Fiica mea, Alexandra, alintata si cu numele de Dudu, avea numai cinci ani, cand stia deja foarte bine ce-si doreste. Intrebata: "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?", raspundea fara sa clipeasca: "Ma marit cu Ovidiu". De fiecare data cand o tinea pe genunchi, Ovidiu o intreba si el: "Dudu, ce vrei sa te faci cand vei fi mare?". Raspunsul venea invariabil si fara sovaiala: "Ma marit cu tine". In fata unei asemenea sigurante absolute, pe care nu ti-o poate da decat inocenta, nimeni din noi nu avea curajul sa o contrazica. A facut-o viata. Si, iata, acum - moartea.
Cand am revenit pentru prima oara in tara, la inceputul lui ianuarie 1990, Ovidiu mi-a dat cateva cadouri pentru Alexandra. Unul din ele - Ruy Blas, inregistrare Electrecord, in regia lui Cristian Munteanu. A trecut o noapte de cand a disparut Ovidiu si-i ascult vocea, interpretandu-l pe Don Cezar de Bazan. Uneori, parca vine de departe, de foarte departe. Alteori - de-aproape, de foarte aproape. Nu-mi pot deslipi ochii de pe coperta albumului: "Lui Dudu, de la Ovidiu, cu dragoste si nostalgica iubire, impartasita inca de la nastere. 1990, Bucuresti". Imi va trebui inca o zi spre a-i spune Alexandrei ca Ovidiu nu mai este.
Diamantul si Hamletul neintamplat
L-am vazut prima oara in Regele Lear, spectacol realizat de Radu Penciulescu. Am fost uluit. Peste ani, Ovidiu m-a rugat sa-i scriu un portret pentru Caietele Teatrului National. L-am scris dintr-o suflare si cu tot sufletul. Textul se intitula "Diamantul". Regretam - regret si azi - ca Ovidiu nu a avut sansa unui Hamlet. De la Puiu Hulubei la Pino Caramitru, cred ca i-am vazut pe toti marii actori romani ce au intrat in pielea nefericitului print al Danemarcei. A fost o discutie pe care, de la o vreme, am evitat sa o mai purtam, caci, pentru Ovidiu, acest Hamlet neintamplat devenise un subiect extrem de dureros. Dar rolul cel mai dificil pe care Ovidiu a fost bucuros sa-l joace (cu adevarat, nu "ca la teatru"...) a fost cel de a fi al doilea baiat al mamei mele, caci mama l-a tratat intotdeauna ca pe fiul ei. Dupa plecarea mea din tara, rolul cu pricina a devenit foarte complex pentru Ovidiu. Mama ii spunea cu cine ar trebui sa se casatoreasca. Evident, si cu cine nu ar trebui sa se casatoreasca. Ce sa manance, ce sa nu manance. Ce si cat sa bea. Ce sa nu bea. Se duceau impreuna la casa mamei de la Stefanesti. Alteori, Ovidiu pleca singur sau cu cativa din prietenii sai. Deseori, se trezea sunat de mama, care il intreba: "Ovidiu, tu ai ce manca diseara, cand pleci de la teatru? Daca nu, vino la mine. Am facut fasole cu carnati. A venit Costel de la Pucioasa si mi-a adus costita si carnati afumati". "Poso, da' tuica ai?", intreba Ovidiu. Mama o lua drept un atac la persoana si raspundea intepata: "Da' cand n-am avut eu tuica, vin si bezele (prajiturile ce-i placeau atat de mult lui Ovidiu!)?" "Pot sa-l aduc si pe Ion?". "Pai, cu Ion am si vorbit", raspundea mama. Evident, Ovidiu stia, dar voia sa joace scena pana la capat, spre a-i face placere mamei. Ion Pomponiu (pictor si profesor de desen), zis si Jean, a devenit un fel de al treilea fiu al ei. In anii in care problemele mele se acutizasera (e vorba de dizidenta lui Dorin Tudoran, din anii premergatori revolutiei - n. red.), Jean era porumbelul voiajor care purta anumite mesaje intre mine si Ovidiu. Evident, dupa o vreme, am realizat cu totii ca ne aflam in plin ridicol - "baietii" stiau tot, caci, din cauza mea, Ovidiu si Jean erau filati.
Cand se supara pe Ovidiu, mama il rasfata pe Jean. Cand se supara pe Jean, Ovidiu redevenea favoritul. Cand Ovidiu si Jean nu-si vorbeau, mama ii certa si reusea sa-i impace. Cand mama se supara pe amandoi, mi-i para la telefon. Cand mama se supara pe mine, li se vaita lui Ion si Ovidiu. Cand mama era suparata pe noi toti, i se plangea de noi celui mai vechi prieten al meu - Sergiu Ionescu. Cand se supara pe "Sergiulica", ciclul o lua de la capat. Da, Poso era cam suparacioasa, dar a fost si o femeie de o generozitate extraordinara. In decembrie 2006, cand mama s-a prapadit, abia ajuns la Bucuresti, l-am sunat pe Ovidiu. N-a raspuns si nu a fost chip sa dau de el pana dupa inmormantare. Era plecat din Bucuresti. Am sunat-o pe regizoarea Domnita Munteanu si am intrebat-o cum dau de Jean. Domnita a facut o pauza, dupa care mi-a spus: "Dorin, Ion a murit in prima lui zi de pensie. Ovidiu a fost atat de socat, ca pentru o vreme nu a vrut sa vada pe nimeni. Si, cum stii, nici el nu sta prea bine cu sanatatea..."
Stiam. In urma cu cativa ani, ma sunase intr-o noapte si ma rugase sa-l sun inapoi. Omul de o extrema discretie in legatura cu viata sa personala (si a altora!) m-a intrebat: "Batranele, cand vii la Bucuresti? Grabeste-te.". Crezand ca era vorba de mama, l-am intrebat: "Poso?" "Nu, batrane. Eu." "Cum adica, tu?". "Era sa dau coltul..." "Termina cu tampeniile, Ovidiu. Cum adica, era sa dai coltul?" "Batrane, am ciroza..."
Dincolo sau dincoace de garla?
Nu era omul efuziunilor zgomotoase, dar avea o luminoasa incapatanare a prieteniei. Nu puteai sa zici nimic de dragul nostru Bita Banu, de Nicky Wolkz, de Aurica Manea, de Toma Caragiu. Dupa cutremurul din martie 1977, am stat cu Ovidiu lungi ore de noapte si de zi, langa mormanul de moloz in care fusese transformat blocul Continental. Nu se putea gandi la alti prieteni, la alte victime. Soptea, din cand in cand, "Doamne, nu Toma. Te rog, nu Toma". Dupa ce sperantele au disparut, timp de cateva saptamani, Ovidiu a tinut o lumanare aprinsa langa o fotografie a lui Toma. Din cand in cand, ma intreba: "Batranele, ti-aduci aminte cand l-ai enervat pe bietul Toma, stramband din nas la niste poezii ale lui? Ti-aduci aminte cum te-a luat? "Ce vorbesti, ma, Maestre? Poeziile mele nu sunt destul de bune pentru dumneata?"..." Sigur ca imi aminteam. Imi amintesc si acum, mai ales cand revad scheciul cu Toma Caragiu si Mircea Diaconu, in care nea Toma nu-l scoate pe Mircea din "Ma, Maestre..." A fost o vreme cand era o onoare sa te ia la refec Toma Caragiu - in viata sau pe scena.
"E insuportabil, mare lichea, dar face un rol u-lu-i-tor!"
Ovidiu nu era atat de modest pe cat se scrie. Dimpotriva, era orgolios, sensibil la reprosuri, atent la laude si cu idiosincrazii tipice oamenilor de arta. Dar exista in el ceva ca un sistem de siguranta, un circuit ce se activa singur si-l ferea de excese. Mai simplu spus, era inzestrat cu foarte mult bun-simt. Si asta l-a facut sa fie drept cu el insusi, sa nu-si dea mai mult decat merita. Si l-a facut sa fie drept cu ceilalti, sa nu le dea mai putin decat meritau.
La numele lui Horea Popescu, multi rafinati strambau din nas. Ovidiu avea rabdare sa-ti explice de ce-l pretuieste pe regizor. In cercul nostru de prieteni, hotararea lui Ovidiu de a lucra cu Sergiu Nicolaescu a constituit un mic cutremur. Tacticos, cu argumentele pe masa si gata sa o ia de la capat, Ovidiu iti explica partea de meserie pe care Nicolaescu o stie mai bine ca multi altii, exactitatea de cronometru cu care aranjeaza filmarile, facand viata actorului mai usoara. Respectul sau pentru Actor. Asta nu a insemnat niciodata ca in topul prieteniilor lui Ovidiu, Sergiu Nicolaescu ori Horea Popescu au luat locul unor Mircea Veroiu ori Dan Pita.
Ovidiu a fost si unul din putinii actori capabili sa-ti vorbeasca ore intregi despre geniul unor colegi de meserie. Lectiile pe care mi le tinea despre George Constantin, Marin Moraru si George Dinica erau in sine un spectacol. Admiratia lui pentru Octavian Cotescu si Valeria Seciu era molipsitoare. Ar fi putut preda un curs intreg despre Victor Rebengiuc. Avea rara putere de a recunoaste ca gresise. Imi amintesc de un actor pe care eu, unul, il pretuiam foarte mult. Ovidiu, vorba lui Nichita, nu avea organ pentru actorul respectiv, nu-l vedea. Intr-o dimineata ma suna: "Batrane, tu l-ai vazut pe X in spectacolul de la Y?..." "Nu, n-am apucat". "Mergi cu mine vineri". "Ce te-a apucat? Tu la un spectacol cu X?" "Batranele, nu glumesc, face un rol uluitor". Fericit, plusez. "Atunci, ii dau un telefon si dupa spectacol mergem la Cina". "Ooo, nu batrane. Asta, nu. Omul e un caraghios, e insuportabil, lichea mare. Mergem la teatru si atat. Face un rol u-lu-i-tor!"
Ovidiu l-a adorat pe Nichita Stanescu. Sub presiunea vremurilor, Nichita a publicat, la comanda, un articol nefericit, impotriva mea. Mi-a cazut foarte greu. Si lui Ovidiu i-a cazut greu. Avea de la mine unul din volumele lui Nichita, pe care "Bubuleru" imi daduse o dedicatie extraordinara. Fara sa-mi spuna nimic, Ovidiu l-a sunat pe Nichita si i-a spus vorbe grele, foarte grele. Pentru o vreme, n-a vrut sa mai auda de el. In schimb, nu a incetat niciodata sa recite din Nichita, oriunde a mers in tara si in lume, caci Ovidiu era dintre cei care puteau sa vada si jumatatea plina a sticlei, si jumatatea ei goala. Iar ce era geniu in Nichita nu i-a putut deveni indiferent niciodata lui Ovidiu. Cand i-am spus ca, dupa toate cele, intr-o zi m-a oprit Nichita pe strada, m-a strans in brate si mi-a spus: "Poete, dau cu pupu' dupa tine", am vazut in ochii lui Ovidiu o lumina de speranta, desi...
Daca pretuia pe cineva, cu greu accepta alte opinii. A repetat aproape un an si jumatate cu Victor Ioan Frunza la Tamerlan. M-a chemat la doua repetitii. Am vazut si avanpremiera. Ne-am dus toti trei sa bem o bere. Le-am spus care erau retinerile, temerile mele. Dupa premiera, spectacolul nu a avut critica pe care o visa Ovidiu. De cate ori reveneam la acel subiect, Ovidiu spunea scurt: "N-au dreptate. Poate ca spectacolul nu e asa cum il vad eu, dar baiatul asta e un regizor de prima mana. O sa vezi tu intr-o buna zi".
Romania ca Romania, batrane, dar Ardealul...
Amandoi ardeleni greco-catolici - Ovidiu dupa mama, eu dupa tata - gasisem o obsesie comuna: pentru noi, Iuliu Hossu era simbolul suprem. Ovidiu dezvoltase chiar un fel de stranie gelozie fata de tatal meu: "Batranele, ce fericit trebuie ca e taica-tau! Sa fii inmormantat asa de aproape de cardinal". "Lasa Ovidiu", glumeam eu: "ca nici noi nu o sa ne lasam ingropati langa Teoctist ori Justinian Marina..."
In cei sapte ani (1993-2000), cat am lucrat la Chisinau, am incercat de multe ori sa-l aduc pe Ovidiu la mine. Nu am reusit. Ovidiu era chiar contrariat ca in loc sa ma intorc in Romania, lucrez in Chisinau. Problema lui era Transilvania. Era atat de ingrijorat de ce i se poate reintampla Transilvaniei intr-o zi, ca parea usor orb la nefericirea Basarabiei, desi nu era deloc asa. Era vorba de prioritati sufletesti. A iubit Romania cu o dragoste imensa, dar Transilvania era altceva. Trancaneam despre una, despre alta, si Ovidiu imi reamintea prioritatile: "Romania ca Romania, batrane, dar Ardealul..."
Ne legase si ziua de 1 ianuarie. Era ziua lui de nastere. Bunicul meu de mama, ortodox, nu s-a impacat cu ideea ca singurul meu nume este Dorin. Dupa botez, a cerut sa mi se dea si un altfel de nume. Asa ca pe unele acte figurez si cu numele de Vasile. Nu sarbatoream mai niciodata ziua cu pricina, pana a aparut Ovidiu in viata mea. In cazul lui, insa, lucrurile era deseori complicate - putea sa aiba un spectacol pe 30 ori chiar 31 decembrie, si asta "ne incurca planurile, batrane." Le descurcam pana la urma...
Intr-un an, hotarasem sa petrecem revelionul la Calimanesti, pe malul Oltului. Ceilalti prieteni au plecat inainte. Cora (sotia mea, careia numai Ovidiu ii spunea cu sfintenie Car-Mar!) a plecat cu ei. Eu m-am dus cu Ovidiu la teatru si dupa spectacol am luat-o spre Calimanesti. Ninsoare ca-n basme, numai ca pe Dealul Negru, lucrurile s-au complicat, iar masina nu mai baga nici un fel de caldura pentru pasageri. Ovidiu mai incerca, nervos, manetele, si spunea: "Ce Dumnezeu, batrane, e totusi un Renault, nu?", "Nu Ovidiu, e o Dacia...", "Batrane, am luat-o cu pile, e mai mult Renault...", "Bine, Ovidiu, tine ochii pe drum ca altfel ajungem in rai". Ajunsi la Calimanesti, ne-am pus pe recuperat. Handicapul era insa prea mare, asa ca de prea multa tuica fiarta, sorici, dans, vin negru si cantari ("Mai pretine eu si tu/ So ha, n-om vide Raiu"), eu unul am zacut urmatoarele doua zile. Cand am redevenit cat de cat "utilizabil", am luat-o cu Ovidiu prin nameti, carand cu noi o damigeana goala, pe care cei ramasi la gura focului ne cerusera sa o aducem plina ochi. Ne-am indeplinit datoria, in chip eroic, dar Ovidiu a tinut sa se scuze: "E bun, dar nu e ca Feteasca neagra de la Stefanesti". "Lasa, Ovidelu, ca ne descurcam noi", am spus. Si ne-am descurcat... Pentru o vreme.
Ultimul Cioran, ultimul Ovidiu
Nu am apucat sa vad ultimul spectacol in care a jucat. Fascinatia lui Ovidiu pentru Cioran era veche si profunda. Prima oara cand am plecat la Paris, Ovidiu mi-a spus de cateva ori: "Batranele, sa nu uiti sa-mi aduci Cioran". N-am uitat. Altadata, aflat la Munchen, l-am asteptat in gara. Se intorcea de la Paris. Era cu Horea Popescu in compartiment. Le-am spus sa nu coboare, fiindca trenul venise cu intarziere si erau sanse sa plece mai repede decat de obicei. Le-am dat prin geamul deschis niste sandviciuri, cateva cutii cu bere rece si un plic cu bani pentru sotia mea. Fericit ca un copil, Ovidiu zice: "Batranele, nu poti sa crezi - am luat Cioran, tot, tot ce exista. Asa ca iarna asta sunt asigurat". Trenul s-a pus in miscare. Inchid ochii si zaresc mana lui Ovidiu facandu-mi semn.
Cu Ovidiu, dispare un imens continent de umanitate din viata mea. O sun pe Sanziana. Dau de ea cu greu. Ma roaga sa astept, sa traga pe dreapta. Conduce masina si semnalul e slab. E undeva, pe malul Dunarii, la Cazane, cu colegii de la "Formula AS". "Dorine, e un rai aici", spune Sanziana.
Vorbim de Ovidiu. Inchid telefonul. Inchid si ochii. Pentru o clipa, parca ne aud cantand: "Fii Raiule sanatos/ Noi om mer' mai pe din gios..."
15 martie, 2008
Cunoscut opiniei publice mai ales ca dizident si opozant al regimului Ceausescu, Dorin Tudoran este, ca meserie "de baza", poet, prozator, publicist si reporter de exceptie, autor premiat al multor volume publicate inainte si dupa stabilirea sa in SUA.