De cand se vorbeste pe tema casatoriei in paginile "Formulei AS", am citit numai despre dezamagiri, tradari si mari suferinte. De parca a pus cineva pe fuga iubirea, gonind-o de pe pamant. Eu nu zic ca nu exista nefericire, dar mai sunt si povesti de iubire frumoase, adevarate, asa cum este si-a mea. Asa ca m-am hotarat sa v-o spun. Am sa v-o relatez pur si simplu, cu mare sinceritate, fara inflorituri. Nu vreau in nici un caz sa dau vreo lectie de viata, ci doar sa arat ca exista alternative la ceea ce s-a scris pana acum. Si, poate, o speranta...
Inceputul: anii liceului. Schimbi scoala, anturajul, dar mai ales iti dai seama ca trupul tau nu mai e acelasi, ca ceea ce te face sa tresari nu mai sunt jocurile. Frumoasa si complicata varsta... Primele ocheade stangace, chiar salbatice... Mie, inca de la inceputul clasei a IX-a, au inceput "sa-mi apara" prin caiete poezii, mici dedicatii sentimentale. Stiam cine le strecura, pentru ca deja ne imprieteniseram. Ne-a legat din prima zi de liceu un lucru comun: umorul. Amandoi ironici, chiar suparator de acizi pentru unii, aveam cumva o competitie permanenta a glumei. Poeziile, insa, tinteau dincolo de umor, deveneau tot mai intime, dragastoase. Dar eu eram una dintre fetele ce nu duceau lipsa de admiratori, asa ca m-am prefacut ca nu inteleg, n-am intrat in joc, n-am raspuns la oferta. De fapt, nu simteam ca s-ar fi schimbat ceva in sufletul meu. Asa se intampla: oamenii care au sansa sa fie des in centrul atentiei, tind sa ia anumite lucruri usor, nu le privesc cu atentia cuvenita. Luni de zile l-am chinuit cu eschive. Apoi a venit vacanta de vara, iar el a fost foarte destept: nici un cuvant, nici o veste, nici o intalnire. Da, asa m-a facut sa ma indragostesc total si iremediabil. In primele zile din clasa a X-a, il sarutam, deja, sub un cires de langa linia ferata, un sarut in care nici unul dintre noi nu a inchis ochii. Aveam 15 ani. Ceea ce a urmat, desi colorat, divers, asa cum sunt anii tineretii, a avut ceva imuabil: firescul. Nu pot spune ca am stiut din prima clipa ca el va fi barbatul vietii mele, nu pot spune ca mi-am propus sa fie asa, pot spune doar ca fiecare clipa, luna, an, s-au desfasurat in firescul lucrurilor. Anii de liceu au zidit in noi, in primul rand, o prietenie de fier. In acelasi timp, ne coloram dragostea cu mici escapade: in parc sau sub "copacul nostru galben" de pe deal sau in cabanuta cu o camera minuscula a bunicilor mei. Eram foarte diferiti, veneam din familii cu principii diametral opuse. Daca parintii mei imi lasau mai toata libertatea de care aveam nevoie, ai lui erau oameni cu tabieturi, ore fixe, sute de reguli si prohibitii. Din cauza acesta, deseori auzeam batai in usa tarziu dupa miezul noptii, iar cand deschideam, ma astepta, singur, un buchet urias de flori de camp. Erau culese noaptea, dupa ce toata lumea adormea si el se putea strecura pe furis. Primeam cadouri confectionate si oferite mereu dupa un anume ritual, dupa o regie bine stabilita. Incercam la randul meu sa-i intorc gesturile cat mai frumos, cat mai surprinzator. Poate, in afara de tata - care, din prea multa dragoste, nu a reusit niciodata sa ma priveasca sub limita perfectiunii - nimeni din familia mea nu l-a placut de la inceput. "Esti foarte tanara, mai priveste in jur, mai intalneste-te si cu alti baieti!", imi spunea mereu mama. Ma uitam in jur, intotdeauna m-am uitat cu foarte mare atentie in jur... La sfarsitul liceului eram deja unul dintre cuplurile "celebre" ale micii noastre asezari de munte. Am dat la facultate in orase diferite si am picat amandoi. A venit un an greu, in care a trebuit sa stam departe unul de celalalt, cateva luni. Am inlocuit distanta prin scrisori. Scrisorile acelea care faceau du-te vino la cateva zile au deschis in noi un erotism mult mai puternic decat o facusera intalnirile dinainte. Am invatat sa ne rostim trairile nude, fatis, nemascate de invelisul insinuant al cuvintelor. De atunci, nu am incetat sa ne spunem mereu in fata ce ne place si ce nu, de la lucruri generale, pana la cele mai intime cu putinta. E un lucru foarte greu, dar daca il reusesti, devii total liber, inhibitiile, rusinile nu se mai pot impietri in tine si atunci dispar si angoasele. Se instaleaza o sinceritate care nu mai lasa loc de rautati gratuite, de harta nemotivata si obositoare.
Am ales apoi facultati din acelasi oras si am intrat impreuna. Soarta, s-ar zice. Departe de casa, oras nou, oameni noi, priviri noi. Pe langa micile gelozii, e destul de placut sa vezi ca barbatul tau e placut de alte femei. Cred ca si invers! Dar si mai placuta este increderea. Nu neaparat increderea ca nu te-ar insela niciodata, ci increderea ca nu s-ar ascunde, ca nu te-ar minti, ca ti-ar spune daca e indragostit de altcineva. Eu cred ca noi am dobandit in timp aceasta incredere. Da, am fost pusi la incercare in primele luni de facultate, dar ne-am regasit repede si, din nou, firesc. Am adunat in jurul nostru cei mai buni prieteni din lume, am ras, am facut nebunii, am facut tot ce se poate face in vremea tumultuoasa a facultatii, iar in ultimul an, pentru prima data, am inceput sa locuim impreuna. Apoi am venit in Bucuresti, iar la 26 de ani ne-am casatorit. Ne-am hotarat pe o banca in parc. Nu a fost vreun gest grandios. De altfel, nu cred ca o dragoste se poate mentine prin razlete gesturi marete. Micile scantei tin flacara mereu aprinsa. Tandretea, atingerile, surprizele delicate, grija, politetea... Sa lasi barbatul sa fie barbat, sa-i permiti sa te protejeze, sa te simta macar din cand in cand fragila. Iar el, mai bine iti spune ca esti frumoasa si lasa sa se vada si in lume, nu numai acasa, ca e indragostit de tine, decat sa-ti aduca un mare cadou. Oricum, eu asa simt ca trebuie sa fie. Mai ales pentru ca, pe de alta parte, tot micile scapari te pot indeparta incet, incet, cu pasi invizibili. Noi, de exemplu, putem sa privim pe strada barbati si femei, sa spunem care ne place, ce are fiecare atragator, dar nu mi s-a intamplat niciodata la o petrecere, bunaoara, sa ma simt neglijata de privirile lui. Cred ca acesta este unul dintre cele mai neplacute lucruri care i se pot intampla unei femei: cu ea de mana, barbatul sa se uite, interesat, la o alta femeie.
Imediat dupa nunta, am plecat in luna de miere. Poate pare ceva banal, dar eu am convingerea ca e un moment de mare importanta. Sunt clipele in care, intr-adevar, te sarbatoresti ca si cuplu, iar daca le amani din motive pamantene si stupide, de felul "lasa, hai sa strangem banii" sau "nu-mi pot lua concediu", atunci vei da startul unui lung sir de amanari. Iti va veni la indemana sa lasi micile sarbatori comune la urma lantului de prioritati, iar asta va crea in timp un mare gol. Noi n-am stiut lucrurile acestea dinainte, noi le-am facut din nebunie, din dragoste, poate chiar din inconstienta. Dar cred ca tocmai de aceea, casatoria nu a schimbat mare lucru in relatia noastra. Mult timp am avut senzatia ca suntem in vacanta, ca ne jucam de-a casa, de-a chiria, de-a serviciul. Banii pusi la comun intr-un vas de ceramica se terminau in cateva zile, apoi treceam la numarat monede. Nici cand nu mai aveam nimic, nu incetam sa radem, sa stam pana noaptea tarziu la povesti, sa facem mii de planuri pentru vremurile cand aveam sa ne descurcam mai bine. De fapt, din prima zi pana in momentul in care scriu aceste randuri, noi nu am renuntat nici o clipa sa povestim. Nu cred ca am avut vreodata un moment stanjenitor de liniste sau ceva despre care sa nu putem vorbi. Ne contrazicem, avem multe pareri opuse, cateodata si politice. Vorbim despre lucruri grave, vorbim nimicuri, dar vorbim si tot radem, si radem... Imi dau seama ca e bizar pentru unii, pentru ca se mira ca nu ne vad certandu-ne, ba chiar li se pare fals si periculos ca reusim sa traim atat de profund unul pentru celalalt. Nu cred in fidelitatea noastra, nu cred in prietenia noastra si, cel mai mult, nu cred in continua noastra atractie erotica. Dar eu nu vreau sa conving pe nimeni de nimic, eu doar va spun povestea mea, la fel de firesc precum o traiesc.
"Te rog sa-mi promiti ca vei fi mereu libera si ca vei face intotdeauna ce-ti place!", imi spune in dese randuri. "Sa ai preocupari, placeri numai ale tale." Chiar si intr-un cuplu norocos si sudat ca al nostru, daca nu ai aceste lucruri, esti in mare pericol. El are muzica, motocicleta, eu am scrisul, fotografia, desenul. Acestea sunt pietrele de hotar care au creat oaze de intimitate pentru fiecare in parte. Sunt tabuuri, lumi in care nu patrundem decat cu invitatia celuilalt. Aici se "despart" universurile noastre. Chiar daca ne cerem sfaturi si in aceste domenii, chiar daca ne incurajam mereu, chiar daca suntem prezenti unul pentru celalalt la realizari si incercari in pasiunile noastre, ele creeaza micile noastre lumi separate. Eu cred ca, oricat de mare ar fi dragostea si armonia, trebuie neaparat sa ai spatiul tau personal, intim, si libertatea totala sa te desfasori in el. Asa devii mult mai putin cicalitor, asa inveti sa te retragi cand simti ca celalalt vrea sa fie singur, asa se ajunge ca lucrurile care se fac impreuna sa fie mai pline de bucurie si pasiune.
Avem 31 de ani, asadar, mai mult de jumatate din vietile noastre impreuna. Muncim, ne plimbam, ne jucam, facem planuri. Avem probleme comune atator si atator oameni, venim nervosi si tensionati acasa, dar dupa ce inchidem usa, dupa ce ne asezam fata in fata, e ca si cum, in sfarsit, dupa un inot nebunesc, am iesi deasupra apei, pentru o rasuflare flamanda de aer. Ce va urma? Ne dorim sa facem copii, sa ne plimbam prin lume, sa cante, sa scriu... Si cine stie ce alte pagini necunoscute va adauga viitorul la povestea noastra... Un lucru e sigur: va pot spune acum ca dupa 17 ani de poveste, baiatul pe care l-am sarutat sub cires nu a incetat si nu va inceta un moment sa fie barbatul vietii mele. Nu pot vorbi in numele lui, dar din nou va pot spune din tot sufletul ca timp de 17 ani ma face sa ma simt, clipa de clipa, femeia vietii lui.
LIVIA B. - Bucuresti