Adrian Mihoc lucra ca fierar-betonist pe un santier din Irlanda. Avea 28 de ani si plecase acolo pentru a-i face un viitor mai bun baiatului sau. In dimineata de 5 aprilie, a fost lovit de cupa unui excavator si a murit pe loc.
Septembrie, 2006. Mircea Spiridon avea 32 de ani. Muncea "la negru" la o firma de constructii din Milano. Din cauza unei scurgeri de gaze, vila la care lucra a sarit in aer si s-a prabusit peste el. Pentru a-l putea scoate de-acolo, i-au fost amputate picioarele, insa tanarul a murit in drum spre spital.
Martie, 2007. Trei romani care munceau in Italia au murit in chinuri cumplite. Doi dintre ei au fost arsi de un jet de fonta, iar celalalt a fost strivit de masinile pe care le descarca.
Aprilie, 2007. Nicusor Zavoian avea 44 de ani, era casatorit si avea doi copii. Saracia l-a silit sa plece la munca in Italia. Si-a gasit un loc "la negru", pe un santier de la periferia Romei. A murit strivit de niste blocuri de ciment.
Septembrie, 2007. Adrian Ioan Marcu avea doar 21 de ani si lucra fara contract pe un santier din Italia. A cazut de pe o schela si a murit pe loc.
Sunt doar cateva exemple de oameni disperati, care si-au gasit sfarsitul incercand sa-si ajute familia sa supravietuiasca. Nu exista o statistica, dar numarul lor l-a depasit de mult pe cel al militarilor romani morti in Irak, Afganistan si in orice alta zona de conflict. Si totusi, nu se vorbeste aproape nimic despre ei. Scurtele relatari din presa legate de asemenea cazuri au devenit banale, un fel de anunturi funerare la mica publicitate. In urma cu vreo doi ani, povestea halucinanta a familiei Sas din comuna Sieu, judetul Maramures, a fost o stire la fel de banala.
Mormantul fara nume
"Domnule reporter, va rog frumos, la inceput de tot sa scrieti ce va zic eu acum. Asa sa incepeti, va rog eu frumos: Domnule presedinte, domnule prim-ministru, domnilor boieri de-acolo, de la Bucuresti! Nu va cer bani, nici casa, nici pamant. Va cer doar atat: rezultatul de la ADN, sa stiu care-i adevarul. Atata vreau si nimic mai mult. Sa stiu: traieste baiatul meu ori ba?" Glasul ii tremura, iar din ochi ii tasnesc parca flacari de furie. Tine pumnii stransi si scrasneste puternic din dinti. Il cheama Dumitru Sas si are spre 70 de ani. Pana acum vreo doi ani jumate, nimic nu l-a clintit din satul in care s-a nascut. Viata lui a curs firesc, s-a bucurat de lucruri si intamplari simple, iar necazurile i-au calit sufletul. S-a supus cu smerenie in fata lui Dumnezeu si-a legilor firii. Satul asta, cu oamenii si obiceiurile lui, casa asta, pe care cu mana lui a ridicat-o, femeia asta, care ii este nevasta si care i-a nascut cinci copii, copiii astia, care i-au adus pe lume nepoti, parintii ingropati in cimitirul din sat, pamantul asta manos, pe care o viata intreaga l-a muncit cu ravna, mainile astea tocite de-atata amar de munca, fruntea asta incretita de griji si sudoare, caii astia vanjosi din ograda lui, biserica asta frumoasa din lemn, unde si-a binecuvantat fiecare moment de rascruce al vietii, carciuma asta, unde si-a inecat uneori amarul, toate astea au insemnat viata lui cuminte, de pana acum doi ani jumate. Atunci, intr-o zi de octombrie din 2005, cand intreg satul se bucura de prisosul hambarelor, toate astea ale lui s-au naruit dintr-odata, ca si cum nici n-au fost. "Atata vreau sa stiu, domnilor, traieste ori ba? Nimic mai mult." Asta a mai ramas din toata viata lui de pana atunci, o chinuitoare intrebare si-o amara speranta ca-i va afla vreodata raspunsul.
Aici, in satul Sieu, din inima Maramuresului, la umbra Bisericii din Lemn, ridicata la 1760 si inchinata Adormirii Maicii Domnului, se afla de doi ani jumate un mormant buruienos, pe a carui cruce nu sta scris nici un nume. Batranul Dumitru si femeia lui, Ileana, vin uneori aici si aprind o lumanare. Vin de rusinea oamenilor. Altfel, nimic nu-i indeamna. Pentru ei, mormantul asta nu-i decat o bucata de pamant napadita de balarii. Unii oameni din sat spun ca aici ar fi ingropat fiul lor, Gheorghe Sas. Ei insa nu cred asta. De fapt, ei nu prea mai stiu ce sa creada. Si tocmai de-aia plang, de cate ori vin aici. Zi de zi, noapte de noapte, mintea lor e chinuita de-aceleasi indoieli si ganduri negre: Doamne, daca Gheorghita al lor chiar e mort si odihneste in mormantul asta, nu-i vai de sufletul lor ca n-au facut nimic atata amar de vreme, ca n-au pus o cruce frumoasa, ca n-au starpit buruienile, ca n-au pus niste flori? Dar Dumnezeu le stie calvarul si poate le ingaduie pacatul asta de zi cu zi. Si-apoi, ei l-au pomenit cu tot dichisul, la trei saptamani, la sase luni, la un an, si-acum, cand s-or implini trei ani, o sa-l pomeneasca din nou. L-au intrebat si pe preot, "parinte, noi ii facem pomana, dar daca el traieste, nu-i pacat?". "Nu-i nimic", le-a zis preotul, "oricum ar fi, pomenirea lui e primita". Si-asa au facut, l-au pomenit dupa toata randuiala. Doar ca de multe ori, atunci cand preotul citeste rugaciunile alea pentru pomenirea mortilor, in sinea lor dau iar navala sperantele si-atunci se tem ca poate o fi pacat mare, ca simt asta tocmai atunci. Ca de-atata chin si indoiala, nu prea mai stiu ce e bine si ce e rau. Se intampla adesea sa treaca pe drum, pe langa cimitir, si merg asa, mai departe, fara sa simta nimic, fara sa-i indemne nimic sa intre putin si sa zaboveasca aici, la mormantul asta. Si-apoi ajung acasa si se perpelesc toata noaptea, ori il viseaza in fel si chip. Il vad noaptea prin curte, intrand in casa, strigandu-i, mama, tata, m-am intors, il viseaza intrand pe poarta calare, ori trecand pragul casei cu bratele pline de flori, il vad mereu, ii aud glasul zi si noapte si nu-si gasesc deloc linistea, pana nu vor afla adevarul, chiar de-ar afla ca e mort, numai sa stie sigur ca e asa si sa-i poarte apoi dorul si doliul asa cum se cuvine.
Prapad in inchisoare
Asadar, era in octombrie 2005. Gheorghita tocmai implinise 18 ani si deja se gandea sa-si faca o casa a lui. E o traditie prin partile locului, ca fiecare flacau, atunci cand merge la petit, sa aiba o casa noua. Cu ani in urma, toata nadejdea era pe spinarea parintilor care agoniseau o viata intreaga pentru a-si pregati baiatul de insuratoare, ridicandu-i o casa cu toate acareturile pe langa ea. Astazi, insa, sunt vremuri mai aspre, si toata agoniseala batranilor de-abia daca ajunge de-un loc de veci si-un cosciug pentru ei, macar de-atata povara sa-si crute copiii. Tinerii insa s-au adaptat, si cei mai multi aleg solutia plecarii temporare in strainatate, de unde vin cu niscaiva bani, numai buni pentru a incepe ridicarea unei case. Asa se face ca la Sieu, dar si prin satele invecinate, casele vechi, traditionale, sunt tot mai rare sau mai darapanate, in locul lor aparand niste uriase cutii din beton sau BCA, cu scari impunatoare din piatra si termopane albe, imaculate. La ora actuala, din cei 2680 de locuitori ai comunei, cam 500 sunt plecati la munca in strainatate, majoritatea sperand sa se intoarca in tara cu bani pentru a-si construi o casa. Cu aceeasi nadejde a plecat si Gheorghe, atunci, in octombrie 2005. Fratele lui mai mare era deja in Olanda, asa ca socoteala cea mai la indemana era sa plece tot acolo. Oferte de munca erau destule, mai ales in agricultura unde, vorba aia, Gheorghe era un adevarat maestru. Singura problema era ca la vremea aceea nici un cetatean roman nu putea sta in Olanda, si in nici o alta tara a spatiului Schengen, mai mult de 90 de zile, intr-un interval de sase luni. Depasirea acestui termen chiar si cu o zi insemna interdictia ferma de a mai intra pe o perioada de cativa ani pe teritoriul respectivei tari. Asadar, Gheorghe ar fi trebuit sa se intoarca acasa dupa vreo trei luni, numai ca grija de a nu pierde locul de munca pe care abia il gasise l-a indemnat sa ia nefericita decizie de a ramane acolo, peste termenul de 90 de zile. Apoi, intr-o dimineata cetoasa, grabindu-se cu scuterul spre ferma la care lucra, a lovit usor o fata care tocmai traversa strada. A fost momentul care a declansat toata nenorocirea. Fata a scapat nevatamata, dar in scurt timp la fata locului au sosit o ambulanta si un echipaj de politie. Dupa ce i-au vazut pasaportul si viza expirata, Gheorghe a fost incatusat si dus intr-un centru de detentie, aflat foarte aproape de aeroportul Schiphol, de langa Amsterdam. De-acolo a reusit sa-l sune pe frate-sau si sa-i povesteasca ce s-a intamplat. Spunea ca vede pe geam avioane si ca asta inseamna ca-l vor trimite acasa. Intr-un fel, era bucuros, ca asa avea sa ajunga si el la nunta lui Petre, un bun prieten din sat. Apoi insa, putin dupa miezul noptii, a inceput prapadul. O tigara aruncata aiurea a declansat un incendiu devastator. Au fost arsi de vii 11 detinuti, iar 15 au fost grav raniti. Dupa cateva zile, agentiile de presa anuntau ca printre cei decedati s-ar afla si un roman. In satul Sieu insa nimeni nu stia nimic.
Calatorie in infern
"M-a sunat al' mare: "Mama, n-a ajuns Gheorghe acasa?"", isi aminteste femeia. Mai multe nu i-a spus, decat ca ar trebui sa apara.Cine stie, s-a gandit ea, s-o fi razgandit, ori mai intarzie nitel. Au trecut apoi zilele, joi, vineri, sambata, alai mare in sat, la nunta lui Petre, iar Gheorghe tot n-a sosit. Luni, femeia s-a dus pana la Sighet cu treaba si, cand s-a intors, pe la doua jumate, o gloata de oameni o asteptau la poarta. "Matusa", i-au zis, "te-au cautat de la politie. Aia de la Baia Mare, nu astia din sat. Ceva, in legatura cu Gheorghita." A luat-o brusc ameteala. "Dar ce-i? A murit sau ce-i?" "Nu, nu se stie. L-au arestat pentru ca avea viza expirata. Si noaptea a luat foc inchisoarea. Au trimis un fax la politie, la Baia Mare. Nu se stie exact, ori a murit, ori a evadat. Ca atunci cand s-a pornit prapadul, cativa au reusit sa fuga. O fi fost si el printre astia." Asa a inceput calvarul familiei Sas. O fi murit? O fi evadat? Sunt primele semne ale unei indoieli care le va macina ani de zile sufletul. A urmat o noapte de chin. Apoi, in zori, au pornit impreuna spre Baia Mare. Acolo au aflat ca, intr-adevar, luase foc puscaria. Ca au murit 11 oameni si ca a ramas numai unul neidentificat. Posibil sa fie Gheorghita. In concluzie, le trebuie urgent pasaport ca sa mearga pana acolo, sa-l vada daca e el. A doua zi erau deja in tren spre Bucuresti. La Consulatul Olandei nu prea i-a bagat nimeni in seama. Se asteptau sa le dea si lor o camera, unde sa puna capul sa doarma. S-au plimbat aiurea pe strazi, au intrat intr-un bar, dar au iesit iute, cand au vazut ca-i 80 de mii o cafea. Spre miezul noptii, s-au intors la consulat. Noroc ca aveau haine groase la ei, le-au intins pe jos si s-au culcat acolo, in strada, pana dimineata, cand i-a chemat cineva inauntru, ca sa le dea biletele de avion. Au pornit apoi spre aeroport. Nu prea s-au impacat cu orasul asta, e prea incurcat si oamenii sunt prea tafnosi. Cu greu au reusit sa se descurce pana la aeroport. In avion, femeii i-a fost rau, a venit o domnita la ea si i-a dat o pastila, iar cand au ajuns, au luat-o cu un carut. Acolo, pe aeroport, ii astepta consulul roman din Olanda, Vasile Fratila. I-a dus la un hotel de lux si i-a lasat acolo, in camera, fara o farama de mancare. Noroc ca luasera de-acasa de-ale lor, branza, ceapa, oua si niste carne. A doua zi i-a luat de-acolo si i-a asezat la o masa rotunda, unde mai erau doi olandezi si-o fata care le traducea. "S-ar putea ca Gheorghe sa fie mort", le-a zis. "S-ar putea? Pai ce-i asta, o sotie sau bataie de joc?" Tocmai de-aia i-au chemat pe ei acolo, ca sa-l vada si sa-l identifice. Au hotarat sa mearga doar tatal. I-au facut niste analize si-apoi l-au condus la morga. Au intrat intr-o sala mare, unde era foarte frig. O femeie se tot tinea dupa el si ii lua mereu pulsul. Acolo, pe o masa, era intins un cadavru invelit intr-un sac alb. Un baiat a deschis incet fermoarul. Probabil ca pulsul a luat-o razna, ca femeia de langa el a strigat ceva si baiatul a tras iute fermoarul la loc. L-au mai lasat putin sa se linisteasca, i-au dat nu stiu ce pastila si dupa cateva secunde a tras aer in piept si le-a facut semn sa-l deschida. Repede, repede, le-a zis. Sa traga fermoarul ala nenorocit mai repede. L-a tras pana jos, la picioare. "Valeu, ce-i asta?", a strigat batranul. Numai a om n-arata. Era ceva, asa, ca o ciozvarta parlita si despicata pana la brau. Ce sa recunoasca, cand nici cap nu avea? Da, capul lipsea. L-au adus mai tarziu, dar era numai teasta, goala pe dinauntru, cum e coaja de la harbuz. Ca daca avea capul intreg sau macar maxilarul, il recunostea dupa dinte, ca avea un dinte pus. Asa, ce sa recunoasca dintr-un hartan parjolit si ciopartit? Cum sa ajunga in halul asta Gheorghita al lui? Nu, imposibil, aratarea asta nu poate sa fie baiatul lui. Si totusi, olandezii o tin mai departe pe-a lor. Ca e vorba de cadavrul lui Gheorghe Sas. Pai daca sunt asa de siguri, de ce i-au mai pus pe ei, doi bieti batrani, sa bata atata drum ca sa-l recunoasca? Pentru mintea lor simpla, de tarani neinvatati cu lucruri spuse asa, in doi peri, toata povestea asta e foarte dubioasa. Daca ei nu au vazut nimic de-al lui, nici macar dintele pus, inseamna ca in sacul ala nu e Gheorghita al lor. Nu e si gata. Apoi, toata neincrederea asta a lor, care lasa un pic de loc si sperantei, vine si din teama de-a accepta o asemenea nenorocire.
Cosmarul cu lacrimi si sperante amare
Si totusi, intr-un mod aproape formal, au acceptat sa faca cele cuvenite. Au adus mortul acasa, intr-un sicriu de zinc, si-apoi i-au facut inmormantarea dupa randuiala, ca si cum ar fi fost vorba, cu adevarat, de copilul lor. Ba, uneori, erau momente in care chiar credeau asta. Si-atunci plangeau de se-auzea in tot satul. Apoi, ridicau privirea spre poarta si lacrimile se opreau. Poate da Domnul sa apara Gheorghita! Chiar le-a zis atunci cineva, ce-ar fi sa vina Gheorghe tocmai acu', la inmormantare, sa vada cum il jelim? Sa-i ierte Dumnezeu, ca doar nadejdea asta i-a tinut atunci pe picioare. Si cand l-au dus la groapa, tot cu privirea dupa el erau. Au tresarit de doua ori, o data cand parca i-au auzit glasul si inca o data cand au vazut prin multime un baiat care ii semana. Ptiu! Parca le-a trecut un cutit prin inima, asa au simtit. Apoi, dupa inmormantare, cateva zile nu si-au luat ochii de la poarta. Cum auzeau pasi pe drum, ieseau imediat in prag. Dupa vreo doua zile, i-au scos ciubotele pe prispa, sa aiba ce incalta cand s-o intoarce. Dar suferinta cea mare era noaptea. Tresareau la orice firicel de zgomot. Ajungea un singur latrat de caine si nu mai aveau somn pana dimineata. Asa s-au chinuit zile si nopti la rand. Dupa vreo doua luni, au primit un telefon. Ca s-au mai gasit niste resturi din corpul lui Gheorghita si ca nu stiu ce sa faca cu ele. Sa le ingroape acolo sau sa le trimita acasa? Cineva parca voia sa-si bata joc de viata lor. Pana cand o sa-i chinuie asa? Si totusi, s-au gandit ei, poate asa vor afla adevarul si vor scapa de indoiala asta blestemata. Cine stie ce-o fi printre resturile alea? Au primit o cutie, cat una de pantofi. Au deschis-o si n-au gasit acolo decat niste resturi de oase si niste cenusa. Nimic altceva. Au chemat preotul, a citit niste rugaciuni si-au ingropat resturile alea la picioarele mortului. Au luat-o apoi de la capat, cu zile si nopti de amarnice asteptari. Dupa vreo saptamana, a trecut pe la ei un baiat care tocmai venise din Italia. Zicea ca a citit acolo, intr-un ziar, ca in incendiul din Olanda nu a murit nici un roman. Apoi a mai venit cineva, tot din Italia, si le-a spus ca Gheorghe al lor e acolo, ca l-au vazut niste romani, prieteni din sat. Cica era intr-un magazin. Asa au inceput sa se auda tot felul de zvonuri. Ca Gheorghe ar lucra pe-un vapor, ca ar fi fost grav ranit si si-a pierdut memoria, ca ar fi internat intr-un spital. Tot satul vuia de asemenea povesti. Ce sa mai inteleaga ei, doi bieti batrani, din toata zarva asta? Toata nadejdea lor de-acum era in Dumnezeu. Au hotarat sa mearga la Iasi, la Sfanta Paraschiva, sa-i atinga sfintele moaste ca sa le mai aline suferinta. Apoi, trei nopti la rand, femeia l-a visat pe Gheorghe. Era mereu in viata. A patra noapte, fara sa doarma, a auzit cum se deschide usa. A ridicat ochii si l-a vazut pe Gheorghe intrand. Era real, in carne si oase, i-a auzit rasuflarea. S-a ridicat sa mearga sa-l ia in brate si atunci a disparut brusc. Sa zica lumea ca-i nebuna, dar chiar asa a fost. Au inceput apoi sa mearga la popi, la ghicitoare, la clarvazatori. Toti le-au spus ca Gheorghe traieste. Un preot de la Bolt le-a zis ca baiatul n-a fost in foc. De unde stia el de foc, ca ei nu i-au povestit nimic! Asa a zis, ca a vrut sa evadeze, l-au prins, l-au batut, si-acum nu mai are memorie. O ghicitoare de langa Arad a vazut in carti ca Gheorghe e viu, dar are o rana grea la picior. E bucluc mare, le-a zis, in groapa e un strain. Iar popa din Tagadau a deschis cartea si le-a spus raspicat ca baiatul nu-i mort si ca se va intoarce intr-o zi cu cifra trei. Adica, pesemne, la trei luni sau trei ani. Sau, cine stie, intr-o zi de 3, 13, 23... De-atunci, zilele astea au fost pentru ei un balsam. Le asteaptau mereu cu aceeasi neliniste, de parca timpul lor s-ar fi comprimat la cateva zile pe luna. Mai tarziu, dupa vreun an, cineva le-a povestit despre testul ADN. Desi n-au fost foarte incantati de posibilitatea unei dovezi atat de abstracte, pana la urma au acceptat sa incerce si asta. Pe 2 februarie 2007, au chemat un medic legist de la Baia-Mare si au facut deshumarea. A luat probe din muschi si din partea osoasa si le-a trimis la Bucuresti. Toata povestea asta i-a costat 34 de milioane. Li s-a spus ca in trei saptamani vor primi rezultatul. A trecut o luna, au trecut apoi doua, trei si nimic. Din nou au simtit cum parca cineva isi bate joc de viata lor. Tot ce voiau acum era sa afle adevarul, sa nu se mai chinuiasca asteptandu-l, sa nu mai tresara la scartaitul portii, sa nu mai auda noaptea pasi prin curte, sa nu mai vada clanta miscandu-se. Sa stie macar ca-i mort si gata. Au mers la Bucuresti, la IML. Au asteptat ore in sir pana sa-i bage cineva in seama. Spre seara, un doctor le-a spus ca mai dureaza ceva pana vor afla rezultatul. Ca e coada mare, ca sunt prea incarcati. Si cat ar mai putea sa dureze? Zile, saptamani, luni? Sau poate, Doamne fereste, cativa ani? Nici asta nu-i chip sa afle. Se intorc, asadar, la casa lor, acolo unde parca si-a facut cuib blestemul. Trec iar zilele, 3, 13, 23... cu aceleasi tresariri si nopti de cosmar. Nici lacrimi nu mai au de-atata chin. Multa lume le zice: multumiti-I lui Dumnezeu ca mai aveti patru copii care va aduc mangaiere. Ce vorba-i asta? Pai daca te tai la un deget, oare nu doare toata mana? Nu-i nimeni in stare sa inteleaga pacostea lor. Lumea-i vorbeste ca nu se ingrijesc de mormant. Si poate ca e un mare pacat, dar ce sa faca daca nu-i doare nici sufletul si nici carnea pe ei, atunci cand merg la cimitir? Sunt 15 luni de cand asteapta un raspuns de la IML. "Asa sa scrieti, domnule reporter, va rog frumos! Ca noi, astia doi tarani necajiti din Sieu, ii rugam pe domnii guvernanti sa ne ajute sa aflam adevarul si sa iesim din necaz. Ca din cauza lor s-or intamplat toate astea, ca daca aveau si ei nitica grija de oameni, sa nu mai plece brambura prin tari straine ca sa-si castige traiul, Gheorghe al nostru era acum la casa lui si eram si noi linistiti. Acu', nu mai vrem decat sa ne ajute sa ne limpezim mintea. Ori il plangem la groapa si-l pomenim cu toata simtirea, ori mergem prin lume sa-l cautam. Ca-i tare stramba povestea asta. Va rog frumos, domnule, macar atata daca scrieti si tot ne mai dati o speranta!"
(Fotografiile autorului)