Pe langa multele serii de studenti de la Universitatea Bucuresti care au avut ce invata de la profesorii Jeanina si Ion Ianosi, le datoreaza gratitudine si generatiile de cititori romani carora le-au mediat cunoasterea si intelegerea unor opere semnate Tolstoi, Dostoievski, Andrei Platonov, Boris Pasternak, Marina Tvetaieva s.a. - genii ale unei mari literaturi pe care sotii Ianosi o cunosc precum tot mai putini altii la noi. Despre opera Marinei Tvetaieva (1892-1941) si despre soarta tragica a celei ce innoise limbajul poetic al secolului XX, victima a crimelor staliniste, a inceput sa se vorbeasca la noi in perioada de deschidere de la sfarsitul anilor `60. Un volum de poeme ale ei, traduse de Aurel si Ion Covaci, a putut aparea in 1970, iar 16 ani mai tarziu, in populara colectie "Biblioteca pentru toti", sotii Ianosi ii publicau si proza. Editia pe care vi-o recomand azi nu e o reeditare a celei din 1986, ci selecteaza doar prozele memorialistice scrise in timpul exilului parizian din anii `30 si le grupeaza tematic. E vorba in ele despre copilarie si despre personajele si locurile care i-au marcat poetei prima perioada din viata, cea de pana la moartea mamei, in 1906. Este vorba in ele despre o familie nobila in toate sensurile cuvantului, dar parca atinsa de un blestem, in care moartea secera in plina tinerete fiinte iubite si inzestrate cu mari calitati, in care nefericirea isi cauta compensare in pasiuni intelectuale, iar mai tarziu, dupa 1917, imprejurarile istorice declanseaza alte suferinte si tragedii. Marina povesteste, in stilul ei inconfundabil, despre tata, Ivan Vladimirovici Tvetaiev, provenit dintr-o familie de preoti de tara si ajuns, prin vocatie si stradanie, un reputat profesor universitar de istoria artei la Moscova. El isi face un scop in viata din a construi si a aduna din toata lumea exponate pentru un Muzeu de Arte Frumoase, cu reproduceri dupa marile sculpturi ale Antichitatii, muzeu pe care mai apuca sa il vada inaugurat in 1912, cu un an inainte de a muri. Dupa ce o prima si mult iubita sotie, fiica celebrului istoric Ilovaiski, ii moare la nasterea celui de al doilea copil, Tvetaiev se recasatoreste cu Maria Alexandrovna Meyn, cu 21 de ani mai tanara ca el, o fata cultivata, poliglota si sensibila, care se arunca in aceasta casnicie din deznadejdea unei prime iubiri imposibile. Maria se dedica total cresterii si educarii celor doi copii ai sotului si celor doua fiice ce i se nasc in 1892 si 1894, Marina si Anastasia, dar si ajutarii varstnicului savant in infaptuirea laborioasa si plina de piedici a Muzeului. Nefericirea ei in dragoste e compensata de pasiunea pentru muzica si literatura, pe care incearca sa o transfere si fiicelor, Musia si Asia. Familia locuieste in casa primului socru al lui Tvetaiev, "bunicul Ilovaiski", un mare istoric al Rusiei, o figura memorabila, caruia toti copiii ii mor, in plina tinerete, de tuberculoza. Supravietuind pana la 90 de ani, abstras vesnic in studiile lui, batranul aprig si demn, monarhist si xenofob, mai apuca sa fie arestat de "rosii" in 1918 si eliberat prin interventia Marinei pe langa revolutionari. Prozele autobiografice, fascinante atat prin ceea ce povestesc, dar mai ales prin modul cum evoca viata unei familii rusesti la sfarsitul secolului al 19-lea si inceputul veacului 20, au in centru pe cele doua fetite nedespartite, Musia-Marusia-Marina si Asia-Anastasia, foarte diferite ca temperament, vocatie si caracter. Cea mica si singura supravietuitoare a familiei (Marina s-a sinucis in 1941, dupa ce sotul ei, Serghei Efron, a fost arestat si impuscat de Stalin; fiul lor, Mur, a murit pe front in 1944, iar fiica, Ariadna, a stat opt ani in Gulag si s-a stins in 1975) a trait in URSS pana in 1993. Anastasia Tvetaieva si-a scris si ea memoriile (traduse si la noi in 1982) si e foarte interesant de comparat cum vorbesc despre aceleasi lucruri cele doua surori. Diferenta e cea dintre geniu si spiritul comun, dintre expresivitate, vibratia muzicala a sensurilor care emotioneaza si transporta si povestirea pedestra in care ne intereseaza doar faptele. Originalitatea stilistica a Marinei Tvetaieva, care isi reinvie copilaria pentru a ni se povesti pe sine insasi dinauntrul proaspat al acelui timp, e admirabil pastrata in traducerea Janinei Ianosi, printr-o stiinta a nuantelor si o intelegere ce tine deopotriva de cultura si de sensibilitati afine.