Sunt aceeasi cititoare fidela a revistei "Formula AS" si aici, in SUA, cum am fost si acasa, in tara mea. Locuiesc in Houston, Texas, si va scriu in ziua de Craciun, cand dorul de locurile unde m-am nascut, crescut si trait pana acum patru ani, cand am venit aici, a devenit de nesuportat.
Am ramas in toti acesti patru ani o straina printre straini. Tot ce este acolo (ce greu imi este cand vorbind despre tara mea, trebuie sa folosesc ca termen de referinta "acolo") a ramas in sufletul meu ca un vis frumos, nemaiintalnit pana acum, cu obiceiuri si datini, cu efervescenta din preajma sarbatorilor, cand fiecare om, cat de sarac ar fi, vrea sa traiasca cele mai frumoase clipe ale anului, din plin. Lipsa unui loc de trai stabil, a unui loc de munca decent m-a adus aici, in America, desi facusem o facultate la stat (ASE) conform cerintelor actuale ale dezvoltarii societatii romanesti. Am venit legal si cu mari sperante, in tara tuturor posibilitatilor. Dar in loc de vise implinite, mi-am distrus sufletul, mi-am pierdut increderea in mine, optimismul pe care l-am avut. Mi-am dorit atat de mult sa-mi pot face o casa in tara, muncind aici fara preget, fara week-end-uri, ca sa-mi realizez visul "romanesc". Dar n-am realizat nimic (de multe ori am luat-o de la inceput, sperand ca munca istovitoare va fi rasplatita, dar zadarnic!)
Am trait pana la anii adolescentei intr-o familie de intelectuali modesti. Tata a murit cand eu aveam 10 ani, iar fratele meu 8. Mama, pe care am venerat-o mereu pentru dragostea cu care ne-a crescut, a muncit peste puterile ei, sacrificandu-si putinele clipe de odihna, numai sa ne vada ca aveam de toate, ca suntem sanatosi si fericiti. Sanatosi am fost, educati am fost, dar fericiti nu suntem. Trei ani am trait aici, la o familie de americani, ca intr-o inchisoare. Eram menajera lor, baby-sitter copiilor, omul de incredere al casei. Primeam in schimb o camera si mancare. Bani, nu! Nu puteam pleca singura cu masina (decat cu copiii) nici la slujba religioasa de duminica. Se temeau, poate, ca ma vor pierde, cunoscand alta lume, gasind un loc de munca.
Lipsa banilor m-a tinut in aceasta situatie. Venisem cu 100 de dolari aici. Aveam drept legal de munca, dar unde sa te duci, fara sa cunosti locurile, oamenii si, mai ales, fara bani? Mereu am sperat ca voi pleca din aceasta casa, unde am cunoscut mai ales umilinte. Intr-o clipa de disperare, si cand am primit o scrisoare de la mama in care imi scria ca si fratele meu a plecat de acasa sa munceasca in Germania si nu a dat nici un semn de viata, am dat un anunt pe Internet pentru un loc de munca. La putin timp, mi-a raspuns un director al unei societati ca ma ajuta sa ma incadrez la firma lui. Ne-am intalnit, am stabilit detaliile incadrarii. S-a tinut de cuvant. Am ocupat un loc de munca. Eram, in sfarsit, un om liber. Am inchiriat impreuna cu o colega un apartament. Credeam ca mi-am gasit linistea, dupa anii de chin. Treptat, patronul firmei si-a schimbat comportamentul. A inceput sa mi se confeseze de fiecare data cand intra in biroul meu. Imi spunea ca este un nefericit, ca si-a pierdut sotia, fiind divortat de zece ani. Nu i-a inteles dorinta de afirmare profesionala. Mi-a spus ca ma place, mi-a promis ca el imi va aduce linistea de care n-am avut parte. Nu simteam nici o atractie fizica, dar imi placea prin sufletul lui de om bun. Ne-am apropiat foarte mult, eram singura si n-aveam nici o experienta privind relatiile cu un barbat. Eram neprihanita sufleteste si trupeste. De cate ori nu m-am visat mireasa, intr-o rochie alba, in fata altarului, multumindu-I lui Dumnezeu pentru fericirea de care am avut parte, dar n-a fost asa! Tocmai cand incepusem sa imi fac planuri mari de viitor, mi-a spus foarte stanjenit ca este casatorit si are un copil. Atunci am plans pentru prima oara in toti anii de cand sunt aici. A incercat sa ma linisteasca, vorbind de schimbari pe care le va face in viata lui. Nu mai credeam nimic si nici nu-l mai puteam privi, simtindu-ma ranita, tradata in asteptari. Ne-am despartit, dar lucrez tot la firma lui. M-am inscris la masterat, dar n-am liniste. Acest barbat ma hartuieste, nimic din ce fac la serviciu nu-l multumeste, imi da telefoane, imi face si putinele clipe de timp liber un iad. Nu mai pot ramane aici. Mi-e foarte frica de viata, am o minte ratacita. N-am vazut-o pe mama de patru ani, nu mai stie nici ea si nici eu de fratele meu, nici ca e viu, nici ca e mort. Ma gandesc sa ma intorc acasa, chiar daca mai sunt cateva luni pana imi iau cetatenia. Nu stiu ce sa fac. Ajutati-ma cu un sfat! Am vazut, citind revista, ca dvs., doamna Sanziana, si cititorii revistei, ajutati oamenii, dandu-le sfaturi, mai ales in momente de cumpana. Dumnezeu sa va dea tuturor sanatate, bucurii, si anul 2008 sa le aduca romanilor vremuri mai bune, stabilitate politica, prosperitate economica, guvernanti care sa faca mai mult pentru tinerii care nu vad (acolo) nici o posibilitate de a-si face un viitor, nici material si nici familial, si risca plecand, cum am plecat eu si am ajuns intr-o situatie disperata. Nu-l am aici aproape decat pe Dumnezeu si stiu ca El ma ajuta prin dvs.!
Va rog cu disperare sa-mi dati un sfat!
Cu stima,
ADRIANA - e-mail: Adriana_dal15@yahoo.com