Acum vreo 35 de ani, satul sibian Sadinca a disparut. Pur si simplu. Oamenii si-au desfacut casele, le-au pus in carute sau in masini si-au plecat. Era un sat bogat, cu magazine, camin cultural, scoala cu multi copii, biserica, traditii si, mai presus de toate, un pamant grozav de roditor. Iar viile Sadincai, sadite cu migala pe terasele nisipoase ale dealurilor, erau cele mai scumpe si mai nobile din Transilvania.
O taina, disparitia asta... S-a vorbit de Ceausescu, de comasarea satelor indepartate obligate sa-si lase vatra, bisericile si mortii din cimitir, si sa se mute la "centru", in comune. Totusi, nici un sat nu dispare asa, peste noapte, ca si cand n-ar fi fost. Dar oamenii au plecat, unul dupa altul. Au luat totul. Chiar gardurile si bolovanii din temeliile caselor. Au lasat doar chenarele de piatra ale portilor, paznice la pustiu, cu numele si anii incrustate in ele. Asa arata astazi Sadinca: ca un larg cimitir, intre dealuri enorme, golase, avand in loc de cruci portile de odinioara ale curtilor. Doar patru batrani au mai ramas in sat, din care doi vaduvi. Si trei case neruinate. Intr-un tarziu, cand i-am intalnit, am aflat de la ei care a fost adevaratul motiv al parasirii asezarii. "De fapt, cam de cand cu biserica", au zis. Biserica se stricase iar fostul preot fusese silit de comunisti sa paraseasca satul, in anul 1974. De aceea au plecat sadincenii. Fara magazine, camin, chiar si fara scoala puteau trai. Nu puteau trai insa fara Dumnezeu.
"Calugare, ma arzi!"
Avea 11 ani, il chema Dan Stoica si se afla la manastirea din Sambata de Sus, intre o mie de crestini ingenuncheati in jurul marelui duhovnic Arsenie Boca. Nu mai fusese niciodata intr-o manastire. Nu stia nimic despre preoti, despre randuielile bisericii. Se uita la calugarul acela inalt, din mijlocul multimii, nu-si putea lua ochii de la el si i se parea ca prezenta lui trece de conturul hainelor, ca imprastie in jur "un fel de lumina". Parintele Arsenie Boca binecuvanta pe cap toti oamenii ingenuncheati. Cand a trecut prin dreptul lui l-a ocolit. Atunci, in acele clipe, copilul a avut o pornire aproape neomeneasca. A simtit ca parca "nu mai putea trai" fara binecuvantarea aceea. A tras spre el mana parintelui Arsenie si si-a asezat-o pe cap. A tinut mana aceea strans, cu amandoua palmele, pe crestetul capului sau aspru, tuns chilug, de copil de la tara. Si azi are in minte secventa asta, moment cu moment. Fiecare intonatie a spuselor parintelui. Marele Arsenie si-a lasat capul pe spate, a inchis ochii si a spus: "Calugare, ma arzi!". Toata multimea a incremenit. Avea inca palma pe capul copilului. "Tu vei fi calugar, te vei numi David si vei sta sus, intr-un varf de munte. Iti vei cauta multa vreme calea prin alte locuri, dar pana la urma vei veni sa ridici o manastire tot aici, in Ardeal, aproape de casa..." Cuvintele acelea i-au ramas baiatului infipte in suflet. Si le-a amintit mai ales mai tarziu, cand toata faptura lui incepuse sa fie cuprinsa de-un dor de pace si de liniste. Nu-i placea lumea, cu vorbele si maruntisurile ei. Era retras, voia sa nu vorbeasca, sa nu auda. Mergea tot timpul la manastire si la 16 ani devenise deja monah. A stat multa vreme in preajma parintelui Arsenie. I-a fost dintre cei mai apropiati ucenici. A fost partas la multe prorociri acolo, la Sambata de Sus, rostite de marele duhovnic. Oameni carora parintele Arsenie le spunea numele si necazurile, desi-i vedea pentru prima data, intrand pe poarta manastirii. Insusi tatal lui Dan s-a numarat printre acestia, un alcoolic violent, care-si pierduse credinta. Arsenie Boca a spus simplu: "Intr-o luna nu va mai bea". Dupa o luna de zile, tatal Ion a intors paharul pe masa si n-a mai baut nici o picatura de alcool pana astazi.
Dan se nascuse in tinutul Fagarasului, nu departe de Sadinca. De la Sambata a fost trimis la manastirea Caldarusani, la seminarul monahal, ca sa invete carte. Apoi prin alte manastiri. A parasit Ardealul. Si-a cautat linistea prin lume. Dorul lui de liniste. Si mereu i-au rasunat in minte, ca ecourile unui clopot de catedrala, vorbele parintelui Arsenie: "Dar vei veni sa faci o manastire tot aici, aproape de casa...".
Insinguratii
Privesc Sadinca de pe un deal inalt. Podisul Transilvaniei - involburare de coame plesuve si matahaloase, ca niste munti de pe luna. Jos, la capatul drumului, se intrevad cateva petice de pamant si niste ziduri de case, printre crengile unui palc de copaci. Si totusi, acest loc, cu doar patru locuitori, apare si azi pe harta, ca un sat in toata regula. Ca toate celelalte sate sibiene din jur - Slimnic, Mandra, Loamnes, Hagieni, Alamor, Hasag - asezari puternice si bogate, fiecare cu peste o mie de suflete. Parca nici cartografii n-au putut crede ca o asemenea asezare poate disparea asa grabnic... Sunt impreuna cu Maria Greavu, primarita din Loamnes, o femeie napraznica si raspunzatoare de sapte sate, una din cele mai mari comune din Transilvania. Imi arata de-o parte si de alta a ulitelor pustii: "aici era casa mare, dincolo casa, mai la deal inca vreo sapte casi de gospodari...". Are in minte exact satul de odinioara. Ridica peste tot in jur, cu puterea privirii, acoperisuri si ziduri nevazute. De ce au plecat? Primarita stie multe cazuri in care oamenii tocmai isi sfintisera bucurosi casa cea noua, iar dupa doar cateva luni, s-au apucat sa o strice, sa o desfaca pana la temelie si sa porneasca inspre alte locuri. "Era totul bine. 80 de gospodarii, familii trainice, multe dintre ele si cu opt-zece copii. Si chiar cand o fost satul mai instarit, mai bine pus la punct, tocmai atunci or trebuit sa plece", zice. Privim amandoi dealurile goale, acoperite altadata cu vii nobile. Ating inscriptiile portilor parasite. Cele mai multe indica anii `74-'76, adica tocmai acei ani tragici ai disparitiei satului. Presimt, totusi, in glasul femeii primar, un sambure de speranta. "Stiti de ce si-au lasat portile asa? Le-au lasat ca un semn, ca sa aiba unde sa se intoarca, intr-un tarziu..."
E sambata, iar in sat nu e nici un om. Nimeni cu care sa poti vorbi. Cele trei case sunt zavorate. Batranii au plecat la Sibiu, la inmormantarea unui fost vecin, pe nume Soaita, care a fost gasit in casa de la oras, dupa 30 de zile de la moarte. Era un om credincios, respectat. Tata a doi copii. Mort asa, fara nici o boala. Sau poate de boala instrainarii. Aproape nici unul dintre sadincenii plecati nu s-a obisnuit cu orasul. Foarte multi au murit asa. Singuri, instrainati. Gasiti in casa, la multa vreme dupa obstescul sfarsit. Vad si biserica din pricina careia au plecat oamenii. Darapanata, pe jumatate prabusita, nimeni nu mai are curajul sa intre in ea, caci intreaga zidire poate cadea in orice clipa. Acoperisul, peretii, totul. In spatele acestei ruine mai este insa o biserica. Zvelta, frumoasa, nou-nouta. Dar despre ea, primarita imi zice c-ar fi mai bine sa vorbesc a doua zi, la Liturghie, cu... "calugarul".
Miracolul
Un calugar? Un preot aici? De ce nu mi-a spus pana acum? Pricep abia acum tonul de speranta din glasul primaritei. Da, in Sadinca se inalta un schit, care va deveni manastire. Se petrece un miracol: desi calugarul a venit nu de mult, a facut biserica anul trecut, in doar patru luni de zile, din temelie pana-n varf, numai cu banii credinciosilor de rand, si fara sa le ceara niciodata nimic. Pentru Maria Greavu, preotul acesta inseamna atat de mult, incat aproape i-e teama sa vorbeasca despre dansul. Sunt lucruri tainice, greu de impartasit. Zice ca ar trebui sa-l cunosc mai intai, sa-l vad slujind. Inca de la primele slujbe, a adunat o multime de credinciosi. Il cauta din toata tara. "Lumea spune despre el ca face minuni. S-au intamplat multe aici, in ultimul timp. Am vazut si eu multe. E-o vatra veche, un cimitir intreg ingropat in dealurile astea, oameni care au fost ucisi de tunurile austro-ungarilor, ca niste martiri. Se spune ca pamantul are asa, un fel de har, la fel ca si preotul. Eu spun doar ce-am vazut cu ochii mei. Era o copila, de 4 ani, paralizata total. Toata lumea stie cazul asta. Parintii erau de aici, dar plecasera de mult in Germania - chiar si doctorii nemti ziceau ca fetita nu mai are nici o vindecare. S-au intors in sat. Au mers de cateva ori la calugar. Eu insami am vazut-o intr-o seara, cand iesea din casuta lui, impreuna cu parintii. Parintele n-o tinea, numai o atingea asa, pe umeri, din spate, iar copila mergea cu pasi inceti si nesiguri, si parintii plangeau. Va spun, este un parinte deosebit. Te vindeca fiindca iti da speranta, bucurie de a trai. Asa cred ca se explica. Numele lui? David! Parintele David."
Implinirea profetiei
La varsta de 19 ani, cand a fost tuns in calugarie, i s-a schimbat numele din Dan in David. De la Caldarusani s-a dus la Draganescu, a slujit in biserica pictata vreme de 15 ani de parintele Arsenie Boca, in locul unde marele duhovnic fusese exilat de comunisti, cu interdictia de a mai predica si sluji. Apoi la Cozia. Apoi a fost trimis pe piscurile Builei, la manastirea Patrunsa. O manastire langa cer. A stat acolo multi ani, staret peste 37 de calugari zavorati in tacere si alti sihastri, traitori in pustia padurilor dimprejur. Dincolo de munte era Ardealul, dar el nu se gandea la asta. Nu venise inca sorocul ca profetia parintelui Arsenie sa se implineasca. Acolo, la Patrunsa, incepusera sa-l caute tot mai multi oameni, pentru rugaciunile si sfaturile sale duhovnicesti. Faima ii crestea, desi el nu dorea asta. In 1994 a fost chemat cu ascultare la Sibiu, de catre insusi Inalt Prea Sfintitul Antonie Plamadeala. I se dadea rangul de ieromonah, si chilie cu tot confortul, la catedrala mitropolitana. Dar parintele David nu dorea asta. Dorul de liniste il mistuia. Trei ani au trecut pana cand a avut curajul sa-i vorbeasca Inaltului Antonie, sa-i spuna ca el nu mai poate trai asa. Era prea multa zarva in jurul lui, la Sibiu, erau seminaristii, zarva tineretului, problemele administrative, mult prea lumesti... Mitropolitul a zis bine. I-a dat binecuvantare sa se duca undeva, in gazda, dar tot in Sibiu, caci avea mare nevoie de dansul. Parintele David si-a gasit o casuta, langa o biserica mai retrasa, "Biserica dintre brazi", dincolo de podul Cibinului, acolo si-a facut canonul si pravila calugareasca, ca un sihastru in mijlocul orasului. Abia dupa mult timp si-a vazut vecinii. Puiu lu' Soaita a lu' Lenea a lu' Ganta si sotia lui, Valerica Soaita. Cand i-a cunoscut a ramas uimit. Erau niste oameni de-o curatenie sufleteasca cum nu mai intalnise. Credinciosi, linistiti, buni. Nimeriti in orasul acela, parca dintr-o alta lume. Alaturi de ei, a iesit din tacere. Incepea sa-si gaseasca pacea, bucuria de a trai printre semeni. Intr-o zi, vecinii i-au spus: "Parinte, sa vii odata sa vezi cat de frumos e in satul de unde venim noi. Sa vezi cata liniste, cata pace...". A mers. Iar cand a ajuns in Sadinca - chiar din primele clipe - a simtit in pamanturile acelea ceva. O mare suferinta, dar si o mare sfintenie. O putere, ce poate deveni facatoare de minuni. A inteles in acea zi binecuvantata ca asta e "locul de unde nu va mai pleca niciodata". Si ca el "are datoria" sa faca acolo o manastire. A cerut binecuvantarea mitropolitului Antonie Plamadeala si a primit-o. Dar Inaltul Antonie i-a spus asa: "Te duci in satul acela ca un om de rand, ca sa fii sigur, in inima ta, ca este locul pe care il cauti, loc pentru o sfanta manastire. Trebuie sa inveti firea oamenilor, sa vezi daca poti fi unul de-al lor. Traiesti ca un mirean, te porti ca un mirean. Iti iei reverenda si o pui undeva, la loc ascuns, ca sa n-o afle nimeni. Iti faci pravila, canonul, dar haina calugareasca n-o imbraci, pana cand va veni vremea si iti voi zice...". El a facut ascultare. Patru ani de zile incheiati a stat in Sadinca, fara sa stie nimeni ca e preot. Nici primarita Maria nu a stiut. Absolut nimeni, pana in ziua in care primii credinciosi de prin tara i-au aflat "ascunzisul"...
A fost gazduit intr-una din putinele casute neruinate. A crescut doi miei cu lapte, din biberon, a sapat un petec de gradina in fata casei. De acolo s-a hranit. Erau mai multi batrani atunci in sat. L-au pretuit ca vecin, la fel de mult ca pe un preot. Unii au murit, precum tanti Tomuta Anica, nenea Ioan Munteanu, zis Pastina, vechiul cantor si clopotar al bisericii, sau tanti Roala, care se temea la inceput ca parintele o fi vreun hot oplosit pe aici, apoi si-a cerut iertare plangand doar pentru gand. Altii mai traiesc. Sanea Letitia, zisa Tita. Milu, un batran amarat, vaduv de 3 zile. Dar mai ales Maria Cipos, careia parintele ii spune si astazi "Mama Marioara", pentru ca l-a ocrotit si l-a ajutat, ca si cum ar fi fost din sangele ei. Prin intelepciune, ea este astazi un fel de capetenie nevazuta a asezarii. Singura din sat care nu traieste singura, ci cu barbatul ei Gheorghe, pe jumatate paralizat. Cei doi sunt chiar fericiti impreuna. Multumiti de viata lor de pana acum. Sunt primii oameni care s-au intors. Au fost si ei plecati la Sibiu, au avut casa mare, cu gradina si priveliste frumoasa, dar n-au rezistat. S-au intors acasa, "la casuta lor".
E duminica, e soare. Desi slujba nu a inceput, satul e deja plin de oameni. Masini multe, in fata bisericii. Simti freamat prin curti, indaratul zidurilor paraginite. "Casuta" Marioarei e de fapt adevarata gospodarie, cea mai instarita dintre toate. Porumb mult, lemne de foc, porci, oi, vaca, cal. Trei catelandri o pazesc. Iar zidurile casei sunt roz. Mama Marioara are acum 79 de ani, un chip alb si luminos si-un zambet larg, elegant, cu gropite, ca de femeie tanara. A fost cea dintai care l-a vazut venind in sat pe parintele David. "Parca am simtit asa, nu stiu cum, inca de la inceput, ca ii un om ales. In ziua aia, aveam acasa un nepotel de la baiat, care o venit la mine strigand: "Bunico, eu ma duc sa vedem ca cine-i omu' ala care-o venit!". Zic: "Mai, copile, vezi-ti de treaba, stai potolit!...". Da' el tot s-o dus. O luat o cana cu trei capsuni - doua pentru strainu' ala, una pentru el. Trece un timp si vine, tot bucuros: "Bunico, il cheama Dan! I-am dat capsuni si m-o invatat cum sa spun in engleza si franceza si-o spus ca o sa ma invete sa vorbesc bine engleza si franceza!...". Asa s-o-ntamplat. Un om ales. Ne-o ajutat, o muncit pentru noi toti, o venit de cate ori am avut nevoie. Iar noi nu stiam ca ii preot mare, hirotonit de mana de episcop si staret, ucenicu' lu' parintele Arsenie Boca. Abia dupa patru ani, o venit aici o credincioasa din Sighet. Nu uit ziua aia. Era o femeie rusinoasa, se uita numa' in gios cand vorbea. O zis ca ea-l cauta pe parintele David. Am zis ca nu-i nici un parinte David in sat. Da' atuncea, nu stiu cum... parca am simtit! Si-i zic femeii: "Hai cu mine". Cand o iesit parintele din casa si-o vazut-o!... Oi, oi! Parca o inmarmurit. Imediat dupa aceea o venit la mine acasa sa-mi zica sa-l iert ca nu mi-o spus, ca n-o avut voie, c-asa-i ascultarea la calugari. Da' eu tare m-am bucurat s-aud asa lucru. Mai tarziu, am aflat ca oameni multi l-o cautat din manastire-n manastire, peste tot. Oamenii care veneau la Patrunsa sau in alte locuri pe unde-o fost parintele. L-o cautat multi, din toata tara. Va spun, am avut noroc bun cu parintele asta. Maaare noroc!... Daca nu aparea el, murea satu' nost'. Stiti cine vine acuma la schit? O sa vedeti: jumate din oamenii de la slujba is tot sadincenii aia vechi. Se intorc si plang. Lucreaza pamantu', vor sa-si faca casile la loc. Vin verile si stau aicea, ingramaditi, cate-o familie intreaga, intr-o camera, si merg la slujbe, la parintele, si li-i bine. Si zic ca daca ar fi fost atuncea asa un preot, ei n-ar fi plecat in ruptu' capului, orice-ar fi zis Ceausescu. Da, se reface satu nost'. Se reface Sadinca noastra, saraca... Ii mai cunoscuta acuma decat inainte, cu toti strainii astia care vin. Multi se mira ca ce-i atrage pe oameni aici, de vin gramada din toata tara. Cum o putut face biserica asta asa repede, fara sa ceara la nimeni nici un ban? Va spun eu: ii atrage haru' lui mare. Haru'! Asta ii. Toti care-or venit aici o data or venit dupa aceea mereu."
"Nu bun, sfant ii!"
Avea dreptate primarita: ulitele satului sunt astazi pline de oameni, de voci, de culori. Peste doua sute de oameni sunt in biserica, nici n-au incaput toti. Impietriti, drepti, cu privirile umezite. Parca nici nu respira. Se uita doar intr-un singur loc, ca hipnotizati, spre parintele din fata catapetesmei. Il vad, in sfarsit. Ma apropii. Un preot scund si subtire ca un flacau, cu ochii largi, intunecati, scanteietori. Ai putea usor sa spui ca are 25-30 de ani... Nu neaparat dupa chip, de altminteri foarte intinerit, cat dupa gratia tuturor gesturilor si pasilor, dupa lumina care ii incendiaza privirea in anumite momente, dupa o nestavilita vioiciune a spiritului ce vine dinauntru. Da, parintele David slujeste cu bucurie. Chiar si atunci cand citeste cu glas incetisor din Scriptura, vorbele lui capata o amploare speciala, se decupeaza din mijlocul murmurelor, prind forta, prind miez. Sunt aici multi sadinceni de altadata. Mama Marioara mi-i arata pe rand, cu o simpla impingere a barbiei: "Si asta e... Si asta e...". Oamenii se intorc spre mine si ma privesc zambind, cu ingaduinta, facandu-mi loc sa trec, tot mai departe, spre altar. Nu sunt mustratori cu strainii care dau buzna si nu cunosc toata randuiala slujbei, sunt doar bucurosi pentru ei insisi, ca au venit. Cand le intreb pe cateva batrane daca e bun parintele, isi pun repezit o palma pe inima: "Vai de mine si de mine!... Nu bun, sfant ii!... Daca nu era parintele, de mult se-alegea praful de satul asta".
Dupa slujba, in biserica va fi o cununie. Vorbesc afara cu mirele, Nicolae Lomnesan, barbat spatos, c-o floare alba la buzunarul costumului parca mult prea stramt. Fiu de sadincean, plecat atunci, in anii `70. "Eu is cioban. Am cinci sute de oi. Acuma stau in Rusi, satu' de peste deal. Ciobania nu prea mai merge azi, da' mie nu-mi trebuie nimic de la nimeni. Daca eu mai tin oile astea si ma chinui cu ele, daca n-am plecat la oras sau in Italia sau in alta parte, ii si pentru ca s-o facut schitu' aici. Ii ceva!... Nu stiu cum sa va stiu zice... Toate necazurile, toate problemele trec cand vii la parintele asta. Iesi din biserica alt om. Linistit, bucuros. Pe nevasta mea, Silvia, o s-o fac bacita si-o s-o tin aicea, in casa mea. Si o sa fie bine. De aia am venit sa ne cununam la Sadinca. Sunt multe biserici peste tot. Da' nu stiu... Aici ne simtim, cum se zice, cel mai aproape de Dumnezeu. Si satu' asta o sa se refaca. Sigur! Sigur se reface. Vin oameni tot mai multi, isi fac casi, se reface pamantu'. Va spun eu, sa ma credeti pe cuvant c-asa ii: de cand o venit parintele David, chiar si pamantu' ii mai roditor in Sadinca..." Venisem aici ca sa gasesc un sat parasit, ca multe altele din Romania. Am gasit insa un sat care a murit si renaste.
Parintele Arsenie, azi
Parintele David isi incheie povestea. Cu greu l-am convins sa-mi vorbeasca despre viata sa, mai ales despre acele episoade cu parintele Arsenie Boca. Cand venea vorba de acest invatator al sau, absolut de fiecare data, el isi domolea glasul, pana la soapta, zicand: "Dar despre asta nu-i bine... Nu-i bine sa...". Si lasa propozitia neincheiata.
Casuta parintelui David e plina de flori si icoane. Printre ele, pe un perete, vad si o fotografie a duhovnicului, facuta la batranete. Ucenicul are convingerea ca puterile acestui parinte nu s-au sfarsit odata cu moartea sa. Ca el continua sa faca minuni si dincolo de disparitia trupeasca. De aceea ii ia adesea pe sadinceni si-i duce in excursii, in pelerinaje, "pe urmele" parintelui Arsenie. Saptamana trecuta au fost la Sambata, acum trei saptamani la Prislop. "Acolo, la Prislop, mi-am dat eu seama de forta incredibila a acestui mare preot, chiar si dupa moarte. S-a petrecut intocmai asa: o copila de 4 ani, cu familia, venise la mormantul de la Prislop al parintelui Boca. Nu putea merge pe picioruse. Era paralizata total. Stateau toti ingenuncheati in jurul mormantului, cu fruntile lipite de pamant. Se rugau fierbinte, toti cu ochii inchisi. Si, deodata, ce vad? Vad copilasul cum se ridica dintre ei, in picioare. Satea asa, cumva speriata, nevenindu-i sa creada ca este adevarat. Pe urma a inceput sa sara intr-un picior, de parca vroia sa se dezmorteasca, sa-si tina cumva echilibrul. Pe urma a facut cativa pasi. Atunci si-au ridicat si parintii fruntile din pamant si-au vazut-o... Va spun! Ce bucurie poate fi mai mare? Ce fericire mai mare, decat sa fii vindecat prin puterea inimii si a rugaciunii? Ma uitam la fetita aia si parca ma vedeam pe mine. Tot asa am invatat sa "merg" si eu prin lume, ajutat de parintele Arsenie. Mai intai sontac, intr-un picior, apoi in doua. E acelasi lucru."
Masa din chilia parintelui David e ca un altar. Incarcata de icoane, carti, candele, crucifixuri. Aici s-a rugat in anii cat a fost singur, imbracand uneori in secret rasa calugareasca, peste hainele cele lumesti. Doar atunci cand i se facea dor si inchidea cu cheia usa de la casa si-si inchipuia ca se roaga intr-o biserica adevarata. Si-a taiat parul, si-a taiat barba. A invatat sa traiasca simplu, ca om de-al locului si a fost, intr-adevar, "unul dintre ei".
Si mereu ii cerea lui Dumnezeu sa-i dea un semn, sa-i spuna in vreun fel, cumva, daca asta este cu adevarat "locul lui". Pe data de 14 septembrie 2006, chiar atunci cand episcopul rostea rugaciunea de sfintire a temeliei bisericii, chiar in clipa aceea, deasupra Sadincai a aparut o cruce. Oamenii si-au ridicat privirile. Au vazut-o, unii au si fotografiat-o. Nu s-a destramat pana la sfarsitul slujbei. O vad si eu acum, in poze. Se intampla chiar in ziua marii sarbatori a Inaltarii Sfintei Cruci. Si deasupra Sadincai era o cruce, dar o cruce de nori, mare, alba, cu doua brate drepte si subtiri, intinzandu-se pe cerul albastru.
Doar dupa multe insistente, parintele David a fost de acord sa facem acest apel catre cititori. "Nu ne-am vaitat si n-o sa ne vaitam niciodata. Daca pui suflet in ce faci, primesti tot cu suflet. Asta e lege. Vrem sa ne ajute numai cei care o fac din tot sufletul." Asa zicea el, mereu. Biserica din Sadinca este acum nepictata, iar schitul are inca mare nevoie de bani. Cei care vor "din tot sufletul" sa-i ajute pe sadinceni ca sa-si implineasca acest vis pot folosi urmatorul cont bancar: Schitul "Inaltarea Sfintei Cruci" Sadinca, RO 13CECESBO 136RONO6 19283, deschis la CEC Sibiu. Tel. parintele David: 0269/537922.