Dincolo de moarte, aproape de Dumnezeu

Bogdan Lupescu
Intamplari autentice marturisite de oameni care L-au cunoscut pe Dumnezeu, aflandu-se in preajma mortii

1. Femeia inviata

Aceasta poveste am ascultat-o intr-o seara de iarna, de la un prieten satmarean, pe nume Dumitru Zimbru. Ne aflam la o indepartata manastire de maici din apusul tarii: Manastirea Teghea. Din pricina ninsorilor nemiloase din ultimele zile, doar cativa mireni se incumetasera intr-acolo. Stateam amandoi in afara asezamantului manastiresc, intr-o bisericuta neincalzita, inconjurata de camp, camp alb si nemarginit. Prin peretii de lemn auzeam vuietul naprasnic al vanturilor infuriind zapada si, ceva mai departe, cantecul abia deslusit al calugaritelor adunate la vecernie. "O femeie care a murit si a inviat", spunea Dumitru Zimbru. Un "caz" incredibil. O cunostea de mult pe femeia in cauza (traieste si astazi), ii este prieten apropiat si, de fapt, un fel de "ucenic". Numele ei este Olga Raileanu si din clipa in care a intalnit-o, i s-a schimbat viata. Avea o "putere formidabila a rugaciunii", lucru confirmat de insasi stareta Emanuela a Manastirii Teghea, pe care aceeasi femeie o impinsese catre calugarie. "Erau vremuri cand nu-mi gaseam locul, calea, linistea. Si dansa mi-a spus: "Maine vom merge amandoua la Techirghiol, la un duhovnic mare. Si el iti va spune un cuvant care-ti va schimba destinul". A doua zi, doar privindu-ma o data, parintele Arsenie Papacioc mi-a zis ca alta cale pentru mine nu este decat manastirea. Si, intr-adevar, asa a fost." Dar iata uluitoarea poveste a Olgai Raileanu, relatata de Dumitru Zimbru:
S-a nascut in anul 1946, intr-un satuc din zona Botosanilor. A facut studii, s-a maritat in orasul Constanta, avea o functie de conducere intr-o intreprindere. Nu se gandea aproape deloc la Dumnezeu, era o femeie cocheta, n-avea alta grija decat cea a serviciului, a casei si a sotului ei. In toamna anului 1973, sanatatea a inceput sa i se subrezeasca. Simtea o durere mare in cosul pieptului, ametea, puterile o paraseau. A fost dusa in mare graba la un spital bucurestean, iar aici medicii nu i-au dat alta sansa in afara unei interventii chirurgicale pe cord, foarte riscanta si complicata. Operatia a durat o noapte intreaga. Spre ziua, chirurgii i-au declarat decesul. Jurau ca tot ceea ce a fost "omeneste" posibil s-a facut. Cei din familie au adus la Bucuresti sicriul si toate cele trebuincioase ingropaciunii. O intamplare - dar eu cred ca n-a fost doar intamplare - a facut ca medicul legist al spitalului sa aiba un accident de masina chiar in aceeasi zi, la Valenii de Munte. Astfel a putut fi amanata autopsia. A doua zi, in jurul amiezii, o brancardiera a fost trimisa sa aduca trupul neinsufletit al femeii, pentru a i se face analiza medico-legala. Obisnuita cu atmosfera lugubra a morgilor, brancardiera a intrat degajata, impingand incet targa in timp ce fredona o melodie. Cadavrul pe care trebuia sa il transporte se afla in fundul incaperii, pe o masa din marmura, acoperit cu un cearsaf alb. N-o sa va vina sa credeti, dar va spun, am auzit cu urechile mele marturiile celor ce-au fost de fata, chiar in clipa in care brancardiera s-a apropiat de masa aceea, "moarta" s-a ridicat si i-a spus cu voce dojenitoare: "De ce canti, femeie, si pe mine ma lasi sa inghet pe lespedea asta de piatra?". Din nefericire, sarmana brancardiera a facut un atac de cord si a murit pe loc, chiar in camera morgii. Dincolo de acest episod, absolut verificabil, medicii au declarat ca n-au intalnit nici in carti un asemenea caz de moarte clinica.

***

Ce a trait aceasta femeie in timpul mortii ei aparente, viziunile pe care le-a avut, reprezinta o alta poveste de necrezut. Mai intai, i s-au aratat clar, unul dupa altul, toate pacatele: unde-a fost, ce-a facut, ce haine a-mbracat, cu cine s-a dusmanit, absolut totul. Apoi - spune ea - s-a despicat pamantul si sufletul ei s-a prabusit pana-n adancul temnitelor iadului, a vazut focul gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii salbatici, cruzi si nemilostivi, toata suferinta pe care o poate indura vreodata un muritor... Va spun, de fiecare data cand imi povestea lucrurile astea, ma infricosam de moarte. O spaima neomeneasca ma cuprindea. Da, femeia aceea fusese in Infern. Ca dovada, timp de cateva saptamani dupa ce si-a revenit, trupul ei avea un miros insuportabil, de care nu putea scapa in nici un fel. Cand a vazut-o, un preot a zis: "Doamne, femeia asta miroase a Iad!". Si, spre uimirea tuturor, dupa numai o singura stropire cu apa sfintita si o citire a molitvelor de dezlegare, carnea Olgai a inceput sa miroasa frumos si curat, precum mirul.

***

Un lucru e sigur: imediat dupa acest eveniment, viata Olgai s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lasat in urma toate cele lumesti, nu i-a mai pasat nici de agonisirea banilor, nici de infrumusetarea chipului, de nimic. A inceput sa posteasca, sa se roage, sa ingrijeasca de azile de batrani si camine de copii, sa traiasca numai pentru cei din jur, fara a mai pastra nimic pentru sine. Zicea ca daca n-ar fi suferit acea moarte clinica, niciodata nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Eu am vizitat-o foarte des si pot spune ca traieste ca o sfanta. O femeie plapanda si ingandurata, cu capul plecat, care nu vorbea decat cand era absolut necesar si atunci fara risipa de cuvinte. Camera ei semana mai degraba cu o chilie calugareasca. N-avea televizor, manca doar o data pe zi si de post, fara sa se sature, iar din putinul pe care-l avea facea numai milostenie. Din pacate, chiar sotul ei incepuse sa nu mai accepte aceasta "calugarie alba" a Olgai. Bani pentru casa aducea, dar nu folosea nimic pentru sine. El nu putea pricepe cum e posibil ca un om sa renunte la tot, pana si la ultimul fir de faina, doar ca sa dea de pomana saracilor. Ideea, principiul, felul acesta de-a trai il deranjau. Odata, pe cand ea cocea niste colaci pentru a-i darui la cimitir, el si-a iesit din fire. "Femeie, daca mai pui mana pe faina asta pentru pomenile tale, sa te umpli toata de bube!" Femeia a terminat pomenile, linistita. Iar dupa exact doua ore de cand a rostit acel blestem, corpul barbatului a inceput sa se umple de niste rani stranii. Saptamani la rand, medicii nu i-au putut pune nici un diagnostic. Spuneau ca-i o eczema grava, insa necunoscuta, care cand disparea intr-o parte, aparea in alta parte, si in cele din urma, neputinciosi, au recunoscut ca nu mai au de ce sa-l tina in spital. "Incurabil", au declarat. Din dragoste si mila, Olga l-a dus la manastirea din Techirghiol. Doar privindu-l o singura data, marele duhovnic Arsenie Papacioc l-a pus sa-si ceara iertare sotiei. Apoi i-a asezat mana pe crestet si a rostit o rugaciune de dezlegare. Si la zece minute dupa ce a iesit pe poarta manastirii, toate ranile omului au inceput sa dispara, ca prin farmec.
Multe miracole au fost savarsite de aceasta femeie "inviata din morti", numai si numai prin rugaciune. Fiica unui renumit medic bucurestean, bolnava grav de o ciuperca la ochi, era aproape oarba. N-avea leac. Olga s-a dus si s-a rugat pentru aceasta copila la sapte manastiri puternice din jurul Sihastriei Neamtului si a facut sapte pomelnice. Chiar dupa ce a pus ultimul pomelnic si s-a intors la Constanta - chiar a doua zi - a primit un telefon afland ca fetita a-nceput sa se vindece, dar asa, brusc, peste noapte. Cu ochii mei am vazut scrisoarea catre staretul Manastirii Sihastria, unde scria ca doctorul fusese acolo si donase o suma foarte, foarte mare de bani, drept multumire pentru rugaciunile calugarilor moldoveni si ale Olgai Raileanu, spune Dumitru Zimbru. Sau o alta intamplare fabuloasa, care pentru mine are forta unei adevarate pilde biblice: o prietena de-a Olgai, vaduva, foarte saraca, cu copii multi, se angajase servitoare la un medic din Constanta. Intr-o zi, doctorul acela si-a pierdut in gradina un lantisor de aur, cu cruciulita, primit de la maica-sa. A dat vina pe menajera, a tras-o de par, a silit-o sa recunoasca, convins fiind ca doar ea a putut sa i-l fure. A alungat-o imediat din casa, batjocorind-o necontenit. Femeia a ajuns muritoare de foame. Auzind povestea, Olga s-a dus din nou la cele sapte manastiri din jurul Sihastriei. Si chiar in ziua cand s-au sfarsit rugaciunile, in curtea fostei servitoare a cazut un pescarus mort. Biata femeie a vrut sa-l dea de mancare copiilor - ajunsese la limita subzistentei, nu mai avea in casa nici o coaja de paine. Si, n-o sa credeti: cand a spintecat gusa pescarusului, ea a vazut inauntru... varful unei cruciulite de aur! Nu l-a taiat mai mult. A plecat cu pescarusul in palma la doctorul care o umilise. Acesta a scos lantisorul, s-a uitat si a izbucnit in lacrimi. Si-a cerut iertare, implorand-o sa vina inapoi.
Cate n-ar mai fi de spus... Si ce dovada mai convingatoare a tuturor acestor miracole ar putea exista, decat marturia marelui duhovnic Arsenie Papacioc? Parintele ii cunoaste intreaga viata, ii este povatuitor de zeci de ani. El insusi marturiseste ca "sora Olga" ii este azi una dintre cele mai vrednice ucenice, "foarte traitoare, bine orientata duhovniceste, vadind o evlavie iesita din comun si o smerenie mai mare chiar decat a multora dintre monahii". Parintele Arsenie a povatuit-o sa nu intre in manastire deoarece, traind in lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur, decat daca s-ar calugari. Iar Olga Raileanu nu face azi nimic, nici un pas, fara sa ii ceara sfatul. Nu incearca sa-i convinga pe altii sa vina la credinta, nu s-a considerat niciodata o vindecatoare, zice mereu despre sine ca-i "un nimeni", o biata femeie simpla, care implineste voia lui Dumnezeu.

2. Ultimul Kamikaze

Acum cativa ani, am intalnit la Iasi un om cu o meserie neobisnuita: dezamorsa bombe. Singurul specialist din Romania in dezamorsarile cu risc neprevazut, de peste 80%, asa-zisele "operatiuni de tip kamikaze". Nimic din infatisarea lui nu te-ar fi dus cu gandul la portretul unui erou, salvator a sute de mii de vieti omenesti. Un barbat cam de 60 de ani. Corpolent, scund si puternic, care zambea mereu, de parca randuielile lumii ar fi fara gres. Daca l-ati fi intalnit vreodata pe strada, ati fi trecut pe langa el ca pe langa un ins oarecare, pierdut in multimea cenusie de pietoni. Si totusi, aproape in fiecare zi, vreme de 30 de ani de zile, maistrul militar Constantin Cararusa s-a aflat fata in fata cu moartea. Odaia in care l-am cunoscut avea peretii intesati de bombe prelungi, masive, asemeni unor ganganii cu crusta de fier innegrit. Toate dezamorsate, inofensive, moarte. Era acolo o mica parte din cele pe care le-a scos el singur din adancul pamantului, sute de mii de tone ramase neexplodate din primul sau al doilea razboi mondial. Pusa cap la cap, puterea acestora ar fi luat tot atatea vieti cat dezastrul de la Nagasaki si Hiroshima. Un curaj pentru care ar fi trebuit sa i se puna trese pe umar si o coroana de lauri deasupra capului. Genistul primea insa, la salariul sau si asa foarte mic, un spor absolut ridicol, cam 300.000 de lei in anul 2002. Nu se revolta pentru asta. Nu dorea interviuri, isi facuse chiar un scop in viata din anonimat. O viata petrecuta prin gropi mizerabile, prin canale, gunoaie, cimitire, pipaind infricosat fierul rece si ud ce zace-n pamant, mangaindu-i inscriptiile, cautandu-i focoasele, zicandu-si in fiecare clipa ca gata, totul se poate sfarsi. Atunci, in clipele acelea de incordare teribila, el a avut un singur mare ajutor. "Acolo, sub pamant, langa bombe, in acea fractiune de secunda de viata si de moarte, acolo mi-am castigat eu credinta in Dumnezeu..."

***

O intamplare i-a hotarat destinul. S-a nascut in Tanacu, Vaslui. Avea noua ani. "Niste oameni sapasera un mormant nou in cimitirul satului. Acolo am vazut noi, copiii, un varf frumos de otel. Un prieten foarte bun, Grigore Vasilache, s-a repezit in groapa chiuind, apoi s-au apropiat si altii. Li se parea o jucarie interesanta, sclipitoare, cum n-au mai vazut. Eu ma uitam la varful acela stralucitor si, deodata, nu stiu cum, am presimtit ca se va intampla ceva rau. Voiam sa le strig "Nu va duceti!", dar parca amutisem, aveam un nod in gat, nu-mi ieseau vorbele din gura si m-am dus impreuna cu ei mai mult asa, cumva, cu gandul de a-i opri. Dupa cateva clipe, ne zvarcoleam cu totii, plini de sange, in cimitirul acela mare. Stateam culcat in tarana, cu capul intors pe o parte, ma uitam nedumerit la ranile mele si la toti ceilalti care tipau si nu stiam daca mai traiesc sau nu. Tin minte ca-mi spuneam in gand: "Daca noi am muri acuma, n-ar fi drept! N-ar fi drept!..."" Apoi, a aflat ca in toate satele din jur mor anual sute de baieti nevinovati. Si, inca de copil, a inceput sa creada ca are pe pamant "o misiune". "Da, dupa intamplarea aceea m-am gandit sincer ca sunt "sortit" la calvarul asta, ca e nevoie de mine pe lumea asta. Nu stiu de ce. Am simtit, cumva, ca nu e corect. Prea putini aveau cu adevarat curajul, prea multi mureau. Asa ca, dupa terminarea scolii de Maistri de Geniu, am cerut sa fiu trimis in judetul cel mai infestat cu munitie din Romania, unde timp de sapte luni s-au purtat lupte masate zi si noapte - judetul Iasi. Raspundeam singur de 18 judete. Apoi am incercat sa-i ajut si pe alti genisti mai tineri, ca sa devina specialisti. Am ramas surprins - nimeni nu dorea sa invete. Toti imi spuneau: "Pentru salariul asta? Ce, sunt nebun?!...". Am ramas singur cu meseria asta. Singur cu aceasta performanta cruda, pe care nu mi-am dorit-o niciodata."

***

Am vorbit trei zile cu acest om. Cu greu am putut intra in acele adancimi ale vietii sale, rareori rostite. Mi-a recunoscut ca n-a putut fi niciodata un tata bun si nici un bun sot. Condamnat sa traiasca mereu pe drumuri, mereu intre doua misiuni, intre doua explozii. Chemat de urgenta noptile, chiar si de Revelion, in clipele de tihna petrecute langa sotia si fiica sa. Nu de putine ori, ele i-au spus asa, amandoua: "Cand iesi pe usa aia, ne uitam la tine ca si cum te-am vedea pentru ultima oara...". Si totusi, in toti acesti ani, Constantin Cararusa s-a gandit mereu la "misiunea" lui. "Sa stiti ca am avut si perioade grele, critice, cand mi se zdruncinase orice echilibru sufletesc. Uitati-va aici (varfurile de la doua degete ii lipsesc), mi le-a smuls un obuz, odata, demult. In vremea aceea imi pierdusem nadejdea. Parca nimic nu mai conta. Apoi, deodata, mi-am dat seama ca vietile alea pe care le salvez pretuiesc poate mai mult decat a mea si a familiei mele. Am trait atunci asa, ca un fel de "revelatie", de trezire. E o senzatie stranie, acest ajutor al lui Dumnezeu, cand te sacrifici pentru altii. Parca cineva "te tine", iti tine pasii cand mergi. Ce usurare, cand iesi din groapa aia, dupa ce ai dezamorsat un proiectil... Stai ore-n sir langa el. Uneori aproape o zi intreaga. Iti pare c-a trecut o vesnicie pana termini. Si-ti zici mereu in gand, adesea chiar cu glas tare: "Doamne, ajuta-ma!". Pe mine au vrut sa ma dea afara din partidul comunist, pentru ca intotdeauna-mi faceam cruce, inainte de a ma apuca de lucru. Se aduna lume multa acolo, in jurul meu, cand apaream la fata locului. Si "nu dadea bine pentru cadre" sa ma vada toti in genunchi, facandu-mi cruce. M-au amenintat, m-au somat sa nu mai fac asa ceva. Le-am zis: "Bine. Atunci bagati-va voi in groapa aia..." In asemenea situatii, conteaza enorm o anumita "imunitate spirituala". Fara ea nu poti realiza nimic. Un echilibru, o conduita, o impacare cu tine insuti. Adica, mai simplu: sa ai frica de Dumnezeu. Aceasta frica sfanta te imunizeaza, te curata sufleteste, te ajuta sa iesi din toate ispitele si momentele grele. Acolo, langa bomba, trebuie sa fii atat de calm, sa nu-ti tremure degetele, sa nu te simta fortele raului... Sunt anumite forte care "te simt", dar pe care tu nu le poti vedea. Pentru mine, bombele sunt mult mai mult decat niste simple bucati de metal. Ele sunt incarcate cu puterea negativa, diavoleasca, a raului. In tensiunea aceea poti simti aceste puteri, dar numai daca te rogi la Dumnezeu. "Vezi" pur si simplu metalul sub pamant. Sunt situatii cand riscul este urias, iti intuneca mintea; atunci trebuie sa hotarasti ceva intr-o fractiune de secunda si, nu stiu cum sa va zic, in clipa aceea mare parca-mi dau seama ca si viata mea e tot o fractiune de secunda, la scara uriasa a timpului si a omenirii, si-mi zic: "Lasa, ca daca ies viu si de data asta, inseamna ca, totusi, am facut si eu ceva. Inseamna ca n-am trait pana acum chiar de pomana. Lasa-ma, Doamne. Ajuta-ma Doamne. Ajuta-ma pe mine, pacatosul. Lasa, ca daca ies viu de aici, atunci o sa ma intorc acasa vesel...""
Constantin Cararusa, din Iasi. Un om mereu vesel. Un om simplu, cu o meserie simpla, ca o joaca de copii. Meseria lui se numeste: "De-a v-ati ascunsa cu Moartea".

3. Drumul de la pamant la cer

Am pastrat pentru sfarsit un episod din viata parintelui Adrian Fageteanu, unul dintre ultimii mari duhovnici ai Romaniei de azi. O anumita intamplare pe care mi-a povestit-o el insusi, in timp ce calatoream impreuna spre Piscul Crasani, loc pe atunci aproape pustiu, din mijlocul campiei Ialomitei, acolo unde parintele visa de mult sa ridice o manastire. (Locul acesta se afla pe ramasitele unei stravechi cetati dacice. Pana la urma, parintele a reusit sa inalte manastirea, si cu sprijinul revistei noastre.) Mi-a marturisit atunci ca, inca din copilarie, se declarase "un mare dusman al lui Dumnezeu". Abia tarziu, pe cand avea 31 de ani, s-a intors la credinta, tot datorita unui "caz" la limita mortii. S-a intamplat intre cer si pamant, intr-un zbor fabulos pe deasupra Rusiei, pe care si-l aminteste ca si cum ar fi fost ieri. Redau aceste fapte, cuvant cu cuvant, intocmai cum le-am auzit si eu din gura Sfintiei Sale: "Tatal meu a murit cu aceasta durere, ca fiul lui nu merge la biserica. Da, asa spuneam, ca-s "dusman al lui Dumnezeu". Pana la 31 de ani nu aveam nici o idee despre ce-nseamna manastire. Cat am fost student la litere si drept, am dus o viata "de Heidelberg", numai cu bautura, femei, distractii, nu-mi pasa de nimic. Pe mine abia frontul m-a increstinat. Am mers voluntar, chiar in linia intai, ma gandeam la recastigarea Basarabiei. Conduceam un grup de tancuri grele, nemtesti, ajunsesem tocmai langa Stalingrad. Si atunci am fost ranit de moarte. Foarte grav, plin de schije, desfigurat, cu maxilarul sfartecat de tot. Medicii mi-au mai dat de trait o ora, cel mult doua. I-am auzit eu, personal, cum le ziceau la altii: "Nu mai avem ce face, e ca si mort. Mai bine lasati-l aici si duceti-va". Soldatii se pregateau de retragere. In clipa aceea, am auzit un zbarnait de motor de avion ce venea catre mine din cer, ca si cand ar cadea un avion de vanatoare. Avionul s-a oprit chiar in fata noastra, in campia aia enorma si pustie. Din el au coborat doi nemti, pilotul si observatorul. Fusesera nevoiti sa aterizeze, caci altfel se aprindeau in aer, explodau, aveau o fisura la rezervorul de benzina. Au reparat-o si au vrut sa plece mai departe. Atunci, un ofiter din Maramures i-a rugat sa ma ia cu dansii, pana la un spital undeva, un ofiter pe nume Ion Ciurea, pe care-l salvasem de la moarte, acoperit fiind de pamant la caderea unei bombe si eu l-am dezgropat cu lopata din namol, mai mult mort decat viu. Desi aliati, nemtii n-au vrut sa ma ia. Logic, aveau dreptate. Nu aveau voie sa faca asta. Era un avion de doar doua locuri, deja avariat, si o cat de mica greutate in plus putea insemna prabusirea. Atunci, ofiterul din Maramures l-a somat cu pistolul la tampla pe unul din ei: "Trebuie sa-l salvati!". Tot n-au vrut. S-au sfatuit putin intre ei, in soapta. Pana la urma, m-au urcat in avion. Si chiar cand au pornit motorul, i-am auzit vorbind tare - stiam nemteste -, spunand asa: "Il ducem trei-patru sute de metri si apoi il aruncam!". Nu m-au aruncat. Cand pilotul i-a spus observatorului "Gata, impinge-l!", acesta i-a spus: "Nu-l arunc, pentru ca si noi am fost adineauri in primejdie de moarte si doar o minune a scapat avionul sa nu se aprinda in aer. Acum n-am curajul sa-l arunc pe el. N-am curajul sa-l omor". Si chiar in timp ce zicea vorbele astea, avionul a inceput sa se redreseze, sa-si recapete stabilitatea. Nu m-au aruncat. Stateam inghesuiti in carlinga avionului, doi ofiteri germani si un roman aproape mort, iar neamtul a scos din buzunar o sticluta de alcool, si-a scos batista, a imbibat-o in spirt si mi-a pus-o la gat, ca sa-mi poata opri sangerarea. Zburam. Sase sute de kilometri, peste campiile nesfarsite ale Rusiei. Imi bagasem un deget in gura ca sa pot respira, zburam pe deasupra bombelor, a frontului, a oamenilor care alergau nebuneste pe campuri, nu auzeam si nu simteam nimic, ca intr-un vis linistit, si atunci mi-am dat seama ca-i o alta putere, nu-i putere omeneasca, cea care m-a salvat. Nici azi nu-mi pot explica rational cum am trait. Cum m-au dat jos din avion si m-au dus alergand la spitalul acela, direct pe masa de operatie. Cum imi auzeam tot sangele in gat curgand, galgaind. Cum a aparut avionul acela tocmai atunci, in ceasul mortii mele. Cum de nu m-au aruncat? Cum? Cum?!... Nimeni, nici o putere lumeasca nu putea sa ma scape dintr-o asemenea pustietate, dintr-o asemenea situatie fara iesire. Ma intrebam. Mereu ma intrebam. Si, deodata, am stiut exact ce trebuia sa fac. Chiar cand am iesit din spital, inca invalid fiind, m-am dus direct la manastirea Putna, ca sa-mi inchin viata Celui care m-a salvat. Primul meu drum asta a fost. Stiam ce trebuia sa fac cu viata mea de atunci inainte. Abia atunci, in avionul acela care zbura pe deasupra pamantului, abia atunci am inceput sa cred si eu in Dumnezeu."

(Reproduceri dupa tablorile lui STEFAN CALTIA)