca trezise in minti alta reprezentare: "Ma credeati un fel de femeie-comisar, nu-i asa?". Daca in primul moment, celebritatea mitica a cuplului Lovinescu-Ierunca te paraliza, in cel de al doilea, comunicarea se stabilea firesc, simteai ca vin spre tine cu interes, oricat de neinsemnat ai fi fost. Erau iubiti nu doar pentru emisiunile lor, pentru volumele de memorialistica si critica literara tiparite dupa 1989, ci si pentru calitatea lor umana.
Ultimii ani din viata Monicai Lovinescu, mai ales cei doi din urma, de dupa moartea lui Virgil Ierunca, au fost un chin. Dar chiar si in timpul acestei cumplite suferinte, suportate cu demnitate pana la sfarsit, a continuat sa fie interesata de ce se petrece in tara. Fiindca in toti cei 60 de ani de exil, Monica Lovinescu a trait pentru Romania.