"I have discovered Heaven". "Am descoperit Raiul". Asa incepea un reportaj publicat in urma cu un an de zile in celebra publicatie englezeasca "The Times", despre satul Matau, din judetul Arges. "Un Paradis rural nealterat de scurgerea timpului, amenintat insa acum de intrarea in Uniunea Europeana." Textul din "The Times" a facut inconjurul lumii, iar trecerea jurnalistilor britanici prin satul de la poalele Fagarasului a ramas, si acum, in memoria localnicilor, ca un mare eveniment. Reporterii au ramas sapte zile in Matau. Au locuit in casele oamenilor, le-au ascultat pe indelete povestile, au dus acelasi mod de viata ca ei. Si, in cele din urma, i-au indragit. S-au atasat atat de mult de ciobanii aceia din varful dealului, incat le mai scriu si acuma unora dintre ei. Le spun deschis ca le e dor sa-i revada, sa mai stea la o tuica in jurul mesei si sa le asculte povestile. Ca vor sa mai vina, sa stea mai mult si chiar sa isi cumpere case-n Matau. "Vrem sa ne reintoarcem in Raiul pierdut."
"Beautiful! Wonderful!"
Primul care i-a vazut a fost inginerul Ion Visoiu, un om scundac, voinic, c-o cusma neagra pe frunte, aidoma unui cioban. Se mandreste cu asta, zice ca n-a vrut sa plece niciodata de aici, din satul unde s-a nascut, desi ocazii au fost multe. Cat despre venirea englezilor, ea s-a petrecut acum fix un an. Tot cam asa era, pe vremea asta, in februarie, pe la doua la amiaza. Se topeau zapezile, bateau vanturi reci, care te luau pe sus. El tocmai statea la fereastra. Sedea la fereastra de sus a primariei si se uita la munti. Tine minte ca se lasase de fumat de 13 zile si era cam... intors pe dos. Nu-i venea sa stea locului. A iesit din cladire, pe scari, s-a uitat in jur, apoi s-a intors si iarasi s-a pus la geam. Parca avea un fel de neliniste. Si-atunci, dintr-o data, a vazut o masina argintie care urca, incet, maiestuos, pe strada mare. Cum sa nu-i atraga atentia asa un Ford stralucitor? In fata primariei este un loc mai larg, avand in mijloc o fantanita straveche. Ei bine, ajungand acolo, masina a inceput sa se roteasca in jurul fantanii, prin piateta pustie. De vreo trei ori s-a invartit, pana sa se opreasca. Din fata a coborat un barbat foarte inalt, c-un palton lung pana la genunchi si ochelarii legati de gat cu un snur, care a inceput sa alerge prin jurul automobilului, uitandu-se in toate partile. "Beautiful! Wonderful! Beautiful!...", striga. "Frumos! Minunat!"... "Atunci am coborat eu. Am fost primul om pe care l-a vazut. Radea la mine si parca asa, nu stiu cum, imi transmitea si mie bucuria lui. Ca mi-au si trecut toti nervii de la tutun. Mi-am pus cusma pe cap si am mers catre dansul. Da, tot cusma asta o purtam, pe care o am si acuma..." Mai tarziu a aflat ca omul se numea Martin Fletcher, avea 51 de ani si era "grand-reporter" cu o cariera impresionanta, carti publicate la Londra si-n Statele Unite, corespondent special de razboi trimis in cele mai "fierbinti" colturi ale lumii. Din masina a coborat apoi un barbat mai tanar, fotograful David Bebber, blond, cret, ciufulit si la fel de inalt ("Amandoi mi s-au parut la inceput "ciudat de inalti". Asta a fost prima mea impresie"). Si radeau impreuna, minunandu-se de tot ce vedeau. La urma, a coborat si o femeie, traducatoare, care avea sa se tina de dansii "scai", tot timpul. Ion Visoiu i-a poftit imediat acasa la el. Asa se cade. Are o gospodarie mare, cu sase vite, cincizeci de oi, sapte porci, curcani, gaini. A chemat-o pe nevasta lui, Vasilica, zicandu-i sa puna degraba masa, pana se repede el sa-l cheme pe primar. A fost o masa simpla, cu "sloi" (afumatura de porc in untura), ceapa, ghebe murate, "bulz" (descris in reportajul din "Times" drept "un fel de sfere de mamaliga cu branza de oi fierbinte, grasa si cleioasa la mijloc si cateva paharute dintr-un "brandy tare", aromat, numit "tuica""). "Au zis ei atunci ca ceva asa bun n-au mancat niciodata. Chiar daca sloiul era cam sarat, si nevasta-mea gresise putin reteta la murat ghebele, au albit farfuriile. Tot ce vedeau in jur, prin curte, pe ulita, li se parea extraordinar. Si se vedea pe fata lor: chiar erau sinceri."
Au apreciat si in reportaj felul in care-au fost primiti de familia Visoiu. Dupa masa au vorbit. I-au intrebat, cu toata afectiunea si fara nasul pe sus, daca aceasta intrare in UE nu afecteaza satul si pe taranii romani. Au scris despre aceasta femeie, Vasilica, care vinde in piata de la Campulung 30-40 kg de branza de oaie pe saptamana si 300 de litri de tuica pe an, declarand ca fara aceste venituri produse in gospodaria lor, cu totii ar trai foarte greu. In articol, jurnalistii britanici constata cu regret ca noile masuri europene ameninta sa distruga poezia satului si modul lui de viata traditional. "Unele sunt impuse de guvern, cum ar fi interdictia de a mai circula cu carutele pe drumurile mari. Altele insa vin de la Bruxelles si-i vor afecta in mod direct pe fermierii satelor romanesti. In curand, spre exemplu, ei vor fi taxati pentru orice litru de tuica produs in plus, fata de cei 50 permisi pentru consum personal, nu-si vor mai putea vinde branzeturile in afara "localitatii imediate", daca nu-si vor moderniza gospodariile. In plus, vor trebui sa-si duca animalele la un abator, la 40 km distanta de sat, in loc sa le taie ei insisi. Paradisul Mataului nu va rezista, caci linistea lui ascunde faptul ca e aproape de o mare schimbare..."
In ce-l priveste pe Visoiu, acesta le-a spus-o inca de la inceput, in timp ce stateau cu totii la masa, in fata bulzului aburind: "Uniunea Europeana o sa ne distruga traditiile". Asa a aparut si in ziar. Si tot asa crede el si acum.
Englezii nu au gresit
Il intreb pe inginer ce i-a impresionat atat de mult pe cei de la "The Times", incat sa spuna c-au ajuns in rai. Stiam ca britanicii sunt mai reci, ca folosesc cu mare zgarcenie asemenea metafore. Matauanul imi raspunde prompt. Trei lucruri le-au placut. "Omenia oamenilor" ("Un caracter puternic si o generozitate iesita din comun", au scris englezii). Apoi traditiile. Si privelistea.
Plec de la Ion Visoiu cu articolul englezilor in mana. E soare afara, e tihna. Primavara da ocoale pe sus, peste sat. De-o parte a strazii se deschide o vale larga, prapastioasa, avand la celalalt capat crestele de cremene inzapezite ale Bucegilor. Apoi, colindand si pe alte ulite, aveam sa-mi dau seama ca intreg satul e inconjurat de asemenea vai adanci, din care in departari cresc munti inalti, vesnic inzapeziti. Pe partea cealalta sunt Fagarasii. Papusa. Iezerul... Mataul e ca un con in acest enorm amfiteatru al muntilor. Dupa toate calculele, cel mai inalt deal din Romania. Un con semet, ascutit, singuratic, cu toate casele cocotate in varful lui, zgribulite laolalta in bataia tuturor vanturilor. Privelistile, intr-adevar, iti taie respiratia. Asa li s-au parut probabil si lor. "Matau este numele acestui rai. Casele lui, din lemn cioplit, au podurile pline cu fan, sunt inconjurate de livezi si ingradite cu garduri de scandura..... De acolo poti privi spre o vale adanca si spre varfurile inzapezite ale muntilor Carpati - casa lupilor, ursilor, caprelor negre si mistretilor. Aerul de iarna e inmiresmat de fumul lemnelor si de gunoiul de grajd. Tacerea e sparta doar de clopotele vacilor, behaitul oilor si, in zori, de cantatul cocosilor." O descriere simpla. Adevarata. Privelisti care in Anglia nu mai exista demult.
Vorbesc pe drum cu cativa oameni care isi amintesc cu drag de "domnu' Martin", care le zambea tuturor, si de domnu' "Deivi", care-i "filma" una-doua. Vorbesc cu carciumarul Iosif Ghita, zis "Foifocu", care doarme usa-n usa cu odaia birtului - si cand intra cineva, se trezeste imediat si porneste somnoros spre tejghea. Cu Nela, nevasta lui Aurel Burhan, care apare - si ea - in celebrul articol, vorbind cu nesfarsita tristete despre copiii lor plecati in tari straine. Cu batrana Natalia Stefanescu, stranepoata a scriitorului Tudor Musatescu, mergand spre fantana cu pas elegant si cobilita pe umar, intocmai ca-n reportajul englezilor, zicand ca ea merge astfel, nu fiindca n-ar avea apa la robinet (doar 20 din cele 500 de case ale Mataului au apa curenta), ci pentru ca asa ii place ei, sa ia apa doar de la fantana aia, fiindca asta-i apa cea mai buna, "deoarece-i izvor vechi, sapat in cinstea unei femei pe nume Sarmaza Bilcescu, care a murit demult, iar apa sapata cu truda in memoria unui mort e mai buna decat tot restul apelor care sunt..." Apoi apar si alti sateni. Batranii sunt imbracati in costume negre, scortoase, tocmai venisera de la o pomenire a mortilor. Stau drepti in jurul meu, ca statuile, vorbind putine cuvinte. Il intalnesc, in sfarsit, si pe tanarul viceprimar Ion Zipis - "vicele" cum ii spun toti -, cel care i-a gazduit atunci pe jurnalisti, care le-a dat sa manance si i-a insotit peste tot, vreme de sapte zile. Subtiratec, blondut, c-o basca sugubeata pe cap, zici mai degraba c-o fi vreun flacau de prin sat, nu chiar "vicele", nu chiar tatal mandru al unui baiat de 12 ani si-al unei adolescente frumoase de 16 ani, pe nume Ioana, care inca mai tine legatura si azi, prin Internet, cu reporterul Martin Fletcher, si vorbeste engleza aproape la perfectie. Toti acesti matauani si inca multi altii din sat au citit cu atentie traducerea reportajului. Unii il tin si acum pe masa din veranda, langa cartea de telefoane, si inca il mai citesc, in anumite dimineti, cand nu prea au ce face. Majoritatea spun ca "englejii n-au scris gresit". Au scris despre greutatile vietii de aici, despre faptul ca tinerii pleaca in strainatate. Dar asta este realitatea. Ei n-au scris decat ceea ce-au vazut, ce le-au spus oamenii. "Nu poti vedea ce nu este, nu-i asa?", murmura intelept, in cele din urma, si carciumarul, intrebandu-ma parca din priviri. Da, au scris despre ce este. Au facut-o insa obiectiv, cu o anumita aplecare asupra oamenilor. Prin faptele relatate, au fost cumva de partea localnicilor. Au zis despre ei ca-s gospodari, c-au refuzat colectivizarea, ca nici unul n-a colaborat cu securitatea, ca-si pastreaza traditiile. "N-au vazut doar lucrurile negative, asa cum face presa de la noi", zice viceprimarul. Asa cum au facut, de altfel, vreo doua ziare de scandal, care s-au repezit sa critice - culmea! - chiar textul asta, cu un tembelism incredibil, sustinand ca jurnalistii de la "The Times" ne fac "primitivi, necivilizati si grobieni", aruncand astfel cu noroi in singurii jurnalisti straini care-au scris ceva favorabil despre Romania.
Iata unde au vazut acesti mitocani ca strainii ne jignesc natia. In urmatorul citat: "Taranii din Matau tin cateva vaci, porci si gaini in curte. Taie iarba cu coasele si o aduna in capite. La inceputul fiecarei veri, ei isi conduc oile la pasunile montane. Toamna, bunici, parinti si copii culeg merele, prunele, perele, iar in cazanele de cupru ale celor trei poverne ale satului, ei transforma prunele in tuica. Pivnitele lor sunt pline de fructe, cartofi, carne afumata, branza in burduf din piele de oaie si butoaie mari de tuica." Matauanii au citit si ei, cu atentie, dar nu s-au simtit deloc umiliti.
La rascruce de vanturi
"Simti ca au scris cu inima curata", sunt de parere carciumarul "Foifocu", inginerul Visoiu, "vicele" Zipis si ceilalti batrani din jurul nostru si, mai tarziu, parintele Boambes. "Si credem ca nici noi, la randul nostru, nu ne-am facut de ras." Nici eu, reporterul, nu cred ca s-au facut de ras. Dovada, nenumaratii oaspeti pe care i-au avut apoi, veniti aici tot cu inima curata, doar ca sa vada putin "Paradisul". Ma uit la acesti oameni din fata mea. Stau in picioare, pe un deal inalt, in bataia tuturor vanturilor. Sunt mandri, puternici. Vanturi strasnice bat aici, in fata bisericii. Intr-adevar, s-a spus si stiintific ca satul acesta este un "pol" al vijeliilor, un loc unde vanturile ating intensitati incredibile. Hainele matauanilor flutura nebuneste, sacadat, cu zgomot ca de steag. Dar ei raman neclintiti, nu se clatina. Cand ma uit mai atent, observ ca au la colturile ochilor un fel de lacrimi. Toti satenii cu care vorbisem si cu care voi vorbi de acum inainte au aceasta umezeala ciudata in jurul pleoapelor. E din cauza vantoaselor, zic ei. E ca un fel de "boala" pe care o ai inca de mic si de care nu scapi toata viata. Spun despre ei insisi, cu un oarecare zambet, ca "matauanii sunt oameni cu lacrimi in ochi si care plutesc pe deasupra pamantului". Vorba asta e veche si chiar adevarata. Avea sa mi-o confirme, mai tarziu, si Florea Boambes (76 ani), tatal preotului, un batran butucanos, c-un sfeter maroniu precum scoarta copacilor, care-o auzise si el de la mosii lui. "Oameni care parca plang si plutesc..." Datorita vanturilor, ei au lacrimi la ochi si pasul usor. Adesea, nici nu trebuie sa depui mult efort ca sa ajungi dintr-un loc in altul, pe ulita. Te impinge vantul de la spate. "Dai si tu din picioare, ca sa zici ca mergi, ca esti om si nu zbori", zice batranul. Vanturile bat necontenit, tot timpul anului. O singura rafala poate dura si cincisprezece minute - te duce de acasa pana la biserica. Sunt cinci vantoase mari. ""Munteanu", dinspre nord, dinspre Muntele Iezer, "intotdeauna vine cu nori". Un vant rece, barbatesc si periculos, dar care bate drept, fara viclenii si ocolisuri. "Crivatu" vine dinspre Leaota si e cel mai rau, mai perfid, iti intra prin haine cat de groase, "si prin pamant intra" si strica recolta. "Bolandu" e fin si statornic, "il simti in nas", ca o gadilitura, si te-mbolnavesti de la el fara sa stii. "Baltaretu" bate dinspre sud - atunci cand incepe, stii "clar!" ca peste doua ore vine ploaia. Iar "Desaga Goala", cel dinspre vest, este mare, larg, si inca de la primele adieri, esti sigur ca se lasa seceta. Esti sigur. Peste doua ore fix. Vine ploaie, seceta... Esti sigur." Asa zic oamenii. Ei inca mai stiu sa citeasca semnele cerului, ale aerului care li se misca pe deasupra capetelor. Mai ales ciobanii. Ei simt vanturile la stani, "doar ridicand capul, cand se trezesc din somn". Sunt 15 insi in sat care au intre 100 si 250 de oi. Nume vechi: Sulca, Vicuta, Viorghie, Boroganu, Mocanu, Iosif, Durdu, Turlea, Deca, Balea, Vladau... Desi stiu ca nu va fi profitabil sa tii oi in UE, ei se incapataneaza draceste sa le tina, muncind pentru ele pe branci. "Trebuie sa-ti zbiere vaca si oaie in curte, ca altfel nu esti om", zice unul din cei cincisprezece, Ioan Deca. De ce? Pentru ca asa s-a nascut. Asa e lasat. Totul e aici trainic, stabil. Ulitele desfundate pe care urcasera englezii, desi par abia taiate de rotile carutei, n-au nici o cotitura la intamplare. Toate aceste drumeaguri au rostul lor. Sunt stravechile trasee al ciobaniei, aceleasi de cand lumea, marcate din loc in loc cu batrane cruci de piatra, cioplite in chirilice, numite "lanturile de cruci ale transhumantei". Cand cadeau zapezi mari, te calauzeai doar dupa varfurile acestor cruci inalte, iesind din intinderile de omat.
Un reportaj cu mai multe sfarsituri
Ce-ar mai fi de spus? Ca si acum, dupa un an de zile, britanicii vor sa se intoarca. Ioana, frumoasa fata blonda a lui Ion Zipis, imi arata scrisori de pe Internet, una dupa alta. Mesajele lui Martin Fletcher. Citesc, peste tot: "Ne e dor...". "Trebuie neaparat sa revenim...". "Vrem sa cumparam casa cutare...". "Cum arata Mataul acum, toamna?...". "Ne-am intristat tare cand am auzit c-a murit Ion Lupascu, omul cu care-am facut noi interviu in curte...". "Craciun fericit tuturor oamenilor din rai!" "S-a terminat partia de schi a domnului Dorin Mirea?..." "Ce mai face dragul nostru inginer Visoiu? Ce mai face nea Ionel Sulca, ciobanul la care am mancat atunci "toba" si "lapte de stean"?...".
Vad camerele unde au stat cei doi jurnalisti. Baia este comuna, pe hol. Vad odaia unde se adunau toti seara si stateau pe jos, turceste, si beau tuica fiarta, ca intr-o mare familie. "Da, ca in familia noastra am fost", zice "vicele". Englezii i-au marturisit odata, intr-una din serile cand carau ei insisi caldarile pline cu apa de la izvor, ca sederea in Matau le-a schimbat putin viata. C-au gasit aici o pace si o omenie pe care nu le aflasera nicaieri altundeva in lume. Iar Ioan Zipis a simtit atunci ca nu e doar o lingusire a unor oameni pe care ii gazduieste. El a fost cu ei, mereu. Isi aminteste cum mergeau pe ulita si se bagau cu picioarele in noroiul cel mai mare: "Aici la voi, nea' Ioane, parca si noroiul e altfel!". Incepusera sa rosteasca acel "nea'" inaintea numelor, vorbeau si radeau altfel, aproape ca unii de-ai lor. Isi aminteste cum priveau cu ochii mariti de uimire fiecare poarta, fiecare pridvor inalt, fiecare perete al caselor. "Mangaiau gardurile de lemn cu palma, cand treceau..." Gardurile, crucile, barnele grajdurilor, uneltele de lemn, pe care le vedeau prin surile gospodariilor. "Aveti aici o comoara de care nu sunteti constienti", le ziceau satenilor. Asa i-au spus si nevestei sale, Cristina, laudandu-i si-n reportaj mancarurile "fabuloase" ("uimitor, fiecare imbucatura de pe masa era produsa la cativa pasi de locul unde stateam" - trad. "The Times"), sustinand ca in Londra ar fi devenit "milioanara" cu asemenea alimente naturale. "Nu ne puteam inchipui ca se poate trai asa de simplu si de frumos", le-au zis tuturor, la sfarsit, din toata inima.
Cand au plecat, englezii aveau si ei ochii scaldati de ape, ca toti matauanii. Nu erau insa lacrimile innascute, ale vanturilor. "Sa stiti ca ne pare foarte rau ca plecam". Atat le-au spus si s-au strans cu totii in brate, simplu, barbateste, ca niste vecini de pe ulita, care urmeaza sa plece pentru multa vreme undeva la oras. La despartire, "vicele" a indraznit sa-i mai intrebe, totusi, ceva. "De ce la Matau? Cum de au ales dintre toate locurile, tocmai satul asta?" "Am pus la intamplare un deget pe harta Romaniei si am spus: "Aici!"", a zis Martin Fletcher zambind. Apoi, imediat, a redevenit serios, cazand parca pe ganduri: "Dar se pare ca Dumnezeu mi-a asezat degetul pe satul acesta...".
***
"In ultima noastra dimineata din Romania, am mers la una din cele trei biserici ortodoxe ale Mataului. Era "Sambata mortilor", o zi in care satenii ii pomenesc pe cei disparuti din familie. Au venit in numar foarte mare, cu carutele sau pe jos. In timp ce un preot canta rugaciuni, ei aprindeau lumanari si acopereau podeaua bisericii cu cosuri de nuiele pline cu paine, mere si coliva - o "budinca de grau" - decorata cu cruci." A slujit atunci in altar Toader Boambes, un preot tanar, 47 de ani. Isi aminteste ca cei doi n-au iesit din biserica nici o clipa, timp de doua ore si jumatate cat a durat liturghia. Au stat "cuminti", printre oameni, cu palmele impreunate, ca orice taran. La un moment dat, incepusera chiar sa-si faca si ei cruce, laolalta cu ceilalti crestini. Mai ales "Domnu' Martin". "Cand asculta cantarile era, nu stiu cum... ca transfigurat. Statea ca incremenit acolo, la locul lui, intre ceilalti barbati din dreapta bisericii." Amandoi reporterii i-au spus preotului ca slujba a fost minunata. I-a impresionat numarul mare de oameni, credinta lor - o credinta "vie, nu doar de forma", care se vede imediat pe chipurile acestora - dar mai ales cultul mortilor, o "grija" incredibila pentru sufletele celor disparuti, care la ei s-a pierdut de mult. "La noi, acum, bisericile sunt mai mult goale...", au zis, cu un fel de tristete, si apoi au plecat.
"In biserica din Matau, satenii se imbratisau cu prietenii si vecinii, se inchinau la unison, erau toti ca unul, ingenuncheau in acelasi timp si cantau in armonie. Erau impacati cu trecutul, cu natura, cu ei insisi. Oare pentru cat timp?" Acesta este finalul reportajului englezilor. Si tot asa ar fi fost, probabil, si sfarsitul reportajului meu.
(Fotografiile autorului)