Desi majoritatea povestilor de iubire publicate in revista poarta semnaturi de femei, m-am hotarat sa intru si eu in hora, in speranta ca experienta mea de barbat ii poate fi cuiva de folos; si ca sa spulber prejudecata ca sexul tare e insensibil la incercarile sentimentale ale vietii.
Pentru mine, casatoria a fost mai mult un impuls de moment, o tresarire de uimire, ca atunci cand, intr-o dimineata, deschizi fereastra dormitorului si observi ca au inflorit brusc zarzarii si prunisorii. Chiar si cei mai duri barbati trebuie sa fi incercat sentimentul - un amestec ciudat de bucurie fara obiect si neliniste vag conturata. Te trezesti rostind formula sacra ("Vrei sa fii sotia mea?"), dupa care, in tacere, incerci sa-ti revii. Nu te gandesti la nimic special. Constati doar ca ceva s-a schimbat, ca lucrurile din jurul tau nu mai sunt ce au fost, devenind dintr-o data nesuferit de grave, caraghios de solemne. E momentul in care iti dai seama ca, oricat ti-ai impune sa crezi contrariul, nu esti pregatit sufleteste; parca ai vrea sa mai astepti. E prea tarziu insa. Langa tine, iubita ta se agita, verifica si completeaza lista invitatilor, da telefoane, rasfoieste atenta reviste de moda, cautand modelul de rochie care i s-ar potrivi cel mai bine. E fericita, zambeste si nu-si da seama ca tu, de fapt, nu te regasesti inca in fericirea ei. Pentru tine, casatoria e o alta tara, un alt continent.
Poate m-am grabit. Poate ca trebuia sa mai astept, dar la 20 de ani, mi se parea ca nu mai am nici timp si nici rabdare, ca trebuia sa actionez imediat. Nici nu terminasem pe de-a intregul formula magica ("Vrei sa fii sotia mea?") si draga de Roxana se odihnea deja in bratele mele, coplesindu-ma cu promisiunile ei alintate si zeci de sarutari. Calatoria noastra matrimoniala deja incepuse - simplu si fara bagaje. In compartiment eram doar noi doi, niste hoinari indragostiti si zanateci, veseli si plini de viata. Ne potriveam de minune. Cand ieseam in oras, toata lumea din Piatra Neamt intorcea privirea sa ne vada. Devenisem un cuplu celebru - eu, viitor profesor de matematica si ea, viitoare economista. Ne statea bine impreuna. Parea ca suntem facuti unul pentru altul - la fel de nebuni si dornici de distractii. Nimeni nu banuia ca deja ne casatorisem. Nici macar parintii.
Aparent, intre noi nu se intamplase nimic deosebit. Ne purtam pe mai departe ca doi pustani - fara obligatii, griji materiale sau reprosuri isterice. Nu aveam de impartit nici bani, nici casa. Traiam studenteste, intr-o casa cu chirie, de pe o zi pe alta, haladuind prin discoteci si parcuri pana noaptea tarziu. Traiam intr-un prezent continuu, tandru si inconstient. Pentru noi, viitorul se calcula in ore, sau cel mult in cateva zile, atat cat ne despartea pana la urmatoarea plecare pe munte sau urmatorul sfarsit de saptamana. Apoi, pe neasteptate, s-a intamplat ceva. Draga de Roxana, frumoasa mea blonda, inalta ca un manechin si cu pielea de culoarea piersicii date in parg, fata plina de energii dezlantuite pe care o cunosteam, s-a schimbat. Devenise peste noapte morocanoasa si fara chef. Ca niciodata, dimineata o gaseam in pat, cu privirea atintita departe, in nemarginirea tavanului. Nu o mai interesau nici intalnirile cu prietenii, nici spectacolele de teatru, pe care, pana atunci, le adora. Am lasat-o in pace, sperand ca totul nu e decat o indispozitie, o toana de moment. Recunosc - nu mi-am dat seama decat tarziu, dupa aproape doua luni, cand, trezindu-ma intamplator din somn, am observat ca Roxana nu mai era langa mine. Intrigat, am inceput sa o strig, sa o caut prin casa si, dupa cateva minute lungi cat o eternitate, am gasit-o in baie. N-am sa uit niciodata scena. Statea cu lumina stinsa, asezata pe marginea cazii si capul sprijinit pe chiuveta. Arata atat de trasa la fata, incat m-am speriat de moarte. Agitandu-ma prosteste si intreband-o intruna ce a patit, voiam sa chem pe cineva in ajutor, sa dau, eventual, un telefon la Salvare. Spre surprinderea mea, Roxana m-a oprit cu un gest categoric si mi-a spus cu o voce ciudata, rece, de nerecunoscut: "Potoleste-te. Nu e nimic grav... Sunt doar insarcinata". In clipa aceea, mi s-au taiat picioarele de emotie. Eram fericit cum nu fusesem niciodata in viata mea. Vestea ei ma proiectase deja in alte constelatii solare. Langa mine, Roxana ma privea ca pe o naluca, neintelegand ce se petrece, de ce vreau sa o imbratisez si sa-i sarut mainile, de ce ma pierd in multumiri fara noima. "Tu chiar nu pricepi?", mi-a zis, respingandu-ma furioasa. "Vreau sa avortez. Nu e momentul sa avem un copil. Ne-am chinui cu totii - si el, si noi". Am ramas buimac. O iota din ceea ce spunea nu puteam crede. Ca orice femeie, avea si ea spaime, incertitudini, depresii de moment. Eram decis sa o ajut, sa-i fiu alaturi orice, s-ar fi intamplat, cu orice risc.
*
Recunosc - din prima clipa mi-am dorit copilul si am luptat pentru viata lui ca un nebun. Am facut totul ca sa impiedic avortul - i-am explicat, am implorat-o, am urlat la ea ca un dement. In ultima clipa, vazand ca nimic nu o impresioneaza, am apelat la un siretlic mizer: m-am prefacut ca trec de partea ei si am pacalit-o, ducand-o la un ginecolog batran, pe care l-am platit cu bani grei, doar sa mimeze chiuretajul. Cand Roxana si-a dat seama de minciuna, era prea tarziu. Copilul era in a cincea luna si nici un doctor din lume nu ar mai fi acceptat sa faca operatia. Cumva resemnata, parea sa-si duca sarcina demn si fara mari reprosuri, terorizandu-ma in schimb cu mici fantezii si pofte, pe care ma grabeam sa i le implinesc, fara nici o ezitare. Abia asteptam sa-mi vad copilul.
Stiu ca suna patetic si cumva nefiresc pentru un barbat, dar Vladut devenise dintr-o data cel mai frumos lucru din viata mea. Il iubeam patimas, cu o dragoste peste fire. Uneori, se intampla sa o iau in brate pe Roxana, numai din dorinta de a-mi imbratisa copilul. Alteori, ma trezeam privind ore in sir imaginile ecografului, mangaindu-i corpul firav si arcuit, manutele abia profilate, genunchii adusi pana spre barbie. Era un ghemotoc de om, un miracol dumnezeiesc. Intr-un caiet aparte, stransesem toate ecografiile, pe zile si luni - ca un album al unei copilarii inca neincepute. Abia asteptam sa se nasca si, la 18 ani, sa-i ofer in dar albumul, sa se vada pe sine si sa priceapa ca cel mai mare dar pe care i-l dadusem era chiar viata lui.
Sunt constient - am gresit mult. Vladut devenise pentru mine o obsesie. Voiam sa nu-i lipseasca nimic, sa aiba casa si patutul lui, cele mai frumoase jucarii, cele mai elegante hainute. Vazand ca nu ma mai descurc cu leafa mea de profesor, am inceput sa strang bani, am muncit ca zilier, cu carca, in Grecia si Polonia, pentru a face apoi bisnita cu aur ieftin si haine de talcioc. Am strans din dinti si am rabdat toate umilintele pamantului. Pentru Vladut al meu as fi fost in stare de orice - chiar sa si ucid. De Roxana, mi-am amintit tarziu, mult prea tarziu. Copilul avea deja doi ani. Era vesel, cuminte si sanatos. Tocmai ma jucam cu el intr-o zi, cand s-a deschis usa si Roxana a intrat in casa, insotita de un barbat. Mult mai in varsta decat ea, cu o figura dura si tuciurie, parea o ruda de-a ei, de la tara. Ma gandeam ca se intamplase ceva in familie si ca omul avea nevoie de ajutor. Dar brusc, Roxana a tras o sacosa de pe dulap si-a inceput sa vare cateva haine in ea. Am simtit ca se apropie o primejdie. Vladut privea si el, cumva uimit, catre usa, mirat ca mama nu se apropie sa-l sarute. Cu o voce dura si otelita, Roxana m-a privit fix in ochi, informandu-ma sec: "Plec cu el. Nu e mai frumos decat tine, nici mai destept, dar are o calitate: ii pasa de mine. Nu iau nimic din casa. Ma iubeste si e bogat". M-a lasat nauc, fara nici o reactie. Cand m-am dezmeticit, eram singur, doar eu cu Vladut.
Acum, in timp ce povestesc toate acestea, ma simt liber si detasat. Nici macar nu o judec - incerc sa o inteleg. Probabil se simtea neglijata, data la o parte, inlocuita de un copil, incapabila sa ma ierte ca inlocuisem brutal si nebuneste o dragoste cu o alta - dragostea pentru baiatul meu. Fara sa vreau, o tratasem ca pe un detaliu, ca pe o simpla anexa.
Nu o judec deci si nici nu simt nevoia sa ma razbun. Nu ne datoram nimic unul altuia. Eu i-am luat copilul, iar ea mi-a luat increderea in femei, in oameni, in dragoste, devenind usor cinic si morocanos. Singura mea grija e Vladut. Are deja 16 ani. As vrea sa nu semene cu mine, sa nu repete greselile mele. As vrea sa-l invat ce este viata, ce este adevarata iubire si nu stiu ce sa-i spun. Sfaturile mele s-ar izbi, cu siguranta, de un zid. Propria mea singuratate m-ar da de gol.
EMIL TOMESCU