Intrucat povestile noastre se inscriu in discutiile dedicate vietii de cuplu, aflata de la o vreme incoace pe tobogan, am decis sa-mi ofer experienta drept punct de pornire, in cazul cand cititorii revistei se confrunta cu aceleasi probleme ca noi. De fapt, problema e una singura: felul in care tensiunea si stresul in care traim omoara dragostea. Si eu, si sotul meu actual, provenim din casatorii esuate, din cauza dorintei prea mari de a evolua social si material in timp scurt. Munca de dimineata si pana noaptea tarziu, comunicare inghetata, sentimente si mangaieri amanate non-stop, toate astea au dus la un punct de criza cand n-am mai putut desparti munca de viata particulara, am luat problemele de la serviciu acasa, ne-am racit si, in cele din urma, am disparut ca pereche. Cu actualul meu sot, sunt de 12 ani impreuna si de 9 ani casatoriti. De la inceput ne-am propus sa nu mai repetam greselile din trecut, fiindca era clar pentru amandoi ca munca trebuia sa continue, ca nu puteam sa ratam sansa ce ne fusese oferita ca sa scapam de saracia in care traisem pana atunci. Dar de data aceasta, iubirea nu avea voie sa sufere. Casnicia trebuia sa ramana o insula de retragere si protectie, un loc in care sa ne simtim aparati si linistiti, sa ne incarcam de energie sufleteasca. Fireste, stresul nu poate fi asa de usor alungat, dar in doi e mai simplu de luptat impotriva lui.
Prima masura a fost sa ne spunem tot ce s-a intamplat peste zi, bine sau rau, intr-o poveste sincera, fara perdele de fum, intocmai cum te spovedesti la biserica. Sigur, nu in toate zilele se petrecea vreo intamplare deosebita, dar exercitiul marturisirii a creat o mare intimitate intre noi, usurand, cand era cazul, marturisirile grele. Chiar si atunci cand au fost de natura sentimentala - o perioada, eu am fost foarte atrasa de un coleg de birou - faptul ca i-am spus barbatului meu ce simt ne-a ajutat sa detectam defectiunea din viata noastra intima, ce ma facuse sa ma instrainez. N-a fost usor, dar stiu sigur ca daca mi-as fi ascuns problema, azi noi doi n-am mai fi impreuna. Comunicarea e fundamentala in cuplu. Problemele trebuie scoase la suprafata, inainte de a deveni boli sufletesti. Daca o femeie tanjeste dupa mai multa afectiune si mangaieri (cum a fost cazul meu) lucrul acesta trebuie marturisit. Cu grija, cu delicatete, pentru a nu jigni, dar spus cu curaj, "ochi in ochi". Tot ce nu se spune se transforma in buba ce da in copt. Iar cand sufletul face puroi, e deja prea tarziu. Chiar daca suferinta dispare, raman cicatrice de neuitat. Fereste-ne, Doamne, de vanataile sufletesti! Si-am mai facut ceva care functioneaza si astazi cu mult succes. Am transformat fiecare capat de saptamana intr-un scenariu in care noi eram actori principali. Plecari la munte, chiar si pentru o singura noapte, intalniri si mese in oras, cum fac indragostitii, discutii tandre, la care eu ma gandeam dinainte, ca sa-l surprind. Nu stiu daca asta va tine o eternitate, dar dupa 11 ani ne simtim minunat impreuna, nu ne plictisim niciodata, ne ingaduim reciproc momente de libertate, casatoria nu mai seamana cu o haina tocita de prea mult purtat, ci e vie si proaspata, ne implineste si da vietii noastre un sens.
SILA CHELVIN DOGARU