PLANETA CU INVENTATORI

Catalin Manole
In vreme ce toata lumea se straduieste sa propaseasca de azi pe maine, manata din spate de biciul cotidian, exista un soi aparte de oameni, pogorati parca de pe alta planeta, pe care singurul lucru care-i intereseaza este sa nascoceasca ceva ce nu s-a mai vazut pe pamant. Uneori doar simple metafore cu roti dintate, alteori inventii de mare folos, creatia mintii lor geniale pare sa nu intereseze pe nimeni, intr-o tara care nu-si mai asculta de mult inima. Va propunem cateva biografii alese la intamplare, dintre alte sute de cazuri care ar fi meritat aceeasi atentie. Oficiul romanesc de inventii detine un tezaur imens de inteligenta nefolosita

CONSTANTIN ANTOHI.
Becul magic


Costumul ii este un pic cam mare. Manecile par sa il incurce. Isi asaza cravata care fuge mereu intr-o parte. Nici parul nu vrea sa stea si isi trece mereu mana peste el. Tot efortul asta de a fi "prezentabil" pare ca il oboseste, il face sa transpire si, din cand in cand, sa pufaie. Cu toate astea, domnul Constantin Antohi este unul dintre cei mai cunoscuti inventatori din Iasi, una dintre cele mai sclipitoare minti ale inventicii romanesti.
Ne intalnim intr-un club al Politehnicii iesene. Printre mese de biliard, tineri cu blugii rupti si chelnerite zambitoare, domnul Antohi are aerul detectivului Colombo din serialele TV: un pic neadaptat, raspunzand politicos la privirile amuzate ale celor din jur, dar cu aerul ca stie el ceva. Pune pe scaun cele doua sacose cu care a venit: "Aici sunt... am adus niste... ma rog, daca vreti sa le vedeti... sunt doua sacose cu diplome de-ale mele, ca atat am putut sa car. Mai am acasa. Am si trofee, ca nu stiu unde sa le mai pun, ma gandesc sa le donez la Federatia Inventatorilor... nu mai am loc de ele...". Ne asezam la o masa si cerem cafea. In timp ce isi soarbe tacticos bautura aromata, eu rasfoiesc teancurile din sacose: "Grad de Mare Comandor" in Belgia, marele "Premiu Arhimede" in Rusia, premiu de onoare la Salonul Mondial al Inventatorilor. Zeci, sute de premii si distinctii din toata lumea. "A, asta mi-a dat-o regele Belgiei, a fost o festivitate foarte frumoasa. Si asta a fost la targul mondial, am luat marele premiu. Si diploma asta mi-au dat-o cu o medalie de aur, foarte frumos lucrata..."
Domnul Antohi are peste 200 de inventii brevetate si sute de premii si distinctii in toata lumea. "Desi am inventii de amploare, ce tin de masurarea fisurilor la baraje si tot felul de alte aparate hidrologice, imi place foarte mult sa inventez lucruri practice. Ma uit la televizor sau merg pe strada, vad o problema si ma gandesc cum s-ar putea rezolva. De exemplu, am facut un aparat cu banda rulanta pentru baruri si cafenele: pui pahare sau cesti la un capat si la celalalt ele ies total dezinfectate. E pe baza de ultraviolete, o solutie simpla si eficienta." Tot asa i-a venit ideea aparatului care purifica aerul, inventie ce i-a adus zeci de premii: "De obicei, la benzinarii si in restaurante, te duci la baie, si dupa ce te speli pe maini, te usuci la aparatele astea, care dau un jet de aer cald. Dar aerul ala e luat din aceeasi atmosfera plina de microbi si bacterii. Cu aparatul meu, jetul de aer trece printr-un camp de raze care il dezinfecteaza permanent". Pe langa multimea de premii, "purificatorul de aer" i-a adus si un contract bun cu o fabrica din Romania. Asta nu inseamna ca s-a imbogatit.
"Laboratorul" sau se afla langa cladirea Politehnicii iesene. O casuta mica, doar cateva camere. Inventiile iesite din mintea domnului Antohi sunt burdusite aici: un robot-aspirator de praf facut sa mearga printre randurile bibliotecilor, o pubela care absoarbe mirosul gunoiului, un aparat de contorizare a vantului, un altul de masurare a nivelului de depuneri in lacurile de acumulare. "Ma preocupa ecologia si schimbarile planetei. Se cauta solutii pentru consumul de energie, si din 2009, vom fi obligati sa schimbam toate becurile vechi, cu cele ecologice, care consuma cu 60% mai putin. In legatura cu asta, eu am gasit o solutie si mai buna: am inventat un bec cu un consum de doar 2% fata de vechile becuri si avem aceeasi lumina. Deja am gasit producatori, o sa fie in curand pe piata", imi spune bucuros profesorul si dispare intr-una din camerele-depozit. Se intoarce cu o lampa de birou care are un fel de bec cilindric, din plastic mat. Trage jaluzelele si stinge lumina: o raza albicioasa traverseaza camera. In interiorul lampii, se vad trei rotocoale luminoase: "Sunt grupari de leduri. Ledurile sunt mult mai rezistente in timp, ca orice bec ecologic, mult mai economice, si lumina asta alba este mai buna decat cea de neon, care emite un anumit tip de radiatii. Asta o sa fie lumina viitorului. Este cea mai ieftina si ecologica solutie!".
Acum, domnul Antohi lucreaza la o comanda venita din Australia: umbrela de soare care face aer rece sub ea. Intr-un colt al biroului se afla un fel de valijoara portocalie pe roti: un generator pentru caderile de curent. Pe masa de lucru mai este o husa de telefon, prin care mobilul recepteaza semnalul, dar opreste radiatiile. Cand a fost in Africa, i-a venit ideea unui alt aparat: un tub prin care aerul trece, si nu numai ca iese uscat, dar toata umiditatea din el este "extrasa" si transformata in apa buna de baut.
In spatele tuturor inventiilor sale nu sunt simple momente de inspiratie. Formule, desene si schite complicate insotesc fiecare idee. O singura formula poate sa fie de trei pagini. Cunostinte de matematica, fizica si o gandire practica se amesteca toate sub fruntea personajului din fata mea. Are intrebari la care nu a gasit solutii? Zambeste: "Uite!", spune, si imi ia carnetelul si pixul. Intr-un minut, umple o pagina cu formule din care nu inteleg absolut nimic. Domnul Antohi mi le traduce: "Este o consecinta a Teoremei Schumann - frecventa inmultita cu perioada egal timp. Dar frecventa electromagnetica a Pamantului este in crestere. Practic, timpul biologic este acum de numai 16 ore. In 2012, va ajunge la o frecventa la care nu stim ce se va intampla. Cred ca traim timpuri de schimbari esentiale. Timpuri revolutionare. In legatura cu asta, nu stiu ce se poate inventa".

ILARION VALCU.
Submarinul zburator


- Ce studii aveti?

- Pai, eu am sapte clase...

- Atunci cum ati reusit sa faceti desenele astea, macheta...

- Nici eu nu stiu sa va spun prea bine... Sunt idei, asa, care imi vin in minte... Tot ce stiu am invatat in armata, ca am facut la antiaeriana. In rest, imi dau eu seama de lucruri. Nu stiu cum...
In apa, aripile i se strang. Coada devine flexibila, ca a unui peste. Turbina de sub fuselaj incepe sa se invarta si aparatul inainteaza usor: e un submarin. In aer, coada i se rigidizeaza, aripile se desfac intocmai ca la avion: submarinul zboara. Un aparat iesit, parca, din povestile fabuloase ale lui Jules Verne. Ilarion Valcu isi scoate cusma, se scarpina la ceafa, mirat,parca si el, de ce-a putut sa inventeze.

- A vazut cineva aparatul asta?

- Au venit de la armata. Au vazut probele cu el. L-au fotografiat, au filmat. Eu am si un aparat impotriva inamicului terestru: cine se pune culcat culcat ramane. S-au interesat si de un material inventat de mine si care nu poate fi detectat de nici un radar. De la unitatea UM 02512 au fost. Dupa ce au plecat, nu m-a mai cautat nimeni, niciodata. Submarinul l-au vazut si de la Federatia Inventatorilor, de la Iasi. Mi-au dat niste medalii de-acolo, au zis ca e interesant ce am gandit eu.
Ilarion Valcu, inventatorul "submarinului zburator", este un taran care traieste in marginea satului Ciurea, un catun din Moldova, cu asfalt doar pe strada primariei. Are 82 de ani. Curtea lui e pustie, nu tine animale. Hambarele sunt goale. Sotia pe jumatate paralizata sta toata ziua in fereastra si priveste undeva, departe, cu o cana albastra in fata. Ilarion are doua pisici care dorm pe prispa casei batranesti. El imi explica pe macheta cum functioneaza aparatul. A avut si un prototip de dimensiuni reduse: i-a facut proba pe lacul din apropierea satului. Pe plansele mari, schitele submarinului zburator sunt detaliate: din fiecare piesa porneste o sageata care explica ce este si ce face. Ilarion Valcu intra in bucatarioara joasa si, dintr-un dulap care abia se tine, aduce doua cutiute. Le deschide: in ele stralucesc doua medalii de aur, cu insemnele Federatiei Inventatorilor. "Or vazut la expozitie aparatul meu, s-or mirat si atat. Mi-au dat medaliile, dar in rest nu m-a ajutat nime', ca acela care te ajuta ori triseaza, ori te fura, ori are interesul lui, nu al meu... Eee... daca ar fi pe drept..." Batranul ma invita in casa. Pe peretii de lut atarna picturile sale. Toata lemnaria e pirogravata de el cu modele taranesti. Ma duce in "camera de oaspeti". Se ridica pe varfuri si pipaie cu mana pe sifonier. Gaseste in cele din urma: o vioara. "E facuta de mine asta, din lemn de paltin. M-am uitat la cum e facuta o vioara, cand am fost odata la oras, si acasa am facut si eu una intocmai. Si singur am invatat sa cant la ea", spune Ilarion si incepe sa cante la ea o melodie populara. Canta o melodie vesela, dar el este trist. "Am facut multe. Mi-a placut sa pictez, sa cant. Am pictat la biserici. Acolo am inventat o scara, de se ridica in X, pana unde doreai, cu roti, sa o poti plimba si sa scapi de schele. Acum am vazut peste tot scari ca aia a mea. Mi-au dat si pentru aia candva o diploma, da' nu mai stiu pe unde am pus-o."
Ilarion nu a castigat niciodata din ideile lui, desi are peste 30 de inventii brevetate si altele pe care nu le-a mai dus sa le arate. Ingeniozitatea i-a adus, dimpotriva, numai necazuri. "Eram angajat la cazanele alea mari, de-ncalzeau orasul. Eu am gasit o solutie tehnica sa se salveze 10% din energie si sa incalzeasca apa mai repede. Dar cand directorul a aflat, a zis: "Ce, bai, Nea Opinca, ai venit tu sa ne inveti pe noi?", si m-au dat afara. M-au gonit mereu, au zis ca nu am studii, da' asta dupa ce le spuneam solutia. Am facut treaba, ca nu mergea cu panglicarii, da' acu' mi-a ajuns. De oameni care-ti arata in sus si ei se imbogatesc jos, sunt satul. Da' ce, chiar dam buna ziua la gaste?"
Ilarion nu mai vrea sa-si impartaseasca inventiile. S-a saturat de oameni. A prins foametea, a stat pe front doi ani si noua luni, cinci ani a lucrat dulgher, a pictat biserici. "Am tras multe in viata asta, numa' popa nu am fost. N-am avut eu pe cineva care sa zica din cobza dupa jocul meu... O sa fiu fericit prin copii. Acu' mi-am facut cavoul. Am scris acolo, deasupra, "Om fara noroc"." Sta pe prispa privind lung macheta submarinului zburator si mangaind pisicile. In minte ii vin idei, solutii, inventii. Nu le mai scrie nicaieri. Le lasa sa plece asa cum vin. Pisicile torc fericite.

TRAIAN STANCIULESCU.
Stiinta aurei


In Iasi, oamenii iti zambesc fara motiv. Copoul e plin de studenti care forfotesc incoace si incolo, cu esarfe la gat si genti in diagonala. Pe Corso, iubitii se plimba incet, imbracati elegant. Un tanar cu chitara incearca sa faca un duet cu cersetorul acordeonist. Cafenelele sic isi asteapta musteriii! In centrul Iasiului, la o astfel de cafenea cu peretii imbracati in panza si cu fotolii aurii, ma intalnesc cu Traian Stanciulescu, profesor de semiotica la Facultatea de filosofie. Un domn inalt, grizonat, imbracat impecabil, in costum negru cu vesta. Guler alb-imaculat, baston aristocratic, cu maner de fildes. Inventia lui este... Dar ce spun eu, inventia?! Credinta! Ultimii 15 ani de viata, cercetarile si insomniile domnului Stanciulescu, toate impreuna, au dus la Rezonatorul Biofotonic. Explicatiile si studiile care stau la baza realizarii lui au fost facute de o echipa interdisciplinara si sunt scrise in teancul de carti ce domneste acum pe masa cafenelei.
Domnul Stanciulescu a studiat ceea ce numim popular "aura". Fenomenul a fost cercetat stiintific, la inceputul secolului trecut, de Gurvici, Burr si altii. Dar abia dupa anii `80, profesorul Fritz-Albert Popp din Germania a definit "stiinta aurei" drept "biofotonica". Descoperirile domnului Stanciulescu vin in completarea a ceea ce se stia, aduc elemente noi, care dau si mai multa putere acestei stiinte. Unul dintre instrumentele ei revolutionare este acest misterios "Rezonator Biofotonic".
De sub vesta costumului, profesorul Stanciulescu scoate la vedere un soi de amuleta, legata cu snur. E facuta din plastic transparent si are lipit un desen ce seamana cu vechile labirinturi ale aztecilor. Acesta este Rezonatorul Biofotonic. Pentru realizarea lui au fost selectate anumite elemente cu "aura speciala". Impreuna, au fost macinate intr-o pulbere fina. O anumita cantitate din acea pulbere se afla in fiecare rezonator. In functie de culoarea si forma desenului adaugat, rezonatorul are o influenta diferita asupra "campului luminos" al celui ce il poarta. Pulberea provine de la plante macinate si nu numai. Brusture, paducel, zmeur sau cicoare, sunt impreuna cu par de iepure sau de caprioara. Aura acestor elemente a fost masurata in laborator si s-a stabilit ca are o influenta benefica asupra "campului biofotonic" uman.
Explicatiile pe care le primesc sunt foarte tehnice. Profesorul imi vorbeste despre laserul biologic, restructurarea cristalelor lichide membranate sau holograma informationala. Ceea ce aflu inseamna pe scurt ca Rezonatorul Biofotonic regleaza vibratiile umane, intensitatea aurei umane. "Aura este de fapt un complex de campuri care transmit nu doar energie, ci si informatie", explica domnul Stanciulescu. "Este un ansamblu de unde bioelectromagnetice generate de tot ceea ce inseamna viu - incepand de la ADN pana la celule si organe. Aceste campuri au energii, directii si coerente diferite si se reorganizeaza diferit, in functie de campurile cu care intra in contact. "Complexul auric" astfel rezultat reprezinta interfata - un "al saselea simt" - prin care organismul rezoneaza cu stimulii mediului inconjurator, generand adesea asa-numitele fenomene paranormale."
Prin teoriile biofotonice, d-l Stanciulescu impreuna cu echipa sa a ajuns sa explice practicile terapeutice "magice", puterea sunetului si a gandului pozitiv din descantec, homeopatia si efectul placebo, cat si efectele "energetice" descrise de Masaru Emoto si A. Lautwasser, asupra apei, sau efectele asupra aurei, descoperite de Cornelia Guja si Marioara Godeanu, la nivelul fiintelor vii, plante sau animale.
Efectele Rezonatorului Biofotonic au fost masurate si testate, atat in Romania, cat si in Germania. Rolul sau nu este de a vindeca orice boala fara sa mergi la medic, ci de a ameliora starea de sanatate, de a crea un echilibru "energetic". "Faptul ca nimic nu este mai pretios in viata noastra decat sanatatea a reprezentat punctul de pornire al tuturor cautarilor mele. Mi-am dat seama ca este necesar sa conservam energia care se consuma atunci cand intram in interactiune cu ce ne inconjoara, indiferent ca este vorba de o alta persoana, un obiect sau un loc. Faptul ca prin rezonanta acestor stimuli invizibili se vindeca mai intai "sufletul" (campul auric) si ulterior "trupul" (sistemele bio-fiziologice) valideaza implicit principiul medicinii holistice, pe care il cunoasteau stramosii nostri."
Rezonatorul Biofotonic, amuleta moderna a domnului Stanciulescu, este brevetat si inregistrat. Imi pun si eu unul de gat, in speranta ca voi simti cum aura mea se imbunatateste. Cat despre "stiinta aurei", ea ramane sa fie validata de vremurile ce vin. Poate intr-o buna zi, se va preda la scoala, intocmai ca fizica si chimia. Cine poate sti?

JUSTIN CAPRA.
Masina fara roti


O masina fara usi, fara capota si fara capac la portbagaj. Adica, practic, o masina fara caroserie. Inauntru nu te ploua, nu te ninge. E cald sau frig dupa cum poftesti, ca in orice masina obisnuita. Exista asa ceva? Nu numai ca exista, dar aceasta masina nu are nici roti! O masina fara caroserie si fara roti! Inventatorul ei traieste undeva in satul Balotesti: Justin Capra.
Marele inventator ma primeste binevoitor. E imbracat cu halatul de lucru, in buzunarul de la piept se vad cateva creioane. Ma invita la masuta din hol si imi dau seama dintr-o privire de mobila sumara din casa: nu sunt covoare, becurile nu au abajur, dormitorul are doar un pat si un sifonier. O casa taraneasca cu lut pe jos, ce pare o chilie calugareasca mai mare.
"Da, am inventat masina fara caroserie si fara roti. Un jet de aer produs de motor formeaza habitaclul soferului, si in felul asta nu patrunde ploaia sau ninsoarea, temperatura se pastreaza la nivelul pe care il doreste el. In plus, jetul de aer face o curba si, practic, impinge masina de la spate, marindu-i viteza si scazand consumul. Nu are roti, pentru ca am inventat-o sa pluteasca pe un camp magnetic, la cativa centimetri fata de sol. Pentru asta, asfaltul ar trebui sa fie tratat cu o anumita pelicula magnetica. M-au cautat din Germania si mi-au propus sa merg la ei sa experimentam modelul. Eu sunt asa, mai patriot, le-am spus ca daca vor sa testam, sa o facem in Romania. Au plecat si de-atunci nu m-au mai cautat", imi spune Justin Capra in timp ce toarna un suc rozaliu in doua pahare simple, de plastic.
Dar asta este doar una dintre inventiile sale. Cu o masina construita de el a mers Bucuresti - Iasi, cu o viteza medie de 70 de kilometri la ora. Consumul a fost de... 2,5 litri! Cu o alta, s-a plimbat prin oras 100 de kilometri. Apoi s-a oprit si a bagat-o in priza sa se incarce. Fiecare prototip te uimeste prin ingeniozitate si simplitate. In urma lor, au ramas insa doar exclamatiile de uimire si un teanc de fotografii care au inceput sa ingalbeneasca. Mai exact, Justin Capra a inventat 7 aparate de zbor, 73 de masini si 17 motociclete. Toate pe principii ecologice, de consum redus. "Masinile din ziua de azi sunt o catastrofa", imi spune el. "Noi consumam combustibil ca sa miscam o tona si jumatate, cat are masina, nu 70 de kilograme, cat are soferul. Automobilul in ziua de azi nu este mijloc de locomotie, este mijloc de blocare a circulatiei."
Pare impacat cu faptul ca inventiile sale nu au devenit produse de serie, menite sa usureze viata oamenilor. Considera ca misiunea lui este sa inventeze aparatele, nu sa se ocupe de fabricarea lor pentru publicul larg: "Imi dau seama ca automobilele mele nu se pot realiza acum. Daca s-ar produce in masa o masina cu caroserie fluida (facuta din aer - n.r.) ar insemna probabil falimentul fabricilor de tabla, de vopsea etc. S-ar inchide fabrici, oamenii ar deveni someri, guvernele ar avea o mare problema. Daca am avea masini cu un consum de 0,5 litri la suta de kilometri, ce s-ar intampla? Pai, ce s-ar intampla daca scade consumul de petrol cu doar 10% la nivel mondial? Haos! Bursele date peste cap, falimente, oameni in strada. Timpul inventiilor mele nu este acum. Dar va veni."
Intre fotografiile cu inventii pe care mi le arata, imi atrage atentia una alb-negru: in mijlocul imaginii este un soi de valiza diforma, neagra. "Asta e de pe vremea cand lucram cu Henri Coanda. El m-a cautat dupa ce a auzit de "rucsacul zburator", pe care il inventasem in `54. Mi-a propus sa lucram impreuna la realizarea unui aparat antigravitational. Si rezultatul cercetarilor noastre a fost valijoara asta. In interiorul ei, am pus la prima experienta ce ne-a picat la indemana, si s-a intamplat sa fie un facalet de bucatarie. In cutie, noi produceam de fapt un anumit tip de vibratii. Si acele vibratii au facut ca facaletul nostru sa pluteasca."
Cea mai cunocuta inventie a lui Justin Capra ramane insa "rucsacul zburator". Nu i-au placut niciodata elicele, iar avionul i se pare depasit: "Un aparat care alearga de nebun pe o pista ca sa se ridice de la sol nu imi inspira nici incredere, nici respect. Nu imi place nimic din ce este clasic, in afara de arta", spune el.Cu "rucsacul zburator", lucrurile sunt mult mai simple: il pui in spate, apesi butonul mansetei de comanda si... zbori. Cu un astfel de rucsac a zburat Michael Jackson pe scena de la Bucuresti. Armata americana a inventat un rucsac asemanator in 1958, fara sa stie ca el deja fusese brevetat de Justin Capra... cu patru ani mai devreme. Idei "bizare" Justin a avut de mic. Asta i-a facut pe ceilalti copii sa il ocoleasca, sa il considere o ciudatenie a naturii. Nu stiau ce atitudine sa aiba fata de un coleg care, atunci cand spunea "Becule, aprinde-te!", becul se aprindea. Mai tarziu, comunistii au fost cu ochii pe el: imediat ce inventa un nou aparat de zbor, il confiscau, de teama sa nu fuga din tara cu ajutorul lui. A fost arestat, dat afara de la locul de munca. A ajuns sa lucreze cat mai izolat, cat mai departe de lume. Si-a mesterit inventiile in atelierul sau, doar el si ideile sale.
Se duce in dormitor si da drumul unor cantece germane militaresti. Le ingana usurel, privind departe, pe fereastra, spre maidanul de langa casa lui. Apoi vorbeste ca pentru el: "Toata viata m-am jucat. Din punctul asta de vedere, sunt un fericit. Altfel, in mine e o vesnica nemultumire. Nu bogatiile te duc la progres, ci lipsurile, ele te duc la optimizari. Pe mine asta ma ajuta: angoasa, lipsurile, lehamitea de cotidian. Sunt putine cazurile in care creatorii au produs in bogatie. De cate ori am castigat, am dat banii si m-am rugat. Eu nu am nevoie de nimic, traiesc dintr-o pensie de 9 milioane si sunt multumit. Nu o duc perfect, dar la 75 de ani sunt sanatos. Sunt altii mai amarati ca mine. Lor sa le dea Dumnezeu, ca eu sunt multumit cu ce am."
Pe burlanul negru al termocentralei sale, Justin Capra a scris cu vopsea alba: "Nihil Sine Deo". Si fumul dispare incetisor catre cer.

(Fotografiile autorului)