- Doina Isfanoni, Paula Popoiu, "Costumul romanesc de patrimoniu" (Editura "Alcor Edimpex" (tel. 021-2237106), 2007, album color, editie bilingva engleza-romana).
A aparut, de curand, la Editura "Alcor", un minunat album dedicat costumului romanesc de patrimoniu. Comori de vechime si frumusete apartinand Muzeului National al Satului "Dimitrie Gusti", multe dintre cele 14.641 de costume sunt scoase la lumina pentru prima data. Prezentarea lor s-a facut, cum era de asteptat, dupa criteriul geografic: Moldova, Dobrogea si Baragan, Muntenia, Oltenia, Banat si Transilvania, fiecare regiune fiind reprezentata de mai multe zone. Dar importanta albumului nu rezida doar in imagini. Textele din album constituie, si ele, o veritabila enciclopedie a costumului popular romanesc, pornind de la caracterizarea generala a fiecarei regiuni in parte, la descrieri detaliate pentru fiecare zona. Esenta costumului romanesc este redata de autoare intr-o singura fraza: "Sobrietatea croiurilor si simplitatea austera a materialelor de in, canepa sau lana este compensata, in portul popular romanesc, de rafinamentul broderiilor si exuberanta lor cromatica, ceea ce confera fiecarui ansamblu vestimentar valoare de giuvaer indelung slefuit de priceputele maini ale femeilor". Albumul cuprinde si un glosar de termeni etnografici si o harta a tarii noastre, pe care sunt reprezentate costumele specifice fiecarei zone. Textul romanesc este dublat de o varianta in engleza, fara de care lucrarea ar fi ramas inaccesibila strainilor.
Daca ar fi fost doar atat, si albumul ar putea fi considerat o lucrare exceptionala. Dar autoarele nu se limiteaza doar la a prezenta aceste obiecte de patrimoniu, ci se ocupa si de istoria costumului. Iar aceasta istorie este mult mai lunga decat ne-am fi putut imagina, si scoate la lumina o continuitate incredibila. Primele reprezentari de piese de imbracaminte si de ornamente de vesminte au fost identificate sub forma unor desene geometrice, pe idoli de lut, din perioada neolitica si epoca bronzului: Venus de la Craiova, figurine descoperite la Carna, Garla Mare si in alte parti. Reputati specialisti au interpretat demult aceste desene de pe figurinele de lut, ca fiind posibile ornamente de pe vesmintele din acele vremuri. Este cu adevarat tulburator faptul ca podoabele de pe imbracamintea femeilor care traiau acum sase mii de ani pe acest teritoriu sunt foarte asemanatoare, unele chiar identice, cu cele ale romancelor de la tara, din vremurile recente. In perioada antichitatii, Monumentul de la Adamclisi si Columna lui Traian ne-au lasat marturii importante cu privire la felul cum se imbracau dacii. Camasile lor lungi pana la genunchi, purtate peste pantalonii stransi pe picior, cureaua, hainele groase din panura, fara maneci, gluga, opincile legate cu curele si caciula tuguiata sunt piese de imbracaminte pe care le regasim si la mijlocul secolului XX, in zonele montane ale tarii. La fel si camasa incretita la gat si fota femeilor dace se regasesc in portul moldovenesc si muntenesc. Incepand cu secolul al XIV-lea, diverse documente, cronici pictate, jurnale de calatorie ale unor calatori straini, carturari, clerici, artisti, descriu cu admiratie sau infatiseaza in desene, acuarele sau gravuri, costume purtate de romani.
La fel de pretioase sunt si informatiile cu privire la procesul in urma caruia ia nastere un costum, de la recoltarea inului sau a canepii, pana la clacile si sezatorile satului, unde generatiile tinere invatau de la femeile in varsta secretele acestei arte. Din pacate, traditiile au inceput sa se piarda, iar pierderea este cu atat mai mare cu cat, spun autoarele, "fiecare piesa este o carte de intelepciune si experiente umane". Costumul popular transmite informatii despre purtatorul sau: cine este, de unde vine, ce varsta, etnie si statut civil are si pentru ce eveniment s-a imbracat astfel. Astazi, dupa atatea mii de ani de continuitate miraculoasa, cu greu mai putem "decodifica" mesajele ascunse in croiul, decorul, motivele si culorile costumului popular. Aceste "carti de intelepciune" sunt tot mai rare, iar Muzeul Satului se transforma, incet-incet, intr-o biblioteca impresionanta, unde numai cercetatorii mai stiu sa citeasca limbajul pierdut al intelepciunii noastre populare.
- Al. Papadopol-Calimah, "Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia" (Editura "Dacica" - www.dacica.ro, tel. 0749/114711, 2007)
Soarta scrierilor a fost mereu legata de cea a materialelor pe care acestea au fost transpuse: lemn, lut, papirus, pergament... Pana la aparitia tiparului, care a permis multiplicarea cu usurinta a textelor, multe lucrari de mare valoare au pierit, fie in foc, fie in apa, fie distruse de-a lungul timpului de uscaciunea ori de umezeala locurilor in care au fost pastrate. Intamplarea, neglijenta, ignoranta sau cenzura au sters din istoria literaturii capodopere, iar pe istorici i-au saracit de valoroase surse documentare.
Cea mai mare parte din stiinta antichitatii a pierit in incendieri de biblioteci. Crestinii au ars carti pagane, musulmanii cartii crestine. Romanii au distrus bibliotecile de la Alexandria si Cartagina, arabii au ars-o apoi din nou. Turcii au incendiat-o pe cea de la Cairo si au distrus bibliotecile persilor, apoi au ars valoroasa biblioteca de la Buda, fondata de Matei Corvin, si tot ei si-au facut fitile din manuscrisele grecesti de la Athos. Francii au ars cele trei milioane de manuscrise ale bibliotecii din Tripoli. Unii suverani si-au ars propriile biblioteci, pentru ca istoria sa inceapa cu ei... Nu e de mirare, dupa atatea dezastre, ca ne-a ramas atat de putin din productiile literare ale Antichitatii.
Intre toate aceste pierderi numeroase s-au aflat si scrieri de mare importanta pentru istoria noastra. Izvoarele ramase care vorbesc despre daci si geti sunt putine, fragmentare, cele mai multe transmise la a doua sau a treia mana. Desi aceste izvoare au fost mult cercetate, despre cele disparute - mult mai numeroase si de mare importanta - se pomeneste putin in literatura de specialitate. O inventariere a lor era necesara, pentru a obtine o imagine pe cat posibil completa asupra a ceea ce s-a scris in Antichitate despre daci. Alexandru Papadopol-Calimah a facut acest lucru. A trudit in stilul carturarilor secolului al XIX-lea, realizand o sinteza care nici astazi, cu ajutorul mijloacelor de informare moderne, nu ar fi usor de dus la indeplinire. A consultat texte antice in original, s-a folosit de enciclopedii, culegeri de texte, monografii, editii critice. A strans laolalta 282 de nume de autori care s-au referit la Dacia si la daci, fie in treacat, fie in capitole sau lucrari intregi. Probabil autorul insusi nu banuia cat de vasta va ajunge sa fie intreprinderea sa. A inceput sa-si publice textul in anul 1872 in revista "Columna lui Traian", initiata si condusa de B.P. Hasdeu, si a continuat timp de patru ani, realizand 19 articole. Cartea de fata pune laolalta, pentru prima oara, munca de multi ani a lui Papadopol-Calimah.
Dupa o lectura a acestei carti, cateva lucruri devin clare. In primul rand, exista un numar foarte mare de scrieri disparute "atingatoare de Dacia". Probabil nu s-a scris despre nici un alt neam al Europei (din afara lumii greco-romane) atata cat s-a scris despre daci. Dar, in comparatie cu ce ne-a ramas din aceste scrieri, procentul pierderilor depaseste 90%. In al doilea rand, remarcam o anume "consecventa" in disparitia textelor pentru unele perioade, in special pentru epoca cea mai interesanta pentru istoricii antici, cea a razboaielor daco-romane. S-a scris mult despre cucerirea Daciei si transformarea ei in provincie romana, dar s-a pierdut tot, cu exceptia catorva palide rezumate tarzii. Desigur, se pune intrebarea: de ce au disparut aceste scrieri? Este vorba doar de coincidente? Este numai mana sortii? Sau a existat, la un moment dat, din motive greu de intuit, o incercare de inlaturare a documentelor referitoare la daci? In lipsa dovezilor, raspunsul este greu de dat.
Tecucean de origine, la fel ca Hortensia Papadat-Bengescu si Calistrat Hogas, Al. Papadopol-Calimah s-a nascut in anul 1833, fiind inrudit pe linie materna cu familia domnitorului moldovean Scarlat Callimachi. A fost prefect al Tecucilor, ministru de externe in vremea lui Cuza si ministru al Cultelor si Instructiunii Publice in vremea lui Carol I. Prietenia lui cu Vasile Alecsandri era celebra in epoca. In anul 1876, ca o incununare a intregii sale activitati stiintifice, a fost primit in randul membrilor Academiei Romane, pentru ca in 1890 sa fie ales vicepresedintele Sectiunii Istorice din cadrul acesteia. S-a stins din viata in anul 1898 si a fost repede uitat de lumea stiintifica, la fel si lucrarile sale. Prin aceasta carte i s-a facut dreptate.