Jagmandra
Totul a inceput cu o poveste pe care mi-a spus-o Sandeep, soferul meu, cand am ajuns la Pushkar, un mic orasel de la marginea desertului Rajahstan...
Treceam printre dune de nisip acoperite cu o vegetatie pipernicita, cand am vazut corturile. De fapt, nici macar nu pot fi numite corturi. Sunt mai curand un fel de copertine sprijinite pe bete, un fel de cearsafuri colorate si zdrentuite care flutura in vant si care tin loc de adapost. In ele locuiesc oameni, familii intregi, cu copii, cu animale, cu capre si cu camile, inconjurati de o cumplita mizerie. Mari pasari de prada ale desertului dau tarcoale gunoaielor in cautare de resturi. "Cine sunt?", intreb ingrozit. "Cine poate trai intr-o asemenea saracie?" "Pariah", imi spune Sandeep, cu un zambet care ar fi putut insemna orice, "ratacitorii, nomazii, cei care umbla". Sunt oameni care nu apartin nici unei caste, nici unui oras, nici unei bresle, oameni care-si castiga painea de pe o zi pe alta cersind, uneori furand, alteori facand mici negoturi stranii, cu obiecte purtatoare de noroc sau de ghinion. "Femeile lor umbla cu vraji. Sa nu te apropii de ele, mister Hari, sa nu cumva! Sunt periculoase!" Asa-mi spune Sandeep, mister Hari. Si ca sa ma tina departe de oamenii aceia, mi-a spus urmatoarea poveste a prietenului sau Antoine, un belgian de familie buna din Bruxelles, fost director de banca si tata de familie... Acum cativa ani, mister Antoine, care avea cam 35 de ani, a venit intr-o excursie chiar aici, in micul oras Pushkar. Sandeep era soferul lor, asa cum astazi este soferul meu. Ei bine, s-a imprietenit imediat cu Antoine. Era un tip inalt, blond, educat, ce mai, un adevarat european. "Avea o femeie frumoasa, care purta bijuterii scumpe, si o fetita, Maureen, de vreo cinci ani." Sandeep i-a plimbat pe la temple, pe strazile colorate ale orasului, i-a plimbat cu camilele prin desert, peste tot. La pariah nu i-a dus, desi el, Antoine, tot tragea intr-acolo. Punea o suta de intrebari, ca si mine. Pana la urma soarta care il mana intr-acolo a fost mai puternica. Intr-o duminica dupa-amiaza, cand sotia lui se odihnea, Antoine a iesit din hotel la plimbare, singur. A gasit un conducator de camile si a plecat prin desert. Iar conducatorul de camile l-a dus acolo unde-l tragea destinul. A doua zi Antoine inca nu venise inapoi. Femeia lui, belgianca, era disperata. Plangea. Antoine disparuse. Ea si cu Sandeep l-au cautat toata ziua. A aparut pe seara. Era de nerecunoscut. Costumul lui alb, impecabil, devenise o zdreanta. Avea privirile ciudate. Abia vorbea. "Era pe alta lume. N-a spus decat ca a stat la foc toata noaptea, ca femeile pariah au dansat pentru el si a baut ceaiuri parfumate." Sandeep tace un moment, apoi se intoarce spre mine cu o fata grava. "Antoine n-a mai vrut sa plece. Sotia lui a luat copilul si s-a intors singura in Belgia. El a ramas aici saptamani intregi, desi vacanta se terminase de mult." "Sandeep", zic, "ce s-a intamplat cu prietenul tau belgianul?" "A cunoscut o femeie pariah", zice el cu privirea impietrita. "O vrajitoare. Avea 19 ani. Au trecut de-atunci sase ani, si Antoine inca mai vine in fiecare an la Pushkar. Il cunoaste tot orasul. A pierdut slujba de la banca, si-a pierdut familia, a pierdut totul. Vine, sta cateva luni si pleaca din nou. Dar nu poate sa lipseasca prea mult. Se intoarce mereu. Mereu mai prapadit, mai sarac, mai distrus. Are privirile ratacite. Fumeaza... Stii tu, hasis. Poate chiar opium."
A doua zi. Sunt pe o terasa, langa piata cea mare a oraselului Pushkar. Am intalnire cu Sandeep. Sunt mii de oameni pe stradutele ocupate cu mii de tarabe, mii de buticuri marunte, in care se vinde orice. Vacile sfinte ale Indiei se preumbla pretutindeni, iar oamenii le dau sa manance orez asa, direct pe pietrele caldaramului. Fumuri si parfumuri plutesc ca o ceata subtire deasupra asfaltului, siluete naucitoare de femei cu chipurile acoperite in sari-uri se decupeaza uneori din multime, chipuri venite din alte lumi, batrani ciudati cu parul vopsit si cu turbane in culori coplesitoare. Soarele diagonal decupeaza secvente de film. In mijlocul pietei, printre tarabele cu bijuterii din argint si feluri de mancare nemaivazute, este un grup de femei care stau asezate pe caldaram. Hainele lor sunt mai stralucitoare decat ale tuturor. Portocaliu, mov, violet, purpuriu, rosu aprins... Privesc de la distanta, prin obiectivul aparatului de fotografiat. Stiu ca sunt femeile pariah, locuitoarele desertului, iesite sa faca rost de un ban. Povestea pe care mi-a spus-o Sandeep ma obsedeaza. As vrea sa stiu mai multe despre oamenii acestia, despre aceste familii intregi care locuiesc acolo, printre pasari de prada si camile. De unde vin ei? Cine sunt? Si, mai ales, care sunt povestile lor? Ce puteri au femeile acestea, astfel incat sa poata face un occidental, director de banca, sa-si piarda mintile? Privesc prin teleobiectiv si vad cum fapturile acelea imbracate in culorile curcubeului inconjoara un grup mic de japonezi. Le spun ceva. Japonezii fac poze. Eroare. Asta ii costa bani. Platesc. Din nou discutii animate. In cele din urma, doi barbati si trei femei se aseaza alaturi de femeile pariah. Ele arunca priviri piezise imprejur. Prada este a lor. Timp de cateva ore, vor picta palmele japonezelor in maniera traditionala, cu semne magice, colorate. Atunci cand apare Sandeep, eu sunt cu totul transportat acolo, fascinat de spectacolul pe care il zaresc prin obiectivul aparatului de fotografiat. Femeile acestea, purtand bijuterii mari de argint la maini si la glezne, au ceva straniu in ele, au ceva dur in spatele culorilor violente cu care le sunt pictate fetele. Nu stiu ca le privesc, si astfel pot sa observ lamele de otel ale privirilor, gesturile scurte si abrupte pe care si le fac intre ele, atunci cand naivii japonezi rad cu gura pana la urechi. Pot vedea felul in care ele se misca in grup, asemanator cu un banc de pesti, ca si cum ar fi o singura fiinta multicolora, inconjurand victima, ametind-o, vrajind-o cu parfumurile si cu cantecele lor, pe care le pot auzi, cu zdranganeala cristalina a bratarilor de argint.
Sandeep s-a asezat langa mine. Intelege dintr-o data ce fac si se intuneca. Pricepe dintr-o data fascinatia pe care oamenii acestia o exercita asupra mea. Vreau sa stiu totul despre ei. Cine este femeia aceea batrana, vopsita, cu parul dat cu ulei, in jurul careia pare articulata toata acea adunare bizara? Sandeep priveste prin teleobiectiv. Se albeste la fata, daca se poate spune asa ceva despre un indian. "Este Jagmandra. Strabunica vrajitoarei Shanti. Sefa clanului. Este aceeasi familie de pariah care l-a nenorocit pe Antoine." Acesta este destinul, imi spun. Trebuia sa aflu toate acestea. Vreau sa merg acolo, sa cunosc aceasta familie. Sandeep este speriat. Inainte de a pleca ii cer sa imi spuna povestea acelor vrajitori ai desertului indian.
Iata tot ceea ce am putut afla de la omul meu, pe parcursul a vreo cinci ceaiuri indiene cu lapte si a jumatate de pachet de tigari fumate pe terasa, vreme in care nu am scapat din ochi miscarile femeilor din clanul Jagmandrei. Pariah sunt oameni ciudati, care traiesc in legea lor dintotdeauna. Poate de mii de ani. Dintr-un motiv necunoscut, ei nu pot sa se aseze niciodata, nicaieri, in mod definitiv. Uneori stau cu anii la marginea vreunui oras, pentru ca intr-o buna zi sa-si stranga corturile si sa plece. Barbatii se ocupa cu mestesuguri stravechi, bat arama sau argintul, au camile cu care plimba turistii, uneori chiar si elefanti pictati. Nu vorbesc niciodata despre ei, oricate intrebari le-ai pune. Femeile lor sunt frumoase, dar primejdioase. Se ocupa cu magia. Bratarile lor de la maini si de la picioare, facute din argint, sunt vrajite. Atunci cand sunt turnate, sunt descantate, astfel incat au puteri magice. Un talisman pariah este foarte greu de obtinut si trebuie facut special pentru acela care-l va purta. Se pricep sa faca fierturi din plante, uleiuri magice, potiuni pentru tot felul de lucruri. Pot sa vindece, dar si sa aduca boala asupra unui om. Ii pot lua mintile cuiva, numai privindu-l, astfel incat omul le da tot ce are. Femeile pariah umbla mereu in grupuri. Spre deosebire de celelalte femei indiene, niciodata nu poti sti daca o femeie pariah este maritata sau nu. Fetele lor nu sunt acoperite. Sunt mari dansatoare, iar muzica si dansul lor sunt de asemenea magice, pentru ca stiu dansurile stravechi ale zeilor. Pariah sunt condusi intotdeauna de un batran care nu-si paraseste cortul niciodata, si nu poate fi vazut niciodata. Se spune ca el sta mereu in rugaciune, iar tot norocul barbatilor la bani si toata puterea magica a tribului se trag din puterea acestui patriarh.
"No pictures", "fara fotografii", zice Sandeep, traducand cuvintele rastite ale batranei Jagmandra, care cu un gest socant imi pune degetul aratator pe frunte. Am priceput. Ochii ei scapara flacari in timp ce omul meu ii explica ceva, cu un aer supus. Da, sunt un strain, un european dintr-o tara necunoscuta. Ea asculta ca o pasare de prada. As vrea sa vorbim putin. Sandeep nu are voie sa pronunte cuvantul jurnalist. Ar costa prea mult. "Despre ce sa vorbim?" Am o sclipire: despre magie. Batrana tace un moment lung. Sunt in picioare, in mijlocul femeilor pariah, ele nu scot un cuvant. O clipa lunga in care batrana ma cantareste din ochi. Apoi Jagmandra da din cap ca da, si in momentul acela, femeile incep sa rada si sa vorbeasca. De jur imprejur este piata cea mare din Pushkar si toata agitatia reincepe, ca si cum, dupa tacerea impietrita a batranei, viata si-ar fi reluat cursul. Ea are parul acoperit cu un ulei gros, stralucitor si roscat in bataia soarelui, iar pe cap un fel de naframa din matase. Are bijuterii grele din argint si din bronz, in cap, la gat, la maini si la picioare, are aerul unei imparatese incremenite in timp. Nici un zambet. Mai curand, de pe fata ei se desprinde un aer de tristete inteleapta. "Ce vrei sa stii?", zice. Sandeep traduce in engleza. Mai intai as vrea sa stiu de ce e trista Jagmandra si apoi sa faca o magie in asa fel incat eu sa pot vedea... viata ei. Jagmandra isi ridica privirile incet si ma priveste lung. Apoi, in sfarsit zambeste. Am castigat.
Am stat vreo patru ore in piata, pe bidoane de tabla ruginite, cu femeile pariah, timp in care cele tinere, dintre care una avea un copil in brate, au agatat turisti, le-au pictat palmele in toate culorile curcubeului, le-au ghicit viitorul si le-au spus trecutul. In tot timpul acesta, batrana Jagmandra le-a supravegheat pe sub naframa, cu priviri de otel, in timp ce-mi povestea istoria vietii ei. O istorie despre care s-ar putea face un film sau scrie un roman. Soferul meu a tradus cu lungi pauze pentru explicatii, pentru ca uneori Jagmandra - al carei nume nu este decat o porecla - vorbea fara pauze, furata de amintirile timpurilor trecute. Iata, pe scurt, uriasa poveste pe care am ascultat-o in cele patru ore.
Jagmandra s-a nascut intr-un sat langa Goa, un mare oras pe malul oceanului. Era in primavara anului 1911. Are aproape o suta de ani in clipa aceasta, in care povesteste. Era un trib mare acela in care s-a nascut, vreo patruzeci de familii. Corturile lor erau puse pe malul oceanului, iar mama ei i-a povestit, cand era fetita, ca in dimineata nasterii sale, s-a sucit vantul. Adica in loc sa bata dinspre mare, dintr-o data, la rasaritul soarelui, s-a starnit vantul desertului, iar nisipurile curgeau in mare ca o apa de pe falezele inalte, camilele lor se pusesera in genunchi, atat de puternic batea, iar mama ei s-a ridicat in picioare, in bataia vantului, a ridicat fetita abia nascuta, infasurata in panze purpurii, si a zis asa: "Aria, fiica a lui Lakshman si nepoata a venerabilului Akilesh, te dedic vantului desertului, cel care nu poate fi prins si nici inchis, si soarelui care se naste din ocean. Sa fii alergatoare si libera precum vantul desertului si stralucitoare ca soarele iesind din mare". Si asa a fost. Pariah nu pretuiesc nimic mai mult decat libertatea. De aceea ei sunt in afara castelor si a regulilor, de aceea ei sunt ratacitori precum vantul. Akilesh, bunicul ei, a fost patriarhul tribului, si tot ceea ce a invatat ea, Aria, zisa mai tarziu Jagmandra, a fost de la el. "Si magia?" Jagmandra ne priveste pe sub marea bijuterie care-i impodobeste capul. "Nu exista magie. Exista lumea, asa cum e ea. Daca stii cum e lumea, atunci poti face cu puterea orice vrei. O poti pune intr-un obiect, o poti trimite cuiva sau i-o poti lua. Poti chema norocul sau il poti alunga. Puterea tine lumea, si nu e nimic pe lume care sa nu fie tinut de putere. Iar oamenii sunt singurele fiinte, in afara de zei, care sunt din putere pura, care pot face ce vor ei."
Cand avea 7 ani, Jagmandra invatase deja sa umble cu "puterea" de la bunicul sau, patriarhul Akilesh al tribului. Stia sa puna puterea in muzica si in dans, stia sa umble deja cu norocul si sa imblanzeasca animale. Daca ar fi fost baiat, atunci ar fi devenit patriarh in locul lui Akilesh. Dar o femeie nu poate deveni patriarh. La 12 ani, era frumoasa. Erau inca la Goa, atunci cand a vazut-o dansand si cantand un locotenent din armata engleza. Pe-atunci, englezii erau stapanii Indiei. A dansat impreuna cu doua dintre surorile ei pentru englezi, acompaniata de maica-sa si de un batran din tribul lor. Atunci a inceput totul. "Nu aveam voie sa folosesc puterea atunci cand dansam pentru straini. Dar n-am putut rezista." Erau sute de barbati acolo care o priveau, ea era doar o fetita de 12 ani. Doar ca... Atunci cand au terminat de dansat, englezii erau vrajiti. Mama ei era intunecata, la fel si batranul muzicant. Au strans foarte multi bani, dar viata ei se schimbase deja pentru totdeauna. Folosise puterea. Cand au ajuns in sat, au judecat-o. Ultimul cuvant l-a avut bunicul ei, Akilesh, patriarhul. Ar fi putut s-o condamne sa ramana pentru totdeauna "legata de camile", adica sa nu mai poata parasi comunitatea nicicand. Numai ca bunicul ei a eliberat-o, amintindu-le ca la nastere a fost dedicata vantului si soarelui, ca s-a nascut libera si stralucitoare. Asta a fost tot. La 14 ani, dansa pentru guvernatorul englez si era faimoasa pe toata coasta de est a continentului. Locuia intr-un palat demn de un maharajah si era tratata ca o regina. Intr-o buna zi, la poarta palatului au venit doua dintre batranele tribului si i-au spus ca trebuie sa se hotarasca. Dupa 15 ani tribul pleca. Strangeau corturile. Putea sa ramana sau sa plece cu ei mai departe. A ales sa ramana. S-a dus acolo, pe faleza pe care se nascuse, si-a imbratisat parintii si pe batranul Akilesh, patriarhul. Pe el stia ca nu o sa-l revada niciodata. A privit caravana cum se pierdea la orizont.
Suntem in mijlocul multimii, al tarabelor din piata, al vacilor care circula pretutindeni, in mijlocul unei imense agitatii colorate si, totusi, uneori, pare ca nu mai exista nimic, in afara povestii acestei batrane. Apoi ea priveste diagonal spre una dintre fete, imbracata in violet si machiata in violet: "Shanti!", zice ea, "adu ceaiuri!". Il privesc pe Sandeep, soferul, si el imi face un semn din priviri. Da, ea este fata care i-a luat mintile belgianului Antoine. Jagmandrei nu-i scapa nimic. Nici schimbul nostru de priviri. Ma intreaba daca-mi place Shanti. Eu ii spun ca are privirile precum sabiile. Ea da din cap. Imi ia mana, imi priveste palma, apoi ma priveste direct in ochi si zambeste larg. "Jagmandra", zic, "ai fost vreodata maritata?" Sandeep aproape ca refuza sa traduca aceasta intrebare. Dar in clipa in care o face, batrana aceasta pare pur si simplu ca aluneca printr-un tunel al timpului, parasind piata si nebunia acestui loc, nemaivazand-o pe Shanti, care vine cu ceaiurile, prabusindu-se in propria ei poveste. Da, da, a fost maritata de multe ori, dar o singura data a fost cu adevarat... maritata, o singura data a fost cat pe ce sa aleaga maritisul in locul puterii. "Puterea si maritisul sunt ca focul si apa. Cum nu incap doua sabii intr-o teaca, asa nu incape puterea femeii si puterea barbatului intr-o singura viata." Globul povestii ne inchide din nou inlauntrul sau. Avea vreo 18 ani atunci si el era un englez, un ofiter din Royal Navy. Era razboi atunci. El venea uneori s-o vada cand dansa si stia ca este acolo. Ii simtea privirile, desi nu-l vedea in multime. A stiut ca va trebui sa aleaga din nou, la fel ca atunci cand plecase tribul. Cu el nu-si folosise puterea niciodata. Era puterea inimii lui aceea care... O plimba cu masina pe malul oceanului. Ii daruia lucruri. Uneori el disparea pe vaporul lui de razboi cu saptamanile, cu lunile. Ea stia ca se va intoarce si el se intorcea. A durat sase ani. Cand s-a terminat razboiul, a venit clipa. Ea avea 24 de ani, el, 31. Voia s-o ia cu el peste mari, in tara aceea trista numita Anglia, sa traiasca acolo pentru totdeauna. I-a spus "vino maine". S-a dus in desert, pe malul oceanului, acolo unde se nascuse. Nu mai era nimic. Desertul stersese orice urma a tribului ei. S-a asezat pe nisip, cu fata spre mare, atunci cand soarele apunea in spatele ei. A chemat puterea si a vazut viitorul. S-a vazut pe sine, incarcata cu bijuterii scumpe, dar nu din argint, ci din aur, plangand in fata unui castel. Era desculta si sub talpile sale era o iarba asa cum nu mai vazuse niciodata, scurta, deasa, uda si rece. Era ceata. Prin ferestrele castelului se vedea o petrecere uriasa, cu muzica si cu femei elegante, cu pielea alba. Ea era singura, parasita si trista, rochia ei era alba-alba, iar fata ei era neagra ca taciunele. Albul este culoarea mortii. Cineva o privea. S-a intors si l-a vazut pe Nicholas, asa il chema pe ofiterul ei cel chipes, la balcon, privind-o, iar fata i se schimba incontinuu. A stiut ca daca va pleca acolo, ea si Nicholas vor muri amandoi. Era un viitor inchis. Si atunci a cautat disperata un alt viitor in care ar fi putut ramane cu el. Nu exista alt viitor. Se vedea mereu pe ea, singura in desert, barbatii ei erau doar niste umbre. Era doar ea si puterea ei. Pana dimineata a inteles. Cand a rasarit soarele din mare stia deja ca Nicholas va pleca fara ea, pentru totdeauna, in insula lui cetoasa. A facut un contur din nisip. L-a facut pe el. Apoi a chemat vantul desertului si vantul a spulberat conturul acelui om, peste mare. Nu l-a mai vazut niciodata in carne si oase. Doar in vise. Asa a stiut atunci cand s-a insurat, cand a avut copii, cand a ajuns un mare om in parlamentul englezilor si cand a murit. Si el a stiut intotdeauna cand ea l-a ajutat cu puterea ei, atunci cand i-a fost greu. In noaptea cand a murit Nicholas ea l-a insotit. Atunci a vazut cum arata zapada.
Jagmandra nu mi-a cerut nici un ban, spre uimirea soferului Sandeep, care nu mai vazuse asa ceva niciodata, o pariah care sa nu ceara bani dupa ce si-a pierdut patru ore cu mine, ba mai mult, sa ne cumpere ceaiuri ca si cum am fi fost invitatii ei acolo, in mijlocul pietei si al multimii. In tot timpul in care am fost acolo, imprejurul nostru s-au perindat tot felul de oameni, mai ales straini, occidentali, carora fetele Jagmandrei le-au pictat palmele, pieptul, uneori fruntea, carora le-au ghicit viitorul si le-au spus lucruri despre trecutul lor. Unora le-au spus despre bolile lor sau despre primejdiile care ii ameninta pe copiii lor. Sa spunem ca aceste femei au un dar, o putere de a patrunde in gandurile si destinele oamenilor. Un fel de viziune diferita de a noastra, care se datoreaza unui singur lucru, dupa spusele Jagmandrei: ele cred ca pot face asta, si atunci o fac. Aceasta este puterea. Una dintre fete a tinut mana soferului meu Sandeep si i-a descris cu lux de amanunte pe sotia si copiii lui, pe fratele lui, a descris casa in care locuia, si pe masura ce vorbea, lui Sandeep i se lungea fata. I-a spus despre el lucruri pe care credea ca le stie doar el. Apoi i-a spus ca daca va continua sa il invidieze pe fratele lui mai mare si daca se va mai uita dupa femeia acestuia, se va imbolnavi de ficat si va muri. Dupa acest episod, Sandeep nu a mai valorat mare lucru ca traducator. Din fericire, aflasem aproape tot ce puteam sa aflu despre Jagmandra si despre fetele pariah.
Intr-un fel anume, viata Jagmandrei s-a sfarsit la 24 de ani, atunci cand l-a parasit pe iubitul ei englez. De atunci, au trecut mai bine de 70 de ani. Ea a continuat sa danseze si sa-si foloseasca puterea in marile orase ale Indiei. A cunoscut oameni importanti, maharajahi si ambasadori, iar faima ei de vindecatoare si de clarvazatoare ajunsese enorma. Vedea sufletele oamenilor si le spunea viitorul. Nu a avut niciodata copii, pentru ca nu a vrut acest lucru. Cu 25 de ani in urma, intr-o noapte cu stele, era undeva, langa Auli. Este acolo un munte urias, sfant, care se numeste Nanda Devi. Un munte de aproape 8 mii de metri, care seamana cu dintele unui crocodil. Lucra cu puterea in noaptea aceea, si dintr-o data a stiut ca trebuie sa plece sa-si regaseasca tribul. A stiut exact unde se afla, la distanta de 2000 de km, in cealalta parte a Indiei. L-a vazut pe fratele ei, foarte batran, ajuns patriarhul tribului, cu zeci de ani in urma, chemand-o. A traversat India in 6 saptamani si i-a gasit. S-a intors acasa. Avea 72 de ani. Aici, la Pushkar, la marginea desertului Rajahstan, sunt doar de 8 ani. Mai are de facut o singura calatorie, care o va duce pana sub muntii cei mari, din nord. Acolo va muri. Cand mi-a spus acest lucru, zambea. Atunci cand si-a regasit familia, dupa 50 de ani de viata, Jagmandra era o femeie bogata. Este si acum intr-un fel, chiar daca tot ceea ce are revine tribului. Undeva, langa Benagaluru, are case si pamanturi care sunt proprietatea ei. Stie ca tribul nu se va stabili niciodata acolo. Pariah sunt oameni liberi, nelegati de nici o proprietate, de nici un pamant, de nimic. Ei stiu ca toate acestea nu sunt bune decat aici. In lumea aceasta, ca sa fii liber, ai nevoie de bani.
In cele din urma, am intrebat-o despre Shanti, nepoata ei cea imbracata in violet, si despre puterile ei. Jagmandra i-a aruncat o privire scurta ca un pumnal, din care am inteles totul. "Shanti are Puterea, dar nu are inima", a zis Jagmandra, si din felul in care m-a privit, am stiut ca se refera la povestea cu belgianul Antoine. Am simtit ca ea stie ca eu stiu, desi nu pomenisem deloc aceasta poveste. Mi-am dat seama mai tarziu despre o stranie coincidenta. Shanti avea exact 24 de ani, adica varsta pe care o avusese Jagmandra in momentul renuntarii la iubitul ei Nicholas, ofiterul englez. Iar povestea belgianului cu Shanti dura de exact 6 ani. Apoi a spus un lucru teribil cu care a incheiat totul: "Vor muri amandoi, inainte de moartea mea".
La despartire, Jagmandra nu a fost de acord sa-i fac o fotografie de aproape. Se temea sa nu isi piarda Puterea.
(Fotografiile autorului)