Dupa ce in vara lui 2006 a uluit publicul roman cu senzationalul sau spectacol intitulat "Mi soledad", printul flamenco-ului a revenit, odata cu primavara, pe scena Salii Palatului din Bucuresti
Nu au fost - asa cum, cu pompa, le-au prezentat organizatorii - "premiere", ci mai degraba o combinatie de diverse momente ale precedentelor spectacole, in care muzica flamenco, interpretata live de un excelent grup, a avut un rol central. Chiar si asa, publicul a fost in delir, pentru ca fiecare aparitie scenica a lui Joaquin Cortes inseamna un adevarat privilegiu pentru un iubitor al dansului. La cei aproape 40 de ani, el continua sa fie singurul dansator din spectacol, iar gesturile si miscarile sale hipnotice au in ele trairea intensa si maturitatea unui artist ajuns la apogeul carierei.
Cortes danseaza - conform traditiei gitano - de mic copil, insa abia dupa ce s-a mutat cu familia, din Cordoba in capitala Spaniei, a inceput studiul academic. La 15 ani, devenea component al celei mai prestigioase companii de dans spaniole, cu care avea sa sustina spectacole pe cele mai mari scene ale lumii. La inceputul anilor '90, cand ajunsese deja starul companiei, a fost intrebat de directorul unui teatru de pe Champs Elysees daca are o trupa proprie, cu care poate sustine un spectacol. A spus ca "da", fara sa clipeasca, si a pornit sa-si caute o trupa si sa puna la punct, de la zero, un spectacol in doua saptamani. Succesul repurtat a insemnat actul de nastere al companiei sale si inceputul unui drum stralucitor. Cortes a devenit un simbol si un exponent al dansului si al culturii flamenco. Succesul nu i s-a urcat insa la cap, Joaquin este o persoana vesela, comunicativa, asa cum l-am cunoscut si eu, vreme de 15 minute, cu prilejul interviului pe care mi l-a acordat in holul hotelului Hilton, tradus prin mijlocirea colegei noastre Otilia Teposu. Un interviu in exclusivitate, pe care il asteptam de trei ani.
- Cum ai inceput sa dansezi? Care sunt primele tale amintiri legate de flamenco?
- Acum, cand mai am un an si schimb prefixul, fac 40, pot spune fara sa exagerez cu nimic ca dansez flamenco de cand ma stiu, din primii ani ai copilariei. Am descoperit dansul in familia mea. Nu doar ca am crescut in acest spirit flamenco, dar m-am si nascut in el, ceea ce este mult mai important. Flamenco face parte din cultura gitanilor si ma refer atat la muzica, la dans, cat si la obiceiuri specifice. Toate acestea le-am deprins in familie, le-am perceput inca din primii ani ca pe niste lucruri obisnuite, din viata de zi cu zi. Am dansat si in casa din Cordoba, si la Madrid, si la Lisabona, unde am locuit o perioada. E drept ca aveam unchi si rude apropiate care erau profesionisti si de la care aveam multe de invatat, insa cred ca cel mai mult a contat atmosfera de acasa, faptul ca eram mai multi frati. Invatam unul de la celalalt, evoluam impreuna intr-un spirit de emulatie, care crea atat o continua competitie intre noi, cat si o camaraderie ce dainuie si-n zilele de astazi.
- Stiu ca erati foarte atasat de bunici...
- Amandoi m-au ingrijit cu multa dragoste. Bunicul era mai ingaduitor, trecea cu mult umor peste toate nazbatiile pe care le puneam la cale, pentru ca trebuie sa va spun ca eram mereu pus pe sotii. Bunica, in schimb, era o persoana foarte stricta, severa. Ea a impus familiei o disciplina aproape militara, pe care am respectat-o, impreuna cu fratii mei. Nu ieseam din cuvantul ei. Asta nu insemna ca bunica nu era o persoana ce isi arata afectiunea fata de noi. Se simtea multa dragoste in gesturile si atitudinea ei, chiar daca pe primul plan era disciplina. Ea aducea un sentiment de siguranta in casa, era protectoarea noastra. Cu toata strictetea ei, bunica a fost cea care a mentinut caldura familiei.
- Locuiti si acum impreuna cu parintii si cu fratii, intr-o casa mare din Madrid. Cum arata o zi petrecuta in mijlocul familiei, atunci cand va intoarceti dintr-un turneu istovitor?
- Primul lucru pe care-l fac este sa merg in camera mea si sa dorm prelung. Dupa ce mi-am facut somnul si ma arat la fata, toti se strang in jurul meu, in frunte cu numerosii mei nepoti, si incepem sa povestim, care pe unde a fost, ce a mai facut, sa spunem glume, sa radem cat poftim. Lucruri aparent banale, care creeaza insa un sentiment de ocrotire si de siguranta pe care numai intr-o familie unita il poti gasi.
- Ati simtit vreodata ca muzica si dansul au ceva magic in ele, ca pot produce o stare pe care alte arte nu o reusesc?
- Desigur, am simtit asta de multe ori. Adevarata muzica presupune trairea la cote maxime. Adevarata muzica inseamna sentiment, pasiune, emotie. Eu incep cat se poate de normal un spectacol, insa de fiecare data, pe parcursul lui, mai devreme sau mai tarziu, intervine un moment magic care face ca fiecare intalnire cu publicul sa aiba ceva inedit, unic. Cred ca oricat de mult talent ar avea un muzician sau dansator, el are nevoie de astfel de clipe de magie, care sa-l puna in lumina, sa-l faca sa straluceasca.
- Cum a fost "momentul Champs Elysees"? V-a fost teama de esec, ati avut in minte numai varianta unui succes, la acel inceput de drum propriu?
- Hombre!, in viata trebuie sa stii sa prinzi trenul, atunci cand ti se iveste ocazia. Nu te uiti in urma, nu te gandesti la rateuri, pui la bataie tot ce ai mai bun si iti vezi de drum. Era sansa mea sa-mi pun pe picioare propria companie, care astazi reprezinta, cu fruntea sus, Spania, in intreaga lume.
- Cum reusiti sa pastrati pe marile scene ale lumii, departe de radacini, spiritul acestei muzici nascute in praf, pe drumuri, in mahalale?
- Dupa atatia ani de flamenco, pot spune ca aceasta este adevarata filosofie a culturii gitano. Este mai mult decat un strigat de libertate, este un mod de viata, de traire artistica, definitoriu pentru poporul meu. Un fel de a fi care se comunica imediat. In Japonia si in Romania, in Australia si in America, publicul este acelasi, reactioneaza la fel la spectacolul nostru. Daca ovationeaza si se simte bine, inseamna ca am fost buni pe scena, daca doar aplauda rece, de forma, inseamna ca ceva nu a fost in regula cu noi.
- Ati declarat, mai demult, ca pentru dvs., cea mai importanta caracteristica a culturii gitano este spiritul rebel. Inca va mai insufleteste acest spirit?
- Este ca o lumina ce pune in valoare tot ce ma inconjoara. Fiecare din noi are o latura a personalitatii mai accentuata, si pentru un artist adevarat, este foarte important sa si-o descopere si sa invete sa si-o puna in valoare. Ca om, nu cred ca acest spirit de independenta, de libertate poate fi pierdut prea usor, mai ales cand, asa cum am mai spus-o, te-ai nascut in el.
- In ce fel v-au schimbat succesul, banii, faptul ca sunteti adulat pe orice scena, in orice colt al lumii?
- Hombre!, sigur ca au aparut schimbari in viata mea, dar mai degraba as spune ca s-au nuantat anumite aspecte ale personalitatii mele. Nu cred ca m-am schimbat in mod fundamental ca persoana. Procesul asta in care un artist este adulat de public este unul foarte complicat: nu exista nici o indoiala ca succesul nu te poate lasa indiferent. Ceva se schimba, privesti lucrurile altfel. Cred insa ca este important sa nu uiti legatura cu pamantul, cu locurile si cu pozitia din care ai plecat si de care esti legat, pana la sfarsitul vietii. De asemenea, nu trebuie sa lasi succesul sa ti se suie la cap intr-atat incat sa-ti uiti prietenii adevarati si sa-i ignori pe cei care-ti sunt apropiati. Succesul poate fi o proba care-ti testeaza adevarata prietenie si taria de caracter. Pozitia pe care ai castigat-o datorita succesului poate fi pierduta intr-o clipita, datorita unui gest necugetat. Eu nu mi-am schimbat felul in care traiesc, viata mea curge inainte si ma straduiesc sa nu fac nimic din ceea ce m-ar putea transforma intr-un om fara prieteni. Ma pot mandri cu cativa prieteni adevarati, pe unii ii vad rar, cand ma intorc in Spania, iar altii calatoresc cu mine. Si chiar daca uneori ei nu vin cu mine, nu ma simt niciodata singur. Am un program incarcat, sunt mereu pe drum, si sunt din fire un tip curios si comunicativ, asa ca vizitez locuri noi, cunosc oameni si stau de vorba cu ei.
- Ati calatorit in intreaga lume. Ce amintire veti pastra atunci cand va veti gandi la Romania?
- Ceea ce m-a atras aici este felul in care tiganii - coboratori din India - s-au adaptat la realitate, la modul de viata modern, conservandu-si, totusi, ceea ce le este specific. Si asta, intr-o tara unde lucrurile se schimba intr-un ritm extraordinar de alert.
Foto: Rompres
Multumiri: Alexandru Petrescu si Laura Conde.