Cu ani in urma, cativa ziaristi britanici de la "The Times" au vizitat satul Matau si au scris despre el, incepandu-si reportajul cu o fraza de epopee: "Am fost la Matau si am vazut Raiul". Din toate, cel mai mult i-au impresionat biserica si Sfanta Liturghie. Au ascultat slujba intreaga de la "Amin" la "Amin". Priveau fascinati la cumintenia taranilor din strana si se minunau de ofrandele asezate in fata altarului. Cum spune parintele Tudor Boambes, "nu aveau nici macar notiunea colivei, despre care credeau ca e un fel de prajitura locala" si nu intelegeau rostul milosteniei facute in numele celor raposati, pomana data la poarta cimitirului, cu lumanare si colaci impletiti. Simteau insa forta spirituala a Liturghiei si descopereau parca pentru prima oara ca saracia nu e atat de saraca daca te apropie de cele sfinte, daca face auzit glasul lui Dumnezeu.
Abia in biserica de la Matau, ziaristii de la "The Times" s-au lamurit. Venisera sa scrie despre inapoierea unui sat romanesc si acum vedeau cu ochii lor cat de stralucitoare poate fi traditia ortodoxiei. Traversasera Europa pentru a regasi intr-o vagauna a Carpatilor ceea ce ei pierdusera de multa vreme - trairea mistica si rugaciunea.
In cerdacul Muscelului
Retras in pridvorul infrigurat si stingher al bisericii, parintele Tudor Boambes isi cantareste atent vorbele inainte de a raspunde la intrebari. Nu se compara cu duhovnicii vestiti, nici cu sihastrii vizionari si talcuitori de Filocalie, despre care se scriu puzderie de carti si articole. Parintele e un om simplu si modest. Un preot de tara. Nu trebuie nici o clipa sa-l judeci sau sa-l privesti de sus. E unul din truditorii cei adevarati ai bisericii, in fata carora ar trebui sa ne oprim si sa ne plecam cu adanc respect. Nici nu ne dam seama ce statura de uriasi au in sfiala si buna lor cuviinta. Daca Rebreanu aducea candva elogiul plugarului roman, acelasi lucru ar merita sa-l facem acum, cu toti preotii de tara. Randuiala, bunul simt, omenia si dragostea de aproapele se mai sprijina inca pe umerii lor obositi si batrani. Fara ei, temelia credintei s-ar clatina. Fara ei, satul romanesc s-ar stinge intr-o clipa, ramanand o adunatura oarecare de case, de livezi si acareturi; un simplu nume, trecut cu litere mici si meschine, pe harta unei Romanii anonime si fara contur.
Biserica din Matau e suita pe varful unui deal, despre care se spune ca ar fi cel mai mare din tara: 1100 de metri. Un deal cat un munte de pe care se vede, ca dintr-un cerdac taranesc, intreaga Tara Muscelului. De jur imprejur, casele taranilor deseneaza cercuri largi, concentrice, cautand in zadar refugiul unei vaioage aparate de vantul care nu inceteaza nici o clipa sa bata, anuntand celor ce stiu a citi semnele timpului - fie seceta (Baltaretul), fie o iarna cumplit de lunga (Crivatul).
Matau e un sat inchis si singuratic. Sat de ciobani care iubesc inaltimile si libertatea muntelui. Om de-al locului, parintele Tudor Boambes isi cunoaste enoriasii bine si nu se mira ca nimeni nu vrea sa-si vanda pamantul si sa se mute in vale, la Campulung. Din curtea bisericii, parintele priveste frumusetea valurita a depresiunii Muscelului si piscurile indepartate ale Bucegilor: "Noi, matauanii, avem destinul scris in frunte. Viata noastra e o truda fara sfarsit - ca sa mergem la munca, trebuie sa coboram; ca sa aducem ce am muncit, trebuie sa urcam". Parintele e un om dintr-o bucata, sincer si surazator. Nu-i place sa vorbeasca despre sine, despre greutatile de zi cu zi, dar mainile il dau de gol. Maini batucite si grele. Maini de taran obisnuit cu vitele si munca campului.
Cu ani in urma, cand a venit ca preot in sat, parintele s-a ingrozit. Povarnita din pricina pamantului lutos, biserica statea sa cada. Peretii incepusera sa se crape, iar de sub dusumea, crescusera dealuri si vai de pamant, incat, pe moment, parintele se intreba, usor in gluma, daca nu cumva ajunsese pe locurile Mantuitorului, cu Golgota in stanga si Muntele Maslinilor in dreapta. Trei ani a muncit fara intrerupere pe santier, carand singur, cu roaba, tone de nisip si pietre. El, cu bratele lui, a inlocuit si a ridicat din ruina usile din altar, pridvorul si turla clopotnitei. El a intarit fundatia. Nu se lauda si nici nu se plange de nimic. Nu l-a obligat nimeni sa fie preot de tara si, peste toate, cand a venit in Matau, stia ce-l asteapta - si lipsurile materiale, si singuratatea. "Asa sunt matauanii - oameni minunati si sufletisti, oameni care isi iubesc preotul, dar cu o conditie: sa nu le ceri bani sau sa-i constrangi cu ceva. Te sprijina si-ti sar in ajutor, doar daca te vad iesind primul la munca. La Matau, nu poti fi preot decat intr-un singur fel: cu sapa intr-o mana si crucea in alta. Daca in popor se zice sa faci ce spune popa, nu ce face el, celor tineri nu le doresc decat un singur lucru - sa nu respecte zicala si sa faca ceea ce fac eu."
"Nu risipi ce da Dumnezeu. Pastrarea e a doua avere"
Parintele tace, ca vizitat de o stare, de un gand indepartat. La 50 de ani, cu parul alb la tample si fruntea adancita de griji, priveste in urma si se mira usor. Ii vine sa spuna, asemenea pustnicului din Pateric, ca 50 de ani au trecut de parca ai fi intrat pe o usa si ai fi iesit pe alta. Cand le aduna pe toate, isi da seama ca a facut multe si mai nimic, smerindu-se ca orice om modest si cumsecade. Se vede ca a fost un copil sarac, crescut de bunici - tarani simpli si curati, cu frica de Dumnezeu. A invatat multe de la ei: rugaciunea si randuiala bisericii, de la buna, dragostea de carte, de la bunul - un om "talcuit" si intelept, care ii repeta mereu: "Ai grija fiule si nu risipi niciodata ce-ti da Dumnezeu... Pastrarea e a doua avere".
Daca il intrebi cum e sa fii preot in Matau, parintele pare usor incurcat. Sincer vorbind, nici el nu stie ce sa spuna. Ca preot de tara ai de infruntat doua situatii la fel de grele. Una e sa fii venetic, "provenit" din alta parte, si oamenii sa te cerceteze neincrezatori, pe sub sprancene, pana se obisnuiesc cu tine. Alta e sa revii in locul de bastina asa cum a facut el, continuand traditia satului, traditia preotiei, preluate din tata-n fiu, ca o mostenire lasata nescrisa.
Matau e o parohie intinsa, cu gospodarii risipite pe dealuri si oameni batrani, care abia mai pot iesi in fata cerdacului. Parintele e mereu pe drumuri, cu patrafirul si alte odoare bisericesti intr-o gentuta anume pregatita. Respectand obiceiul locului, urca si coboara muntele Mataului la inceputul fiecarei luni, pentru sfestania casei si a animalelor din batatura; spovedeste si face sfantul Maslu pentru cei bolnavi; discuta si intareste cu o vorba pe cei tintuiti la pat. Ii sunt dragi batranii. Cum singur marturiseste, simte ca batranii satului sunt chiar bunicii lui. Ii vede ca pe niste sfinti. Refugiati in singuratatea lor, au ceva din palpairea molcoma si impacata a candelei aprinse la icoana. Nu se abat niciodata de la post si rugaciune, iar unii dintre ei cunosc Pravila si Sfanta Liturghie pe de rost. Isi pun cruce de lemn la poarta, pe ogor si la fantana, de parca ar vrea sa increstineze intreaga suflare a Mataului, iar de sfintele Pasti isi pregatesc macar o haina noua, din lana tigaie - haina curata si frumoasa ca sufletul lor. Parintele se bucura, dar se si tulbura putin de ravna ce o arata pentru cele sfinte. Ii vede pe unii cum vin la biserica in boate si carje, cale de 5 kilometri, din capatul cel mai indepartat al satului; ii vede cu cata evlavie saruta usa de la intrare si se descalta inainte de a intra in sfantul locas, indemnandu-l parca pe parintele sa se ridice la inaltimea credintei lor, sa nu tulbure traditia sau sa greseasca in vreun fel, aducand obiceiuri si cantari noi in biserica.
Nu e usor sa fii paroh in satul tau natal. Nu e deloc placut ca oamenii sa te cunoasca si, privindu-te piezis, sa se intrebe cum copilul sarac de altadata a ajuns acum sa-i pastoreasca pe cei avuti, cu oi multe si dare de mana. "Ca simplu satean as putea sa am simpatii si antipatii, sa ma apropii sufleteste de unii si sa-i tin la distanta pe altii. Ca preot mi se ia acest drept", zice parintele."Degeaba ii vorbesc matauanului meu cu autoritate si asprime. Ca sa ajung la inima lui, trebuie sa am rabdare si faguri de miere pe buze. Altcumva, l-am pierdut. Se inchide in cojoaca sa de cioban singuratic. Devine tacut si morocanos. Pare ca te asculta si incuviinteaza din cap tot ce spui, dar gandul lui e in parte, pe coclauri - la vite, la camp, la familie." Om de munte si de transhumanta, matauanul e o fiinta aparte. E mandru si independent. Stie ca e neam de mosneni liberi si nesupusi nimanui. Nu accepta politica si refuza porunca, de oriunde ar veni - de la primar sau de la primul ministru. Nu sta de "carcaleala", dar nici nu-ti sare in ajutor, daca nu te vede vrednic de ajutorul lui. Cand ii ceri ceva, se face ca nu aude si te intreaba de ce, din tot satul, l-ai gasit tocmai pe el. Cand il refuzi, se simte jignit. Ii place sa reuseasca in toate. Drumul lui are o singura directie - in sus, spre munte, spre varf, spre mai bine. Tacut si usor indaratnic, nu te lasa sa te apropii prea mult de el; nu vrea sa-i stii nici casa, nici gandurile. Aparent inchis cu sapte lacate, sufletul matauanului are totusi o cheie - vorba buna si pilda lui Cristos. Parintele stie mai bine ca oricine: matauanul nu e ce pare. Daca ai rabdare si nu-l scoti din vrerea sa, descoperi in spatele asprimii lui de cioban multa nostalgie tacuta, multa poezie si sensibilitate, pe care o mai coase si astazi in straie populare, o canta uneori in doine lungi si taraganate sau o scrijeleste intristat pe crucea de mormant a parintilor: "Jale mi-e de voi, maicuta/ Cum visez chiar eu, desteapta,/ Cum pe-o margine de groapa,/ Bietul ticait asteapta".
Ajuns in Matau, te intrebi ce i-a facut pe englezii de la "The Times" sa spuna ca in Muscel au vazut Raiul. Din dealul bisericii, cuprinzi cu privirea o buna parte din sat. Ca liniile batucite din palma unui taran obosit de munca, ulitele se apropie si se despart in palcuri de case, tocmite mocaneste din barne groase de stejar, cu pivnita pietruita si etaj deasupra, cu prispa (sala) si anexa de trepti sculptati in lemn, ce duc in camera mica si antreu (cerdac), pentru a se opri in inima casei, in camera cea buna, anume pregatita pentru sarbatori: incaperea nuntii si a mortii, a inceputului si sfarsitului, in care numai preotul si gospodina au voie sa intre, plini de sfiala si cuvenita masura, doar de 3-4 ori pe an. In toate, e un ritual si o noima legata de religie, din care n-ai pricepe mare lucru, fara insotirea rabdatoare a parintelui, care arata, explica, dezvaluie secrete si ascunzisuri, aproape uitate de cei tineri: casele cu acoperisul bine inchegat, cu o singura cuca, care intruchipeaza inadins forma unui paraclis ciobanesc; "camera buna", in care nu ai voie sa faci niciodata focul, dar trebuie sa asezi obligatoriu, pe peretele dinspre rasarit, icoana numelui si a Sfantului protector (Ion, Gheorghe, Dumitru), dimpreuna cu busuiocul sfintit si mladitele aduse de la biserica, chiar de Florii.
Ascultandu-l pe parintele, micile taine ale satului se lumineaza pe rand. Din toate, cea mai uimitoare e povestea bisericii, ridicata de un satean, din galbenii gasiti in scorbura unei salcii batrane - locul in care se banuieste ca haiducul Radu Anghel (cel pomenit in celebrul cantec "Radu mamii, Radule") si-a ingropat comoara. Pentru sateni, biserica nu e numai un dar neasteptat al lui Dumnezeu; e chiar centrul lumii, e inceputul si sfarsitul, botezul si moartea. Sub scarile ce duc in clopotnita, se afla locul dinainte pregatit, in care oamenii vin si arunca apa de la botez, ca nu cumva apa curatirii de pacate sa ajunga la voia animalelor slobozite in curte. In stanga pridvorului, sta zugravita icoana Sfantului Stelian, la care copiii foarte bolnavi din sat sunt adusi de o batrana ce "ii trece prin san" si apoi le preschimba numele in Stelian, cu speranta ca "protectorul pruncilor" va alunga durerea si moartea. Credinta matauanilor e ca muntele neclintit si drept, pe care sta sprijinit satul. Niciodata nu se vor rusina de el. Niciodata nu-l vor parasi. Credinta e pentru ei ca icoana pusa la poarta. La Matau, crucile sunt insemne mistice - litere dintr-o limba arhaica, ciobaneasca, stiuta doar de cei initiati. Fara ele, oamenii ar fi coborat de mult la oras. Fara ele, satul s-ar fi sleit incetul cu incetul, ramanand o simpla turma de case, adunate in jurul unei biserici stinghere si infrigurate. O biserica fara viata.
Parintele stie acest lucru si se cutremura. Ca preot de tara, vazand toate cate se intampla in lume, vazand tinerii care parasesc fara incetare satul, il incearca o mare si cumplita neliniste - gandul ca intr-o buna zi se va trezi singur la altar, slujind taina Liturghiei, usilor imparatesti si sfintilor zugraviti pe cupola. Doar el si amintirea a ceea ce a fost candva un sat numit Matau.
Fotografii: ION LONGIN POPESCU