Robert Turcescu - Nu m-am multumit niciodata cu locul doi. Pentru mine doar locul unu e important

Ines Hristea
Seducator si inteligent, cu lectia facuta totdeauna de nota 10, tine fruntea audientei TV, fara nici o concesie de gust si de vulgaritate. Dar oare cine se ascunde, oare, dincolo de zambetul daruit cu parcimonie al vedetei de la Realitatea TV? La capitolul fericire, Robert Turcescu are bila alba sau bila neagra? O intrebare la care ne-am propus sa primim raspuns

Nu-mi plac surprizele. De nici un fel. Vreau ca lucrurile sa fie mereu sub control

- O prima intrebare de incalzire: care este reteta succesului tau? Talent si munca, sau e si putina sansa la mijloc?

- Jurnalismul e o profesie complexa, in care, din punctul meu de vedere, talentul nu are o importanta covarsitoare. Cred ca te poti naste cu talent ca sa devii un bun violonist sau pianist, ceea ce inseamna ca trebuie sa ai ureche muzicala foarte buna. Sau te poti naste cu talent ca sa devii pictor, etc. Evident, si-n aceste meserii, pe langa talent, e nevoie de foarte multa munca, pentru a ajunge la rezultate notabile. Dar in cazul jurnalismului, nu stiu daca succesul tine de talent. Nu exista uneltele cu care sa-ti dai seama daca un copil de trei ani o sa fie un bun jurnalist. Asa ca formula succesului pentru un jurnalist este o chestiune matematica, e o chestiune de invatare, de experienta. Foarte important in jurnalistica este flerul. Si flerul nu vine decat din practica indelungata, din confruntarea cu diverse situatii, din interactiunea cu diverse medii si din dialoguri cu foarte multi oameni. Asa ajungi sa-ti dai seama, la un moment dat, cine e personajul din fata ta, incepi sa descoperi metodele prin care unii ascund, fura sau spala bani si asa mai departe. Sunt chestiuni care nu pot veni din primul an. Nu cred in jurnalistii realizatori de talk-show-uri din primul an al carierei. Eu am ajuns sa fac talk-show de televiziune, cand deja se adunasera aproape 8 ani de cand lucram in presa. Si-a fost o trecere fireasca, de la talk-show-ul de radio. Se intampla. Nu sunt singurul exemplu.

- Omul se cunoaste dupa prezenta lui, spune o zicala inteleapta. Adica, se remarca si se impune prin felul de-a fi, prin calitatea de lider. A existat, candva, un moment in care ai realizat ca esti facut sa conduci? Ca iti place sa iesi in fata?

- Da, cred ca mi-am dat seama de mic. Eu intotdeauna am fost conducatorul gastii de pusti din fata blocului. Si iti mai dau un exemplu care spune mult: din clasa I pana in a VIII-a, eu am luat premiul intai. Cu o singura exceptie: in clasa a IV-a. Intamplare care m-a ambitionat teribil. A fost o lupta pe viata si pe moarte sa iau numai premiul I, ca sa-i demonstrez invatatoarei mele ca a gresit atunci cand a decis sa ma declaseze. In general, in viata, cand m-am apucat de ceva, nu m-am multumit niciodata cu locul II. Pentru mine, locul I e important. O perspectiva care, sigur, e si buna si rea. E buna, pentru ca ai nevoie de foarte multa ambitie si de foarte multa munca, daca vrei sa ajungi numarul unu. Dar, pe de alta parte, te si enervezi foarte tare, atunci cand cazi pe locul doi sau cand nu reusesti sa atingi locul unu. Apoi, e si extrem de obositor. Este o permanenta lupta cu tine si cu ceilalti oameni care s-au obisnuit sa te stie pe locul unu sau care vor sa te vada acolo. Si-atunci cand se intampla, din diverse motive, sa nu mai poti da randament maxim, esecul e resimtit mult mai puternic, iar cei din jur sunt mult mai critici cu tine. In sensul asta eu privesc cu oarecare ironie eforturile unora de a ma detrona, prin exhibarea propriilor audiente. Audiente pe care le-au inregistrat punctual. Ce-ar fi sa vin si eu si sa demonstrez ca aproape patru ani, i-am batut de nu mai stiau pe ce lume sunt, de erau trecuti in subsolul cataloagelor de audienta?! Eu nu m-am laudat niciodata cu succesele mele jurnalistice. I-am lasat pe altii s-o faca. Nu sunt un cantaret de muzica usoara, ca sa ma laud ca am o piesa number one, in topuri. Meseria asta nu se face pentru doua zile in care esti numarul unu, ci e un plan pe termen lung. Poate peste 10-20 de ani, o sa fie mai potrivit sa trag o linie si sa vad unde m-am situat in competitia mea cu mine si in competitia mea cu ceilalti. Pana atunci, intrecerea continua.

- Sa mai facem un pas inainte. Cum arata o zi de munca din viata unui premiant? Ai emisiune la radio, emisiune la TV, esti director de ziar si mai predai si cursuri de comunicare. Cum te descurci?

- In viata mea lucrurile sunt foarte ordonate. N-as putea visa performanta ducand o existenta in degringolada. Traiesc dupa un regim cazon si, desi nu suna foarte bine, incerc sa-mi asez viata in niste tipare. Daca nu respect aceste tipare, daca deviez de la ele, se naruieste intreg echilibrul esafodajului. Am oameni in jurul meu care ma sprijina. Am o echipa de trei persoane pentru emisiunea 100%, iar la radio am, de asemenea, o colega cu care colaborez. Dar, in esenta, tot ceea ce inseamna realizare de emisiuni imi apartine. Incerc sa fac totul eu, pentru ca nu-mi plac surprizele. Chiar daca am incredere in oamenii din echipa, ma intereseaza sa stiu exact desfasuratorul fiecarei emisiuni. Repet: nu-mi plac surprizele. De nici un fel. Vreau ca lucrurile sa fie mereu sub control, pentru ca orice pas gresit intr-o meserie ca asta, in care vizibilitatea e maxima, te poate costa foarte mult.

- In cazul tau, succesul depinde in mare masura si de interlocutorii pe care ii ai, de nivelul la care se poate ridica dialogul cu ei. Tii minte niste invitati speciali?

- Situatiile astea sunt destul de rare, dar exista oameni care au harul nemaipomenit de a fascina, nu numai telespectatorii, ci si pe realizator. Si aici vorbesc de Dan Puric, de Marie Rose Mociornita, de Neagu Djuvara si de Andrei Plesu. Acestia sunt oameni cu care dialogul are o altfel de consistenta. Sunt oameni care merita sa fie ascultati si sa fie cat mai putin intrerupti. Bucuria realizatorului de televiziune nu consta in faptul ca, avand astfel de interlocutori, el are mai putin de muncit. Bucuria majora e ca reusesti sa-i aduci pe acesti oameni in fata publicului si ca reusesti sa gasesti un unghi de abordare interesant. Pentru ca astfel de oameni, pe langa o experienta de viata foarte bogata, au si un dar fantastic al rostirii. Orice cuvant rostit de acesti oameni si orice gest al lor e incarcat de greutate. E o bucurie sa urmaresc astfel de invitati. Iar in aceste cazuri, prefer sa tac. Urasc realizatorii de televiziune care tin sa se ia la intrecere cu invitatii: care vorbeste mai mult, care stie mai mult, care reuseste sa iasa mai in fata, care il acopera mai tare pe celalalt.

- Pentru foarte multii romani care te urmaresc, seara de seara, la Realitatea TV, esti exemplul perfect al profesionalismului. Ce se ascunde oare in spatele acestei victorii superbe, obtinute la doar 30 de ani? Viata ta e plina numai de satisfactii sau sunt si sacrificii in ea, renuntari dureroase... Te regasesti in generatia fara radacini, despre care vorbea Dan Grigore, in numarul trecut al revistei?

- Pana la un punct, ceea ce sustine Dan Grigore e adevarat. In acelasi timp, as vrea sa punctez un lucru destul de important. Vorbim aici de doua generatii care traiesc in ritmuri diametral opuse. Ritmul vietii de azi e cu totul si cu totul altul decat cel de acum 20 de ani. Exista, in momentul de fata, oportunitati pe care, daca ti se ofera, e bine sa nu le ratezi. Sunt lucruri care nu se mai intorc. Mai ales in zona media. Sa ne gandim doar ca, acum 10 ani, Internetul era ceva aproape necunoscut, iar azi e de neconceput sa mai lucrezi in presa si sa nu te slujesti de unealta asta. Daca nu te urci la timp in trenurile schimbarii, ratezi. Ele nu te asteapta in gara. Cariera, banii si pozitia sociala sunt lucruri pe care fiecare dintre noi si le doreste, iar ca sa le dobandeasca, trebuie sa se mobilizeze la timp. Prin urmare, din punctul de vedere al ritmului vietii, nu putem compara generatia Dan Grigore cu generatia Robert Turcescu. E adevarat, insa, ca raman valorile perene: bucuriile sufletului, experientele calatoriilor, necesitatea de a prinde radacini, in sensul unei familii.

Nu sunt atat de negru pe cat par

- Si tu reusesti sa te ocupi si de valorile astea?

- In momentul de fata, nu. Ma ocup de fetita mea. Atat cat pot. Ne vedem zilnic, avem o relatie foarte buna, iar Ioana inseamna pentru mine cel mai mult, daca ne referim la talerul balantei pe care se aseaza familia. Dar mie, sincer, azi mi-e foarte greu sa ma mai gandesc la o casatorie. Oamenii care au trecut prin experienta unui divort si au un copil stiu ce inseamna asta. Este foarte greu sa-i spui copilului tau ca mama a fost inlocuita in viata lui tata de altcineva. Copilul nu va intelege niciodata pe deplin lucrul asta. Orice copil care a trecut prin trauma divortului parintilor ramane cu dorinta, cu speranta ca, odata si-odata, mama si tata se vor impaca. Iar Ioana nu face exceptie. Sunt convins ca va accepta foarte greu o alta femeie in viata mea sau un alt barbat in viata mamei ei. Nuantele astea sunt foarte dificil de acordat. Si sunt foarte putini oameni, in afara celor care s-au lovit ei insisi de problema asta, care inteleg cum stau lucrurile. Majoritatea merg pe principiul Copilul are viata lui, tu ai viata ta. Principiu cu care nu sunt de acord. Iar ceea ce conteaza pentru mine este ca, din punct de vedere emotional si psihic, Ioana sa creasca echilibrat. In plus, mi-e foarte greu sa mai iau in calcul casatoria si din cauza a ceea ce se intampla cu mine, ca individ. Cu firea mea ambitioasa, de premiant, nu mi-a fost deloc usor sa trec peste acest mariaj esuat. Si din cauza asta, m-am aruncat foarte tare in munca. Pentru mine, toate activitatile astea intre care ma impart au insemnat un colac de salvare. Mi-am impus sa-mi ocup cat mai mult timpul, ca sa nu ma gandesc la ceea ce s-a intamplat. Altfel, mi-era teama ca n-o sa izbutesc sa-mi tin capul deasupra apei. Dupa un dezechilibru de genul asta, exista riscul sa te faci tandari, sa te cufunzi atat de adanc in propria-ti suferinta, incat sa nu te mai poti recupera. Cati n-au cazut in patima bauturii, cati nu si-au risipit viata... Eu m-am tinut tare, refugiindu-ma in munca. Necazul e ca intrand intr-un astfel de ritm galopant, esti prins in vartej si, la un moment dat, si sa vrei, nu mai poti da inapoi. Chiar daca te trezesti intr-o zi cu dorinta de a te intoarce cu sufletul catre o mare dragoste, e foarte greu sa te mai degrevezi de obligatiile carierei si sa aduci sentimentele la acelasi nivel. E foarte dificil sa mai stabilesti un echilibru intre cele doua talere. Pe scurt, sunt intr-o perioada in care ma caut in directia asta. Oricat de mult i-ar durea pe cei din jurul meu (care, oricum, stiu deja asta) nu-s atat de deschis, in momentul de fata, pentru a impartasi cu ei sentimente foarte profunde. E prima data cand spun lucrul asta in mod public, dar cred ca e mai bine sa-mi limpezesc pozitia, pentru ca am vazut, de-a lungul timpului, tot soiul de comentarii. Unele chiar bizare.

- Nu te temi ca amanand dragostea, ea se va rataci pentru totdeauna de tine?

- Convingerea mea este ca marea dragoste vine fara sa fie cautata. E ceva care se intampla sau nu se-ntampla. Aici nu merge principiul de care vorbeam mai devreme, cel cu mobilizarea. Ce sa faci? Sa iesi pe strazi, sa mergi prin baruri sau sa stai pe banca in parc, cu o tablita atarnata de gat, pe care sa scrie Caut marea dragoste?. Si-apoi, sunt constient ca eu sunt un personaj destul de dificil. De pilda, am o mica doza de egoism, pentru ca imi place ca anumite momente din viata mea sa le traiesc singur. Imi place sa fiu eu cu mine sau doar eu cu Ioana. Am observat ca si comunicarea dintre mine si fiica mea e diferita in clipele in care suntem numai noi doi. Nici nu stiu daca asta e realmente egoism. Poate e egoism combinat cu solitudine... Cred, insa, ca stiu sa ma port cu femeile din viata mea. Mama mi-a explicat, din copilarie, cum trebuie sa te porti cu o femeie, ce simte o femeie, cum simte o femeie, ce fel de barbat ar vrea sa aiba o femeie langa ea. Iar lectiile astea nu au ramas asa, la nivel de teorie, cum ai invata o poezie pe care n-o intelegi, ci le si simt, in interior. Stiu ca din afara par un tip uneori ciudat, alteori inchis in sine, stiu ca Turcescu e vazut ca un personaj incruntat, dar realitatea e ca nu sunt atat de negru pe cat par.

- O intrebare de Forma Maxima. Cum rezisti la acest program de viata epuizant? Ai vreo reteta secreta?

- Luand in considerare aspectul biologic, cred ca seman cu mama. Care e o persoana c-o energie uluitoare. Poate sa nu doarma nopti intregi! Bine, nici tata nu e un om lipsit de vitalitate sau apatic, dar mama, categoric, il intrece. Pe de alta parte, am un regim de viata destul de sanatos. Merg in fiecare zi la sala de sport. O ora si jumatate, inainte de emisiunea de la radio, acolo sunt de gasit. Este o indeletnicire absolut necesara, ca, pe parcursul zilei, eu stau tot timpul pe scaunul de la birou sau in masina. Asadar, fizic, ma tin in forma cu sport. Pe latura spirituala, o forma de energie imi vine din credinta. Care e insa un aspect intim, asa ca prefer sa nu intru in detalii. Important este ca aceasta credinta e reperul meu fix si din momentele de apasare, si din cele de bucurie. Nu uit sa ma gandesc la Dumnezeu, nici cand sunt fericit. In rest, hai sa spunem ca am un stomac tare. La cati pumni incearca sa-mi traga unii, chiar si sub centura, si la cate impunsaturi primesc, in mod normal, probabil c-ar fi trebuit sa cad in niste depresii profunde. Acum sa nu se inteleaga ca trec cu nesimtire peste toate rautatile astea. Sunt si eu om si ma afecteaza foarte multe din mizeriile care se scriu despre mine sau care imi sunt puse in carca, din interese meschine si, uneori, chiar obscure. Dar mi-am dat seama ca daca intri in arena, trebuie sa joci. Si, in momentul de fata, eu joc. Stii care e motto-ul meu? Nu mor caii cand vor cainii. Concluziile o sa le tragem ceva mai incolo.

- Nu stiu daca ai aflat, dar Robert Turcescu e considerat a fi si un barbat seducator. Oare carisma e un ingredient important in formula succesului tau?

- Probabil ca pentru o anumita categorie a publicului carisma e importanta si necesara. Dar eu, personal, n-am fost niciodata foarte preocupat de aspectul asta. Ma intereseaza sa am o imagine ingrijita. Nu-mi place sa epatez, nu m-am omorat niciodata dupa hainele de firma sau dupa ceasurile extrem de scumpe. Iar grija mea pentru aspect nu tine de perioada televiziunii.

- Sa revenim la Robert Turcescu, cel de pe micul ecran, pentru a-i solicita o prognoza. Cum vezi Romania anului 2008? Iesim din marasmul asta politic?

- Nu, in Romania, foarte multi ani de-aici inainte, lucrurile nu se vor linisti. Cu atat mai mult cu cat acum Romania e o tara depopulata, o tara batrana. Schimbarea nu va fi posibila, decat in clipa in care cei plecati in strainatate vor incepe sa se intoarca masiv. Dar asta se va intampla, cel mai devreme, peste 5-10 ani. Pana atunci, suntem obligati sa ne descurcam tot cu generatia parintilor mei sau a celor cu putin mai tineri decat ei. Din acest motiv, nici anul asta, in viata politica romaneasca nu vor interveni schimbari majore. Oamenii activi nu vor sa faca politica. Momentul e propice pentru cei care vor sa faca bani, asa ca tinerii ramasi isi canalizeaza energia spre afaceri. Vom continua sa traim tot cu Iliescu, Basescu, Nastase, Berceanu sau Geoana. Probabil ca, in 2008, vom inregistra o dominatie pe toate planurile a lui Basescu si a PDL-ului, dar asta nu inseamna ca Romaniei ii va fi brusc mai bine. Se va atinge probabil un punct de echilibru, nu un punct de performanta.