E dimineata in inima veche a Bucurestiului. Pornesc in cautarea unei lumi de altadata, sperand sa ii recunosc semnele. Sunt venita in Bucuresti si intimitatea orasului imi lipseste, desi stau in el de aproape douazeci de ani. Trec cu greu de larma si forfota lui, desi simt ca undeva, in ascuns, orasul are un suflet romantic, care tresare daca stii sa-l gasesti, mai ales acum, in lumina speciala a primaverii. Urc pe strada Selari, pe langa magazinul de mobila, trec pe langa galeria de arta, pe langa Curtea sticlarilor si ajung in strada Lipscani, pe Ulita Nemteasca, pe Ulita Mare, cum i se spunea acum un veac. Nu sunt multi trecatori, partea aceasta de oras e acum in plina reconstructie, multe magazine si pravalii sunt inchise cu lacate grele, pe usi sunt lipite afise si ziare vechi, iar prin vitrinele prafuite de-abia trece lumina vioaie a diminetii. Au ramas doar in amintirea batranilor dughenele de altadata - Macul Rosu, unde gaseai nasturi, ace si ate de toate felurile, Trusoul, cu rochii de mireasa, plapume uriase si perne moi, La omul de fer, unde aflai sape, greble, zavoare si cercuri mari de butoaie, piroane si cuie si cate si mai cate inca... Antilopa si Caprioara, cu pantofi pentru toate gusturile, Hanul cu tei, cu micile galerii de arta, de unde puteai cumpara culori si panze pentru pictura, acuarele sau bijuterii ciudate din lut, sfoara si lemn. Au ramas in urma agitatia si ingramadeala pe care le suportai daca aveai de trecut pe oricare din aceste strazi cu nume negustoresti: Selari, Bacani, Blanari, Sepcari, Zarafi, Cavafi, Covaci, Gabroveni.
Ici si colo doar, cate un detaliu refacut de arhitectura te ajuta sa simti ca ar putea renaste centrul comercial care a fost odata Lipscaniul, ca inima targului ar putea sa bata din nou ca altadata. Mai trebuie sa treaca insa multa vreme pentru asta. Peisajul zonei este acum dezolant, asemeni unor flori de mac rasarite pe un camp de ruine.
O carte
Pe strazile din partea cea mai veche a orasului sunt astazi multe anticariate, consignatii si galerii de arta, in care mai poti regasi, in fragmente, trecutul. Coada arcuita delicat a unei lingurite de argint este singurul martor al unei vizite din veacul trecut si al tratarisirii cu dulceata de trandafiri. Cana usor ciobita la toarta supravietuieste, desigur, din zestrea vreunei domnite cu zulufi. Din cate au fost, n-a mai ramas decat ea, stinghera, usor ingalbenita pe alocuri, purtand insa cu semetie emblema portelanului de Boemia. Cani de bere cu capac metalic, aduse cu siguranta de la nemti, un lornion, ca un ochi opac, afumat si prafuit, in sticla caruia nu mai luceste bucuria nici unei premiere teatrale, un aparat de fotografiat cu burduf, asezat pe un trepied schiop, o gentuta brodata cu paiete, o besactea, in care cuconita isi tinea nimicurile muieresti, un guleras din dantela pentru zilele de iesit la preumblare in Cismigiu, o umbreluta de soare, o masina de facut inghetata, o lampa de cupru cu abajur de portelan, o luneta stralucitoare, poate a vreunui domn timid ce se simtea mai bine printre stele decat printre domnite si, intr-un colt, asezata pe un manechin de ghips fara cap, o rochie de mireasa cu crinolina, din matase grea, ce lumineaza si astazi vitrina, cu o lumina stinsa, de moar galbui.
Bucati ale unui mozaic din care, daca-ti pui mintea, poti recrea o lume. Fragmente de trecut incarcate de mister si povesti, ferestre deschise catre un timp care astazi pare tihnit si plin de farmec. Ca sa refac o zi de pe Lipscaniul de altadata, caut trecutul in dughene si galerii de arta: Constantinidis, Brocanta, Craii de Curtea Veche, La Marcel, Consignatia I, Consignatia II, Consignatia III...
Inainte de a parasi strazile acestea cu nume din vremuri ce nu mai sunt, am norocul sa zaresc o carte in vitrina unui anticar generos, care mi-a permis sa o rasfoiesc, in ciuda pretului urias cu care este pusa in vanzare. A aparut in 1920, la Editura Cultura romaneasca si se numeste Adevaratul cod al manierelor elegante pentru tinerii de orice conditie. Buna cuviinta, frumoasele purtari si eticheta. Arta de a se face cineva placut in societate. Scrisori de amor si cereri in casatorie, limbajul florilor, felicitari, poezii pentru declamat in societati. Scrisori de gelozie, de ruperea relatiilor. Titlul lung este suficient de explicit pentru a banui continutul cartii. Imi dau seama ca nimic nu era lasat pe vremuri la intamplare. Sunt in aceasta carte sfaturi si indicatii pentru orice situatie si pentru orice prilej. Pentru oricine, dar mai ales pentru aceia care doreau sa se desavarseasca si sa ajunga oameni dupa care intorceai capul atunci cand treceau pe bulevard. Lumea traia atunci dupa eticheta, isi punea existenta in rama. Oamenii traiau cu frenezie si ardoare fiecare zi, ca pe o sarbatoare, ca si cum ar fi fost ultima care le era data. Si pentru asta, n-aveau voie sa greseasca.
Ultimul palarier
Alta dimineata in vechiul Bucuresti. De data asta ninge cu furie, ca si cum iarna ar vrea sa se razbune cu ultimele puteri pe primele zile de Martie. Zapada mieilor pune pentru cateva clipe un val de melancolie peste case si strazi. Printre fulgii uriasi, ajung pe strada Sepcari, la atelierul de Palarii si sepci pentru femei, barbati si copii, tinut de Nicolae Zdarca. El a ramas ultimul mestesugar din centrul vechi al Bucurestiului. E celebru deja, l-au cautat televiziuni si ziaristi de la mai multe gazete. Se fotografiaza cu el turistii straini veniti sa vada Curtea Veche si Hanul lui Manuc. E ultimul palarier ramas in acest colt de Bucuresti. El zice ca e ultimul din Bucuresti care mai face palarii si ultimul din Europa intreaga, care mai stie sa faca jobene cum purta maestrul Giugariu, si meloane sau gambete din alea de care avea Chaplin.
In curand va implini saizeci si patru de ani de cand, zi de zi, in atelierul lui din capatul strazii, a dat forma bucatilor de stofa groasa si fetru, inmuiate si trase pe calapoade de-o varsta cu el. A implinit saptezeci si opt de ani si are un zambet ironic, jucaus in coltul gurii, un zambet care-i deschide chipul, de parca ori de cate ori ar vrea sa rosteasca o vorba, s-ar petrece ceva nemaipomenit.
Ii spun ca am citit undeva ca primul palarier de pe strada Sepcari a venit din Franta, pe la 1870, si ca era cel mai scump si cel mai cautat meserias din Bucurestiul acelor vremi. Nu stie, dar s-ar putea sa fie adevarat pentru ca pe vremuri, nimeni nu iesea fara palarie din casa. Palaria avea cautare, era ca o carte de vizita pentru omul care o purta. Imi spune ca el a prins meseria de la un mester venit tocmai din Sibiu, care l-a invatat sa croiasca toate felurile de imbracaminte de cap, si ca si azi il mai cauta ciobanii din Marginime, pentru ca el stie mai bine decat altii sa le faca clopurile acelea negre care stau tuguiate pe varful capului.
Cum era Lipscaniul pe vremuri?, il intreb, si-mi spune ca pe vremea adevaratilor capitalisti, dinainte de razboi, adevarati, nu vopsiti ca ai de-acuma, Lipscaniul semana cu un furnicar de oameni grabiti, veniti din toate partile, care intrau si ieseau din pravaliile pline de marfuri. Erau multe pravalii de acelasi fel si era o mare concurenta intre ele, care sa vanda mai mult, care sa aiba clienti mai simandicosi. Cand se deschidea usa pravaliei, cand se-auzea clopotelul de la intrare, jupanul sarea sa-i faca pe voie clientului si sa-si poata vinde marfa. Isi aduce aminte ca duminica ieseau la plimbare toti ucenicii, se intalneau cate douazeci, treizeci, din aceeasi breasla, erau multi, erau ca o armata, si se luau la intrecere sa vada palarii, incaltari si haine facute de ei, purtate de oamenii de pe strada. Era mandru cand numara cate cinci, sase palarii iesite din atelierul lui. Le recunostea si se simtea implinit, parca nu-i mai parea chiar asa de rau de bataile pe care i le dadea mesterul cand gresea cate ceva. Stia o meserie, era barbat de-acuma, si din mainile lui ieseau lucruri cautate de oameni. Nu se exista pe vremea aceea sa vezi barbat fara palarie, pe Calea Victoriei sau undeva, la vreo adunare sau la o vizita. Sau vreo cucoana sa mearga cu capul gol la plimbare? Doamne fereste! Palaria era ca o coroana, ca o cununa a elegantei omului. Te uitai la palaria lui si stiai cate parale face omul. Toata crema Bucurestiului purta palarii facute in atelierul meu.
Primavara in sepia
Orice plimbare prin Bucurestiul vechi ajunge, obligatoriu, si in cafeneaua Festival 39, numita si Julius Meinl sau Cafeneaua Bucurestiului d-altadata. Nici ca se putea un loc mai potrivit pentru acest moment de recapitulare a preumblarilor si drumurilor pe care le-am facut in aceste zile. Este asezata la parterul Hanului Manuc, la doi pasi de vatra veche a orasului. La doi pasi de inima lui. Pe peretii albi, marginiti de stalpi grosi din caramida si intariti de grinzi masive din lemn, sunt poze vechi, fotografii de epoca, diplome, carti de vizita, invitatii la receptii. O lume intreaga prinsa in rame subtiri. Pereti acoperiti cu chipuri de altadata. Oameni nestiuti, ale caror nume s-au pierdut pana la noi, dar care au trait si-au faurit istoria marunta a fiecarei zile. Un domn cu lavaliera si parul dat peste cap se sprijina tacticos de un gheridon, o domnisoara cu privire galesa tine in mana o umbreluta dantelata, un copil se joaca cu un cerc urias de sarma, un tanar imbracat in clasicul costum de marinar, cu o ancora aurie brodata pe buzunarul de la piept, un batran militar, plin de decoratii si cu o mustata uriasa, o fata blonzie, cu guleras tivit cu bordura alba, o familie multumita si emotionata, pentru care venirea la fotograf a fost un adevarat eveniment: tata, incruntat, in picioare, intr-un costum care pare ca-l cam strange pe la incheieturi, mama, blajina, tinand in brate un copilas cu par inelat. Si cate ar mai fi de povestit, si cate ar mai fi de vazut... Sunt zeci de chipuri care te privesc de pe peretii cafenelei si toate au in privire aceeasi cumintenie si melancolie suava, ca si cum zambetele lor stinghere in fata aparatului de fotografiat s-ar fi multiplicat la nesfarsit. Oameni din alt veac, destine anonime pierdute in valtoarea vremurilor, odata cu povestile care i-au nascut, chipuri incremenite in sepia, ramase sa invie peretii unei cafenele in care trecutul renaste tihnit din fragmente, detalii si maruntisuri. Poate ca si ei au trecut candva pe strazile acestea cu nume de negustori, poate ca si ei au cautat inima Bucurestiului de atunci, in dimineata unei clipe de primavara, incremenite in sepia.
Si intre ele, intre toate aceste marturii ale unor vremuri si oameni care nu mai sunt, este o rama goala, asezata pe mijlocul unui perete, ca o provocare pentru privitori. Ce sa pui intr-o rama goala? Ce imagine, ce chip care sa dea intreaga masura a vremilor tulburate de azi? Ce sa alegi din ceea ce te inconjoara, pentru ca cei care vor veni dupa tine sa inteleaga trecutul, prin forta unei fotografii? Sa viseze, in aburii unei cafele fierbinti, la niste vremuri care au fost si la oamenii care au trait in inima veche a Bucurestiului de demult.
O inima tremurata
Il cheama Stefan, Stefan Stere, si in fiecare duminica dimineata se aseaza pe scaunul cu spatar inalt, de la prima fereastra a cafenelei. E ca si cum ar sta in vitrina. De-acolo vede bine tot ce se intampla pe strada si in piata sau ceva mai departe, pe malul Dambovitei, ce pare inca inghetata de frig. Am aflat de el de la chelnerii tineri care-l primesc ca pe un fel de ciudatenie. Duminica de duminica, Stefan Stere se aseaza pe scaunul lui preferat, la masa care da spre piata, cere un svart tare ori un marghiloman, si atunci chelnerii stiu ca trebuie sa adauge in bautura si o lingurita de coniac sau de rom, desi nu sunt trecute in lista de preturi. Dupa ce i se aduce bautura, batranul in costum dungat, cu gulerele camasii scoase peste veston, se aseaza mai comod, picior peste picior, si asteapta. Nu asteapta sa i se raceasca bautura, cum ar parea la prima vedere, ori pur si simplu sa treaca vremea, ci asteapta sa se aseze la masa lui vreun client care nu gaseste loc in alta parte. Abia atunci incepe sarbatoarea pentru el, adevarata duminica, pentru ca are cui povesti intamplari de demult. Isi inmoaie mustacioara in prima gura de cafea, pe care o soarbe tacticos, tuguindu-si un pic buzele si, daca esti langa el, vezi cum i se lumineaza ca prin farmec chipul proaspat barbierit si pomadat. Sa stii, duduie, ca eu vin aicia de dorul si de dragul unui cires, isi incepe el povestea, dupa ce m-am asezat la masa lui, sfatuita de chelneri. In tinerete, eu am lucrat felcer la Spitalul Brancovenesc si, intr-o zi, un coleg de-al meu mai in varsta a adus de-acasa un puiandru de cires albaut, din aceia cu cirese mari, albe, pe care m-a pus sa-l plantez in curtea spitalului. Las sa fie, zicea el, pentru aia de s-o trata aici, sa se bucure de roadele lui, ori doar sa-l vada inflorind, ca poate sa vindeca mai repede si mai usor. Ciresul ala a trait si s-a facut apoi copac in toata legea. Il vedeam de cate ori treceam pe langa spital. L-am vazut inflorit, l-am vazut incarcat de cirese si ostoind pofta unor bolnavi iesiti la plimbare, l-am vazut inrosit de frigul toamnei si totdeauna am fost mandru de el. Il salutam de departe, ca si cum ar fi fost un om apropiat. A trait multi ani, pana cand au demolat spitalul. Atunci l-au smuls cu buldozerul din pamant, l-au rupt mai intai si apoi l-au legat cu o sfoara, ca sa-i poata trage si radacina. Mi-a fost urat sa mai viu pe-aici. Santierul ala mare care umplea Bucurestiul parca rupea din carnea mea, din viata mea de tinerete. Au trecut multi ani de-atunci, lumea s-a schimbat, orasul s-a schimbat, s-a construit mult, nici nu mai stii, de multe ori, pe unde s-o iei, ca sa te intorci acasa. E bine cand se schimba lumea, e normal sa se schimbe, dar nu te poti rupe cu totul de ce-a fost inainte. Cand am descoperit cafeneaua asta, parca am inviat. De-atunci, in fiecare duminica vin aici, ca si cum m-as intoarce acasa de undeva de departe. Vad ca acuma au inceput sa refaca toate strazile astea. E bine. Numai sa le faca cum au fost, sa nu le schimbe prea mult. Asta a fost dintotdeauna si este si acuma inima orasului, inima Bucurestiului, si nu se poate s-o sucesti cum vrei. Trebuie doar s-o pui sa se vada ca lumea, adica sa-i arati ce are mai frumos, ca si cum s-ar pune luminile pe-o artista, pe scena. Ca sa te faca sa vrei s-o mai vezi, sa mai vii si a doua oara, si a treia oara. Asa ar trebui sa faca si mesterii care lucreaza aici, la restaurarea orasului vechi.
Acuma, inima asta a orasului seamana cu a mea, e un pic obosita, un pic prafuita, pe ici pe colo putin tremurata, pe ici pe colo putin atinsa si insemnata de intamplari, dar plina de amintiri si dornica sa se intoarca la vremurile tineretii de altadata. De la masa asta vad in fiecare duminica piata de azi si mi-o imaginez pe cea de ieri, parca vad la un colt hala mare, floraresele insirate pe partea dinspre Dambovita, vad mesele taranilor cu zarzavaturi, si acolo, inspre dealul mitropoliei, putin mai in jos, de dupa gardul verde din fier, parca imi face semne cu crengile ciresul meu albaut.
In loc de incheiere
A venit primavara si parca inima vechiului Bucuresti da semne de bucurie. Desi nu mi-a placut niciodata si am simtit ca pe-o mare pedeapsa faptul ca a trebuit sa traiesc in el, desi mi s-a parut urat, galagios si indiferent, desi am fugit mereu de verile lui sufocante si de sarbatorile lui cenusii, am imbatranit alaturi de Bucuresti, si acum, cand stiu ca peste putin timp il voi parasi pentru un loc linistit, ferit de lumea nebuna, incep sa-i ascult cu mai mare atentie povestile. Parca abia acum vad anumite detalii, abia acum ii descopar lumina asfintitului, poezia discreta, melancolia orientala, si parca abia acum, orasul acesta frematator isi descopera frumusetea sub lumina cruda a primaverii, molipsindu-ma si pe mine.
Fotografii de IULIAN IGNAT