Are doar 22 de ani, dar un palmares urias: 20 de filme jucate si un rol important la Teatrul National din Craiova, sub bagheta lui Purcarete. Mult prea mult ca sa fie doar sansa. Mai degraba un talent de exceptie
A venit in graba, de mana cu iubitul ei, si-a lasat rucsacul jos si s-a trantit in fotoliul cafenelei in care aveam intalnirea. Avea parul scurt si prins neglijent la spate, fata de un alb sidefiu, fara strop de machiaj, buze senzuale si niste ochi albastri hipnotizanti. Ea este Ana Ularu, tanara actrita pe care au pariat deja mari regizori din teatru si film. Are doar 22 de ani, joaca de la 15 ani, iar astazi numarul titlurilor din filmografia ei e impresionant.
Fetita din labirint
- In putinele interviuri pe care le-ai dat, refuzai sa vorbesti despre tine. De ce? Cine e de fapt Ana Ularu?
- O tanara fata care iubeste actoria si vrea sa faca lucrurile cat mai bine. Imi place sa vorbesc despre ceea ce fac, caci face parte din mine, dar nu si despre mine. Cred ca am mostenit o oarecare gena a modestiei de la parintii mei. Si cred ca sunt un Rac destul de timid. De fiecare data cand ajung la discutia despre persoana mea si despre viata privata, imi vine greu si ma blochez. Rareori ma deschid si numai cand intuiesc ca exista un mediu propice. In plus, cred ca de fiecare data cand vorbesti despre tine, trebuie sa pasesti cumva in afara ta si sa te povestesti in cadre formale, asa ca ajungi sa te inventezi putin, sa te joci cu cuvintele si cu ce insemni. Si nu vreau. Sunt inca la inceputul vietii, inca nu ma cunosc destul de bine, ca sa pot da niste verdicte.
- CV-ul tau arata un copil foarte precoce: la 15 ani erai deja pe scena. Cand ai inceput sa simti aceasta urgenta interioara de a face teatru?
- Nu am avut nici un moment anume in care sa simt acut ca asta vreau. Mai degraba as spune ca incetul cu incetul am realizat ca nu pot sa fac altceva. Am fost un copil norocos, caci, datorita parintilor mei, am crescut in teatru si pe platoul de filmare. Parintii mei erau scenografi, lucrau in echipa, tata facea decoruri si mama costume si erau foarte apreciati. Am copilarit, deci, la repetitiile marilor actori. Multe lucruri le-am invatat fara sa vreau, caci eram prezenta acolo pana tarziu, uneori si la petrecerile lor de dupa premiere. Ma asezau intr-un colt, cu creioane si foi, si desenam ore in sir, stateam fascinata sa ascult cate o discutie sau alergam pur si simplu pe platouri. Teatrul era plin de culoare secrete si misterioase pentru mine. Iar eu eram un personaj cu care toti se obisnuisera deja, faceam parca parte din decor. In teatru nu m-am simtit niciodata singura, nu ma plictiseam. Doar cand ajungeam acasa ma coplesea singuratatea, caci ai mei nu ma lasau sa ies sa ma joc cu alti copii. Am crescut intr-o casa foarte mare, ca un depozit, plina in permanenta de materiale si decoruri, cu o gradina imensa, ca un labirint. Niciodata n-am avut prea multi prieteni, si cel mai adesea ma jucam singura, jucand, pe rand, toate personajele jocurilor mele. De fiecare data, cand dadeam de lume, eram ca un copil salbaticit, care se bucura de oameni, rade si se agata de ei.
- Se spune ca nici un univers nu e mai bogat decat cel al imaginilor din copilarie. In ce masura amintirile de atunci te mai bantuie si astazi?
- Cand ma uit la fotografii cu mine mica, am momente cand imi aduc aminte exact starea de atunci, am o senzatie aproape epidermica, as putea chiar spune cum batea vantul in ziua aia, si in acelasi timp, mi se pare ca in fotografii e un alt om. E clar ca amintirile din copilarie raman foarte vii si peste ani si ne marcheaza. Faptul ca am fost mult timp singura, cand am fost mica, mi-a ascutit simtul observatiei, am ajuns sa fiu un spectator foarte bun, sa fiu foarte deschisa si sa privesc intr-un anumit fel, sa vad, sa observ. Cand imi gasesc zona mea de confort, imi place sa inventez de una singura, sa ma simt ca un copil care se joaca. Am pastrat din copilarie si exhibitionismul, placerea aceea de a ma pune in scena, de a fi privita si apreciata. Ma inhibam, totusi, foarte usor, la cel mai mic semn ca parintilor nu le place. Sunt foarte perfectionista desi stiu ca nu e grozav. Am nevoie de cuvintele bune care sa ma duca acolo unde trebuie si sunt putini oameni cu adevarat daruiti sa ajute un actor sa atinga acea stare de gratie si siguranta. Unul dintre putinii este Silviu Purcarete.
Despre mama si tata
- Nu te-au apasat asteptarile parintilor tai de la tine? Nu te-a ingreunat ca toti stiau ca esti fata lor?
- Nu, pentru ca nimeni nu s-a apropiat de mine ca de fata lor. Ei sunt scenografi, iar eu am pornit-o in cu totul alta directie. Parintii mei sunt terifiati de ideea de a fi actor, de a fi pe scena, nu ei m-au impins sa aleg actoria. E un drum pe care l-am ales datorita lor, dar in mod indirect. Imi pare foarte rau ca tatal meu n-a putut sa ma vada pe scena la 15 ani, cand am debutat in Lolita. Parintii mei s-au despartit acum mult timp, iar tatal meu a plecat apoi la New York, unde preda, regizeaza, scrie piese si are mare succes. Vine mai rar in tara. Iar mama a ramas si ea in bransa, lucreaza in film si in publicitate. Am cu parintii mei o legatura foarte speciala, ii iubesc pe amandoi, sunt niste oameni minunati, foarte frumosi si foarte tineri, nu doar trupeste, ci si sufleteste. Sunt la curent cu tot ce se intampla si sunt foarte avangardisti. Sunt mandra de ei si sper ca tata va veni curand sa ma vada in "Masura pentru masura", spectacolul in care joc acum la Craiova, in regia lui Silviu Purcarete. Cat despre mama, este cel mai bun critic al meu si, culmea, cel mai obiectiv. Pentru ca scenograful vede sute de actori trecand prin fata lui, cu toata constructia si evolutia lor. Ea are distanta necesara sa-mi dea un sfat bun. Sunt absolut dependenta de prezenta mamei mele in sala, la fiecare premiera de film, dar mai ales la teatru. Am nevoie de ea acolo, imi poarta noroc si imi face foarte bine.
- Ai facut si film, ai jucat si teatru. Spre care dintre ele te indrepti acum?
- In liceu, am facut destul film. Apoi, in primul an de facultate, am refuzat multe proiecte, pentru ca voiam sa-mi fac temeinic studiile. Anul asta pregatesc licenta. Intre timp, am lucrat destul de mult in teatru, alaturi de nume mari, asa ca sunt in mod egal atrasa de ele, as vrea sa incerc metode de exprimare in amandoua, desi sunt doua meserii diferite. Filmul te obliga sa fii atent, sa lucrezi repede si curat, ca sa nu-i incurci si pe altii si trebuie sa te pastrezi mereu deschis, gata sa primesti orice emotie. In teatru e frumos ca poti sa mai incerci, sa te mai arunci, sa mai intarzii, ai alt timp, cu care te poti juca altfel. Dar ambele te obliga sa ramai viu. E prima conditie pe care un actor trebuie sa o indeplineasca.
Renasterea Purcarete
- Cand au venit confirmarile?
- Prima dovada de incredere am avut-o in clipa in care Catalina Buzoianu m-a ales sa joc la 15 ani rolul Lolitei. Era un risc enorm sa alegi un adolescent, o fiinta vulnerabila, sa duca in spate un rol greu, alaturi de profesionisti. Trebuia sa fac dovada ca merit sa fiu acolo si ca o sa cresc pe masura ce se inmultesc repetitiile. Apoi, fiecare proba pe care am luat-o mai tarziu a fost o dovada de incredere si, in acelasi timp, o povara enorma, pentru ca trebuia sa transform increderea intr-o noua promisiune, sa o sporesc. Noi, actorii, suntem totusi intr-o meserie subordonata, altii ne aleg mereu. O mare dovada de incredere am primit si de la Silviu Purcarete, care m-a selectat pentru un rol. E un artist extraordinar. Am iesit complet alt om in urma acestei experiente, mi-am reevaluat si reconfigurat tot ce stiam pana in clipa respectiva. Am inteles ca teatrul este o lupta continua cu propriile limite, cu pudorile, stangaciile, obsesiile, cu mintea si vocea...In teatru, vii cu tot acest bagaj, esti propriul tau instrument. Si, in plus, mai e si o lectie de curaj, caci trebuie sa ai mereu dorinta de a parasi zona de siguranta in care te adapostesti de ridicol, pentru a inova perpetuu.
- Criticii spun ca ai talent...
- Talentul este farama aia de luminita din ochi care ii ajuta pe oameni sa se plaseze exact in pozitia si in temperatura care trebuie. Nu stiu daca e legat de sinceritate, e ceva in plus, dat de Dumnezeu. Ma sperie sa vorbesc despre talent, pentru ca mi se pare ceva atat de subtil si inefabil, de care trebuie sa te temi, in clipa in care descoperi ca-l ai, pentru ca nu poti sa-l stapanesti sau pentru ca ai putea sa-l pierzi. Talentul? Pot sa-l vad la altii. Pe mine ma privesc cu luciditate. Pot sa-mi vad tehnica, o oarecare coerenta. Nu as face niciodata greseala de a ma arunca la voia intamplarii, tragand totul in jos dupa mine si pe partener de asemenea, doar fiindca mi se pare ca am un moment de inspiratie. Cred in munca si transpiratie, ca la sportivii de performanta.
- Presa vorbeste de o noua generatie in teatru si film. Te simti facand parte din ea?
- Parcursul meu este unul individual, dar stiu ca sunt actori si regizori din generatia tanara cu care m-am simtit minunat. Asa cum m-am inteles foarte bine si cu mari actori ai generatiei trecute. Si nu vreau sa neg vechea garda, doar fiindca eu apartin altei generatii. De la cei mari sunt multe de invatat, iar cu cei tineri putem creste impreuna, tinandu-ne de mana. Nu e nevoie sa negi o generatie ca sa te afirmi, desi la un moment dat se intampla si asta, pentru ca revolutiile se cladesc pe negari. Eu sunt mai pasnica, as vrea sa le impac pe toate. Dar am mereu grija sa nu corup ceva din mine, sa nu accept doar de dragul confirmarilor altora. E o meserie in care poti foarte usor sa pici in pacat, doar pentru a lucra, iar eu sunt destul de categorica, desi stiu ca nu-mi face mereu bine.
- Mai ai timp si de altceva in afara de teatru sau esti intr-un continuu cantonament?
- Mai am putin timp liber, pe care incerc sa-l pastrez pentru lucrurile frumoase din viata mea. Sunt fascinata de grafica si pictura si desenam mult altadata, dar e o pasiune la care incerc sa renunt, caci nu sunt destul de buna. Mai demult am avut chiar o expozitie cu desene de colectii de moda. Si acum am ramas pasionata de "haute couture" si citesc cu placere revistele bune. Ideea de costum, de moda teatrala, e foarte frumoasa. Cred ca mostenesc pasiunea de la parintii mei, desi marele meu regret e ca nu m-au invatat niciodata sa desenez. In rest, cant jazz. Am reusit anul trecut sa incropesc, alaturi de alti colegi de actorie, o formatie. Ne-am intalnit, am repetat, si in decurs de doua saptamani eram deja pe scena, aveam primul angajament. Mi-ar fi placut sa fac multe lucruri, dar nu am resursele necesare si asta ma blocheaza. Sunt critica pana la autodistrugere cu mine, dar sper sa-mi treaca intr-o zi, fiindca nu-mi face bine. Singura exceptie e muzica. N-am studii, dar am avut mereu aceasta scuza, ca o plasa de salvare, ca nu e meseria mea. Si atunci, m-am aruncat si m-am lasat dusa de val. Nu exista lucru mai frumos pe care poti sa-l faci cu trupul si cu mintea ta decat sa canti. E un soi de incununare a tuturor lucrurilor pe care le simti si carora vrei sa le dai o forma. Muzica e primul loc in care m-am dus fara nici o teama, fara nici o tehnica, doar cu mult sentiment. Si, cateodata, mai am timp si sa calatoresc, la New York sau Berlin, orasul meu de suflet, singurul loc din lumea asta unde m-as muta. Ceva din mine rezoneaza bine cu spiritul german, iar Berlinul e foarte amestecat, e destul de balcanic. Dar iubesc si Bucurestiul, am avut norocul de a intalni niste oameni care m-au facut sa-l indragesc, sa-l descopar, plimbandu-ma pe strazile lui si invatand sa ridic ochii din pamant, sa apreciez o casa veche, o alee. Bucurestiul e frumos in noptile de vara.
- Si timp pentru dragoste?
- Exista. Dar n-o sa va vorbesc despre asta, fiindca nu-mi place. O sa va spun doar ca a fi indragostit are enorm de multa importanta. Dragostea ma face sa traiesc altfel fiecare moment aparent marunt. Imi da starea aceea de plutire necesara oricarui artist.
Extemporal
- De ce ti-e cel mai frica?
- De esec. Mi-e frica sa nu ma pierd pe drum.
- Ce iubesti cel mai mult?
- Viata, cu toate ale ei.
- Ce-ti lipseste cel mai mult?
- O mai calda privire asupra mea din partea unor oameni.
- Care e cel mai frumos vis pe care l-ai avut?
- In ultima vreme am avut numai cosmaruri.
- Ti-e frica de implinirea dorintelor?
- Nu, pentru ca dorintele mele au legatura si cu drumul, nu numai cu destinatia.
- Care sunt valorile in care crezi?
- Sinceritatea, fie ea si transanta, lipsa compromisului, luciditatea si inteligenta.
Filmografie
"Tinerete fara tinerete" (2007), "Cu un pas inainte" (Serial TV, 2007), "Afterimage" (2007), "Hartia va fi albastra" (2006), "Line" ( 2006), "Love close up" ( 2006), "Crossing" (2006), "Obiecte pierdute" (2005), "Bucuresti - Berlin" (2005), "Un pod plin cu jucarii stricate" (2005), "Spune-mi Ana: Triptikul unei morti anuntate" (2005), "Concluzie" (2005), "Intalnire scurta" (2005), "Soft Power" (2005), "Italiencele" (2004), "Magnatul" (2004), "Damen Tango" (2004), "Maria" (2003), "Passion Mortelle" (1996), "Meurtres par procuration" (1995)
Foto Mediafax (3)