Se spune ca intr-un cuplu unul iubeste si celalalt se plictiseste. Cred ca eu am facut mai mereu parte din a doua categorie. Am fost mereu foarte iubita, preferata matusilor, adorata bunicilor, mai tarziu, foarte curtata. Am zburat din floare in floare, am luat de la fiecare ce era mai bun, fara sa vreau sa ma leg de nimeni. Pana intr-o zi, cand n-am mai vrut nimic, decat sa raman singura. Mi se parea totul dezgustator de frivol in jurul meu, viata mea nu parea decat o adunatura de gesturi superficiale, o alergatura fara nici un sens si un zbucium fara nici un rost. Atunci l-am intalnit pe el. Un baiat frumos, curtat si el de toate fetele, putin timid si retras in cochilia lui, cum ma retrasesem si eu, de jumatate de an. Ne-am dezvaluit incet, putin cate putin, am dat la o parte secretele, pana am reusit sa ne vedem asa cum suntem de fapt: frumosi, dar vulnerabili. Si ne-am iubit. La inceput pe fuga, cu sarutari furate prin parcuri si cu strangeri de mana prin cafenele pline de fum si zornait de pahare. Apoi pe indelete, in nopti lungi si albe, la mine sau la el. Toata lumea spunea ca suntem frumosi impreuna. O credeam si noi si voiam sa sfidam timpul cu iubirea noastra si, mai ales, superficialitatea din jurul nostru, unde cuplurile se nasteau si se separau in fiecare zi.
Ne-am mutat impreuna si ne-am aranjat casa. Am varuit cot la cot peretii, pentru ca nu aveam bani de mesteri. Ne-am cumparat mobila si un pat, cel mai mare si mai frumos din cate existau. Ne-am facut rate, ca toti oamenii de rand, ne-am luat masina la mana a doua, am pus bani deoparte din salarii, ca sa plecam in vacante. Faceam lucrurile cum credeam ca trebuie facute. Cum le faceau ceilalti din jurul nostru.
Rezolvaseram problemele materiale, stateam, in sfarsit, sub acelasi acoperis, dar anii treceau si noi nu mai eram la fel. El ramasese acelasi barbat ocrotitor si stabil, care credea in naivitatea lui ca lucrurile pot ramane nemiscate pana la moarte. Eu ma schimbasem de 20 de ori, mereu in cautare de altceva. Prietenii lui nu-mi mai spuneau nimic, ma saturasem de glumele vulgare de pusti de 20 de ani. Aveam nevoie de altceva. Prietenii mei, cei noi, constituiau o amenintare pentru el si o sursa de gelozie. Incerca sa ramana prezent si in noua mea viata, dar nu mai eram pe aceeasi lungime de unda. Teama lui ca pe undeva ii scap se sfarsea deseori in certuri si crize de gelozie. La o saptamana dupa o cearta grava, cand iubirea noastra curgea din nou linistit si fara valuri amenintatoare, m-a cerut in casatorie. Am spus "da", dar cu jumatate de gura. Am spus da pentru ca daca as fi spus "nu" as fi stricat si ce mai era frumos intre noi. O parte din mine refuza sa vada adevarul, ca totul s-a schimbat si ca iubirea noastra, asa cum era acum, nu mai corespundea cu "iubirea vietii mele". Ma agatam de promisiunile facute la inceput, ca o sa ne iubim toata viata, indiferent ce greutati o sa ne iasa in cale. Le depaseam pe toate, cu o senzatie de victorie interioara. "Uite, suntem puternici in iubirea noastra, am trecut si peste asta", imi spuneam parca. Numai ca s-a scurs un an, si conflictele continuau sa apara, iar santurile dintre noi s-au adancit si mai mult. Ne certam din orice maruntis. Il iubeam in continuare, dar nu mai voiam sa impartasesc totul cu el. M-am inchis in mine, spunandu-mi "lasa, oricum nu ma intelege". Mi-am trait micile bucurii singura sau cu altii, nu i-am mai impartasit trairile, nu l-am mai facut martor la toate simtirile mele. Imi pastram coltul meu secret, in care traiam in imaginar viata, asa cum as fi dorit sa fie, in timp ce traiam mecanic alaturi de el viata de zi cu zi. Si, cateodata, era chiar bine, pentru ca stiam de minune sa ma prefac si sa mint. Stiam sa-i ofer tandrete si afectiune, dar nu puteam sa ma mai mint si seara, cand ma puneam langa el, in patul nostru mare.
Intr-o zi, am facut de mancare. Am asezat frumos masa in bucatarie. Mirosea de-a dreptul ademenitor. Am pus farfuriile cu grija, cu servetele si pahare. L-am chemat la masa si a venit, mandru si incantat ca are langa el o gospodina desavarsita. Privirea mea s-a oprit la mainile lui. Le-am privit lung si mi-am dat seama ca nu le mai stiu, nu le mai recunosc si nu le mai iubesc. Am stiut atunci ca asta va fi ultima masa impreuna. A doua zi, am anulat rezervarea de nunta.
***
Unii au spus ca sunt superficiala, ca n-am rabdare, ca iubirea care vine in timp are altfel de radacini si e mai profunda. Eu m-am scuzat elegant, spunand ca n-am de gand sa traiesc din obisnuinta. Sunt o femeie care vrea foarte mult de la viata. Nu ma pot multumi cu jumatati de masura. Stiu ca incercand sa obtin totul, s-ar putea sa raman fara nimic. Dar prefer sa trec de fiecare data prin iad, ca sa pot sa gust apoi din nou savoarea proaspata a unei noi iubiri, decat sa ma complac intr-o relatie stearsa si fara orizonturi.
Daca mai cred in casatorie dupa toate astea? Nu! Casatoria este uneori o ipocrizie frumoasa. Iubirea alaturi de o singura persoana toata viata e o minciuna care unora le reuseste, pentru ca stiu sa tina ochii pe jumatate inchisi. Eu i-am deschis mari si m-am convins ca fericirea nu poate fi legata de un singur om. Daca am evita sa ne mintim si sa ne iluzionam, am depasi multe crize si esecuri. Nimeni nu poate da nimanui totul. Important e sa-ti dea esentialul si sa cauti restul in alta parte, intr-un joc de echilibristica pe sarma, caci in orice clipa ai putea sa te indragostesti de altul si sa te prabusesti.
FLAVIA, 28 de ani
"Casatoria n-a murit, dar ruleaza la viteza mai mica"
As vrea sa gasesc undeva o confirmare ca da, dragostea pana la moarte exista. Ceva care sa ma convinga ca merita sa mai mergi la altar. Parintii nu sunt un model. Bunicii nici atat, desi au imbatranit impreuna. Stiu ca undeva a existat mereu un compromis, ca la mijloc a fost o casa, au fost niste copii, o obisnuinta sau o neputinta.
De ce nu vrem sa ne casatorim? Pentru ca ne e frica. Pentru ca uneori stim prea devreme ca, oricum, nu va dura toata viata. Si atunci, la ce bun sa mai facem tam-tam, daca in cativa ani o vom lua de la capat? Imi doresc casnicia. Doar ca e tare greu sa mai gasesti persoana cu care sa te potrivesti perfect. Si, cateodata, te trezesti pur si simplu intr-o relatie in care iubesti si esti iubit, dar sunt prea multe lucruri care nu merg si care te fac sa-ti pierzi curajul sa faci pasul cel mare. Si parca nici sa pleci si sa o iei de la capat nu poti. Ti-e frica sa continui, dar parca mai frica ti-e sa te opresti. Dupa doua, trei relatii la fel, te obisnuiesti si te dai batut, obosit si harsait. Cand dragostea iti bate din nou la usa, ti-e frica sa-i mai deschizi larg. Crapi usa doar un pic si te infasori bine, sa te protejezi. Te ascunzi dupa ziduri, sa nu te loveasca prea tare. Ti-e frica sa nu faci un pas gresit, dar gresesti tocmai facand pasul la jumatate. Pastrezi mereu o indoiala, pe care o transmiti inconstient si celuilalt...
Ne realizam material, pentru a nu depinde de celalalt. Locuim separat. N-am vrea parca sa ne implicam decat atunci cand suntem siguri ca merge. Ne luam masuri de precautie care mai mult indeparteaza si creeaza suspiciuni. Si suspiciunile aduc frustrari si frustrarile reprosuri. Si apoi, intr-o buna dimineata, ne dam seama ca ceva s-a schimbat, ca suntem doi straini, fiecare pe limba lui. Ca nici n-am terminat bine introducerea, ca sfarsitul a si inceput. Ca prea multe distante au ucis tot ce ar fi putut sa fie. Si-apoi, dragostea e efemera. Se naste intr-o clipa, intr-un moment, intre doi oameni. Dar noi ne schimbam cu totii, evoluam, ne schimbam gusturile, obiceiurile, devenim altii. Ne dorim altceva si pana la urma pe altcineva. Iubind, o data sau de mai multe ori, ajungem sa ne cunoastem mai bine. Casatoria vine si ea. N-a murit cu totul, ca institutie. Doar ca s-a mai subrezit nitel si ruleaza la viteza mica. Si nu-i mai imbarca decat pe cei maturi. Doar cand ne vom cunoaste destul de bine pe noi, vom fi pregatiti sa-l cunoastem si pe celalalt si vom avea experienta si taria sa tinem in frau o casnicie, cu bunele si relele ei. Adica, atunci cand vom fi ceva mai batrani.
Cornelia, analist programator, 29 de ani