"Nu tot ce functioneaza in America merge si la noi"
- Domnule Munteanu, sunteti, din nou, primul in cursa emisiunilor de divertisment de la televiziunile din Romania, cu proiectul "O data-n viata". Cel mai important realizator TV al ultimilor treizeci de ani nu lasa nici dupa atatia ani stafeta...
- Va multumesc pentru aprecieri. "O data-n viata" a fost initial conceputa ca o emisiune in care veneau tot felul de oameni cunoscuti si faceau de toate. Cantau sau faceau ceva inedit. Apoi am adaptat-o pentru muzica populara. O premiera absoluta in cazul meu: prima data in viata am legatura cu folclorul. Emisiunea functioneaza, dupa cum stiti, excelent, Iuliana este foarte buna, face echipa minunata cu Elise Stan, o profesionista desavarsita. Am avut mici temeri, fireste, pentru ca lucram pentru prima data cu cei de la folclor, dar facem o echipa buna. Ne dam sfaturi, ne criticam, dar frumos, constructiv. Din martie, cand o relansam, vor fi noi provocari, pentru ca emisiunea se va mari ca timp. Trebuie sa introducem elemente noi, fara sa iesim din format. Voi, cei de la Formula AS, cred ca intelegeti foarte bine ce spun eu. Sunteti cel mai de succes "format" din saptamanalele romanesti, la randul vostru veniti din timp in timp cu lucruri noi, fara sa schimbati esenta. Nu e lucru usor...
- Sunteti singurul creator de formate originale din Romania. Faptul ca telespectatorii apreciaza cel mai mult emisiunea dvs. confirma importanta elementului autohton, a unui gust colectiv care apreciaza, inca, tiparele romanesti. Totusi, posturile TV de la noi se incapataneaza sa cumpere formate straine. Chiar nu mai avem profesionisti creativi?
- Sincer, nu stiu. Eu nu lucrez pe formatele altora. Cele straine sunt, pe de o parte, foarte scumpe, pe de alta, este greu de lucrat cu ele, pentru ca vin cu o sumedenie de restrictii. Nu ai voie sa schimbi nimic. Desi avantajul este, sa spunem, ca sunt verificate in alte tari, ca ele au succes in strainatate, pot avea totusi un revers: nu tot ce functioneaza in America merge si la noi. Alta cultura, alt fel de oameni, de gusturi. Romanii sunt niste telespectatori... "fitosi". Rar se gaseste ceva care sa le placa, iar cand gasesti, trebuie sa stii foarte bine sa pastrezi acel lucru. De fapt, am fost pus si eu o data in situatia de a cumpara emisiuni. O sa spuneti ca ma contrazic, dar nu e asa. La ora aceea, voiam sa iesim foarte puternic cu postul Romania1, eu il conduceam, asa ca aveam nevoie de programe excelente. Am facut o cerere de oferta in televiziune si n-am primit raspuns, n-au venit proiectele pe care le asteptam eu. Eram in corzi, asa ca l-am chemat pe Lazarov din Spania, care a venit cu o geanta plina de emisiuni. Am ales "Surprize, surprize" si "Iarta-ma", doua emisiuni care au ramas unele dintre marile succese ale postului national dupa revolutie. Acestea au fost exceptiile impuse pe postul de conducere pe care-l detineam, in rest, tot ce am realizat au fost creatii suta la suta originale.
"Tot ce stiu am invatat de la Tudor Vornicu"
- Ce conteaza cel mai mult in realizarea unui divertisment de succes? Exista o stiinta anume?
- Totul conteaza. Cand gandesti o emisiune, trebuie sa vizualizezi totul: de la decor la prezentator, de la etapele emisiunii la public. Si, din nou, telespectatorul trebuie mereu surprins, si cu idei noi, dar si in cadrul aceleiasi idei, sa apara noi si noi lucruri interesante. Tuturor celor cu care am lucrat, eu le-am spus sa vina cu ceva inedit. Suntem televiziune, nu radio, deci privitorul trebuie captat permanent la nivel vizual. Daca nu incerci acest lucru, pierzi partida, pentru ca omul se plictiseste foarte repede. Nu eu am inventat aceste lucruri. Tot ce stiu am invatat de la Tudor Vornicu. Tot timpul ne spunea: "Vine festivalul de la Montreux (cel mai mare festival de televiziune din lume), aduceti-mi lucruri noi, pregatiti-va, creati!". Asa le spun si eu tinerilor de azi - sa-si imagineze mereu ceva mult mai interesant decat ceea ce exista pe piata in momentul respectiv. Tot timpul este loc de mai bine, ba chiar cu acest gand trebuie sa mergi mai departe. Un lucru esential in aceasta "stiinta" a televiziunii este echipa. Eu, personal, nu pot face absolut nimic fara o echipa buna, in care sa fie intelegere. Dupa ce a murit Alexandru Bocanet, am fost in mare impas. Dar am avut echipa. Am avut-o pe Doina Anastasiu, care era regizor de montaj, dar care facea si chestiuni de regie pura. Ne intalneam acasa, puneam totul la punct. Doamna Elena Timonu imi facea toate costumele. Ea dadea celor care nu o cunosteau impresia ca e plictisita, dar, Doamne, ce baza aveam in ea...
- Vulgarul si prostul gust continua sa prinda, sa aduca bani televiziunilor. Se mai poate face oare aceasta meserie cu sufletul?
- Imi place sa cred ca da sau, oricum, "da" in ceea ce ma priveste. Daca urmaresti numai avantajul financiar, atunci ideile sunt numarate. Mie insa nu-mi plac vulgaritatile. Sunt Balanta, totul trebuie sa fie frumos in viata mea si sa aiba echilibru. De asemenea, nu-mi plac lucrurile exprimate brutal, fara enigma, fara sa te lase sa intuiesti, sa intrevezi. Poate ca o emisiune prezentata de o fata frumoasa si aproape dezbracata ar avea mare succes. Eu prefer o prezentatoare cu farmec, imbracata atragator, care se misca intr-un anume fel, care are un discurs foarte bun. Ascultati-o pe Iuliana Tudor, bunaoara, ce exprimare ireprosabila are... Sigur ca trebuie sa te gandesti si la succesul emisiunii, si la rating, pentru ca daca nu le ai, nu esti difuzat. Trebuie insa sa existe un echilibru intre succes, bun-simt si suflet. Echilibrul acesta se va simti, iar publicul il va aprecia foarte mult. La Antena1, am avut emisiunea "Echipa Fantastica", un fel de "Scoala vedetelor", dar cu tineri de la casele de copii. Am tinut foarte mult la ideea asta, dar am gandit mai putin partea spectaculoasa, partea exagerat sentimentala. Nu am stors lacrimi cu nemiluita. Va dati seama daca spuneam povestea fiecarui copil, cu amanunte, ce de lacrimi ar fi curs in fata televizoarelor. Repet, nu-mi plac exagerarile. N-am vrut sa-i pun pe acei copii in asemenea situatii, pentru ca ei sunt si asa profund marcati de situatiile lor. Eu am vrut ca ei sa se bucure. Nu va dati seama ce a insemnat sa fie la televizor, sa plece in turnee prin tara, sa fie artisti pe scena. Mi-au fost foarte dragi. Pai, cand incepeau repetitiile, jumatate de ora durau numai pupaturile, iar la plecare, la fel. Ma conduceau la masina, imi faceau cu mana. Atata dragoste nu am mai simtit niciodata in cariera mea. Ce felicitari de sarbatori am primit si inca primesc de la ei!... Am bucuria ca din douazeci si cinci de copii, cinci chiar au reusit in domeniul muzical, altii au cariere frumoase in alte domenii, au studii serioase. Unii nu au reusit, dar nu-i nimic, experienta le-a facut bine.
"Exemplul pe care l-am urmat cel mai mult este cel al lui Bocanet"
- Haideti sa dam firul povestii in trecut si sa ne spuneti cum l-a cuprins pe Titus Munteanu "microbul" televiziunii.
- Eu sunt de fapt muzician. Am absolvit Conserva-torul, la flaut. Oschaniski, un mare muzician care a murit inainte de vreme, m-a adus la Bucuresti, pentru ca voia sa cantam jazz, m-a introdus in televiziune, m-a prezentat tuturor. Lui ii sunt recunoscator pentru intalnirea mea cu ceea ce numeati "microbul" (rade). Iar acest microb il capeti imediat, pentru ca-ti dai seama ca orice idee ai avea, ea poate fi pusa in practica si vazuta de toata tara. E o bucurie permanenta, ca un vis care in fiecare dimineata devine realitate. N-as putea numi exact momentul in care am spus, "gata, eu asta vreau sa fac toata viata", pentru ca am intrat din prima intr-asa un vartej... Faceam emisiuni si cu Bocanet, si cu Dan Mihaiescu, lucram si cu formatii (cu Phoenix, Rosu si Negru, Sideral). Veneau toate ca un tavalug, nu am avut timp sa constientizez nici macar trecerea timpului. Eu eram inca profesor la Liceul de muzica si la Conservator. Da, aici a fost un moment in care mi-am dat seama ca trebuia sa aleg: in timp ce ascultam un elev, am adormit. Lucrasem toata noaptea. Vornicu imi tot spunea sa las profesoratul si sa vin cu totul in televiziune, dar abia atunci mi-am dat seama ca asta trebuia sa fac. Foarte important a fost inca de la inceput faptul ca nu m-a stresat nimeni, faceam ce voiam. "Dascalii" mei mi-am lasat multa libertate. Era pe vremea aceea un spirit de echipa pe care astazi foarte rar il mai intalnesc. Eram cu totii prieteni, ne iubeam. Atunci puteai sa-i aduci critici unui coleg, fara ca el sa te inteleaga gresit, stia ca o faci spre binele lui si a echipei. Azi nu mai poti face asta deloc. Au crescut enorm si prosteste orgoliile, mai sunt si banii... Desigur ca si contextul istoric era altul; trebuia sa fim uniti, pentru ca sistemul era foarte dificil.
- Cum erau "dascalii" de care vorbeati? Ce-ati invatat de la profesionistii care au creat practic Televiziunea Romana?
- Este clar ca exemplul pe care l-am urmat eu cel mai mult este cel al lui Bocanet, care mi-a fost si cel mai bun prieten. Am continuat ceea ce a inceput el, aceasta nebunie de a inscena lucrurile. El terminase regia, avea mult mai multe cunostinte decat mine, asa ca ani de zile l-am urmarit cu cea mai mare atentie. Dar, desi era cine era, ne sfatuiam permanent. Sper ca am reusit macar putin sa duc spiritul lui mai departe, oricum, eu asta cred ca fac. Sunt convins ca Bocanet ar fi facut un divertisment de cea mai buna calitate si azi, pentru ca el era extraordinar de creativ. Imaginatia lui cu aparatura de azi... Doamne! A mai fost Dan Mihaiescu, care mereu imi cerea "capse". Acesta era termenul lui. "Ai capse? Da-mi capse!". Ce erau "capsele"? Erau niste lucruri, niste amanunte cu care impresionai si surprindeai. O "capsa" de-a mea personala a fost Phoenix-ul. I-am adus pe baieti pentru prima data in televiziune, emisiunea era in direct, a trebuit sa le prindem parul in clame. Erau storsi de emotie, au intrat rau in cadru, tot felul de nebunii... dar, cand au cantat "Hei, tramvai", atunci a explodat capsa. A fost un succes incredibil, care i-a purtat apoi peste ani si ani. Paul Urmuzescu era un alt specialist. Pe partea muzicala nu-l batea nimeni, iar el m-a incurajat pe mine in permanenta. Din pacate s-a retras un pic cam repede... Vornicu? Vornicu era altceva. El era jupanul. Un om care conducea si care acapara prin personalitatea sa. El stia exact ce trebuia facut. Punea la punct niste Revelioane memorabile si, ca urmare, cu vreo patru exceptii, eu am facut cam toate Revelioanele de la TVR. Sa fie vreo treizeci si opt. Nu va mai spun de reporterii pe care i-a avut televiziunea: Carmen Dumitrescu, Sanziana Pop, Florica Radulescu. Ce oameni incisivi, ce reportaje emblematice se faceau. Acum se presupune ca nu mai "renteaza" sa faci reportaj TV, ba chiar nici in presa scrisa nu se mai face. Cred ca "Formula AS" e singura care nu lasa acest gen jurnalistic sa moara. Daca va reveni reportajul? Eu cred ca da. Sincer. Uite, cineva precum Dana Deac (noul director al TVR1), la randul ei un bun reporter, ar trebui sa readuca reportajul la locul cuvenit.
- Aveti melancolia acelor vremuri de neuitat ale televiziunii?
- Nu, nu o am. V-am vorbit cu placere de acele vremuri, dar nu cu nostalgie. Sunt amintiri dragi, sunt unele emisiuni care cred ca ar fi si azi de actualitate, dar nu trebuie sa plangem dupa ele, ci sa ne straduim sa fim mai buni decat atunci. Lucrurile s-au schimbat foarte mult, posibilitatile tehnice sunt acum infinit mai bune. Eu ma gandesc numai la ceea ce poate fi facut acum, cu tehnica de acum. Intotdeauna trebuie sa te raportezi la ceea ce exista si sa incerci sa fortezi putin, sa fii cu un pas inainte.
"TVR trebuie sa fie in frunte. Clar!"
- Care moment al carierei dvs. il considerati "cel de glorie"?
- Anul 1996, cand am fost premiati cu Trandafirul de Argint la Montreux, pentru "Scoala vedetelor". Asa figuram si noi macar o data in cartea celui mai mare festival de televiziune din lume. A fost momentul vietii mele... Ce emotii. Eu sunt, oricum, atat de timid, ca si cand cantam la flaut, faceam ce faceam si ma intorceam cu spatele la public. Imi era rusine. De fapt, asa am ajuns si dirijor. Ei, va dati seama ce emotii am avut sa iau premiul, la care visam inca de pe vremea lui Bocanet...
- Am vorbit de lucruri bune. Care credeti insa ca sunt lipsurile televiziunii publice actuale?
- Eu, care sunt aici de atatia ani, care am trecut prin mai toate etapele acestei institutii, eu imi doresc o televiziune moderna, una a anilor 2008. Incepand de la grafica si scenografie, aerul ei trebuie sa fie unul proaspat. Postul national de televiziune inca mai are lipsuri la aceste capitole. Inca parca trebuie convins cineva ca acei copii care apar pe ecran ar trebui imbracati in blugi, in haine moderne, nu in vechile sclipiciuri de poliester - ca sa va dau un exemplu. Este foarte important ceea ce spun acum. Noi nu avem voie sa fim decat primii. In frunte. Clar. Cu tot impactul pe care-l au televiziunile comerciale, noi trebuie sa fim in top. Iar pentru asta, in primul rand, televiziunea publica trebuie sa creeze vedete. O televiziune fara vedete nu se poate. Or, cu vreo doua exceptii, TVR-ul nu are vedete. Daca nu sunt, ele trebuie cautate. Nu vreau sa insist foarte mult la acest capitol, dar va dau un exemplu: eu pentru "Scoala vedetelor" am dat doua preselectii si nu am ales pe nimeni. Apoi, am luat-o la picior, m-am dus pe la Scolile Populare de Arta, si am ales. Fara munca de teren nu faci nimic. Trebuie sa analizezi oamenii, sa vezi cum se comporta la ore, la seminarii, cum vorbesc, cum se descurca. Poate pare scolastic ce spun, dar asa cred eu ca se face. Intuiesti un talent, il iei, il cresti si vei avea peste timp vedete. Trebuie sa mergi in mijlocul oamenilor, pentru ca persoanele de care vorbim noi acum nu vin la preselectii. Pe de alta parte, deja exista personalitati si talente foarte mari, care trebuie insa exploatate intr-un mod mai special. Un exemplu este Gianina Corondan: foarte talentata, foarte buna, dar pe un anumit domeniu. Or, acel domeniu trebuie exploatat, ca sa nu pierzi un asemenea om care, cred eu, este facut pentru televiziune.
"Sunt un om de invidiat. Sunt implinit"
- Se poate "face televiziune", o meserie fara program fix, care cere daruire suta la suta, si in acelasi timp sa ai si o viata de familie armonioasa?
- Rar. Eu sunt un mare norocos. Am o familie extraordinara. Am o sotie care m-a inteles in totalitate toata viata mea, si asa am ajuns la treizeci si opt de ani de casnicie. Mi-a inteles pasiunea, orele in care lipseam de acasa. Nu a fost niciodata geloasa. Am un baiat cu care ma mandresc, mai mult decat orice. Este regizorul Radu Muntean, deja foarte cunoscut, ca sa nu para ca ma laud cu el (e autorul filmelor "Furia", "Hartia e albastra", n. red.). Avem o relatie perfecta. Va dati seama ce bine ne intelegem, daca am hotarat sa ne mutam impreuna. Ne-am construit o casa, in care stam cu totii: eu, sotia, Radu, sotia lui, si minunile din vietile noastre, nepoteii mei, Vlad si Vera. Acasa as sta numai in preajma lor. Este un lucru foarte riscant ca parintii sa stea impreuna cu copiii la maturitate, dar la noi functioneaza. Poate si pentru ca acasa nu vorbim despre munca. Ne intrebam cum ne-a mers si atat. Ma bucur, totusi, ca sunt totdeauna primul spectator al filmelor fiului meu: le vad in avant-avant premiera. Poate ca functioneaza atat de bine prietenia dintre mine si Radu si pentru ca eu am incercat mereu sa fiu in timpul prezent, sa ma adaptez la vremuri si mi-a fost usor sa-l inteleg. Puterea aceasta de adaptabilitate este foarte importanta si in munca mea. Eu trebuie sa am mereu idei noi, originale, or, daca ele nu sunt in pas cu prezentul, atunci ma plafonez si dispar. Am refuzat intotdeauna sa vad "molii" pe ceea ce fac!
- Domnule Titus Munteanu, va considerati un om implinit?
- Da, ma consider un om implinit, din toate punctele de vedere! Eu zic ca sunt de invidiat. Sunt foarte multumit de cariera mea, de familia mea. Nu vad cum se putea derula mai bine viata mea. Evident ca intotdeauna tind spre mai bine, incerc sa repar unde mi se pare ca am gresit. Am si mici regrete: de exemplu, imi reprosez ca nu ies mai des cu sotia mea, ca nu prea facem excursii. Ea isi doreste mult asta, iar eu nu prea gasesc timp. Este ceva ce trebuie sa remediez foarte curand, chiar de anul acesta.
- Abandonul muzicii nu poate fi inclus pe lista de regrete?
- Nu. Pasiunea pentru televiziune este prea mare sa lase loc de un asemenea regret. A existat, totusi, un moment legat de muzica care, in timp, mi-a adus o mare tristete. In 1991, am facut o emisiune care s-a numit "Asta seara ne distram in familie". Am adunat toate personalitatile din televiziune, foarte multi din spatele camerelor de filmat, si i-am implicat in diferite momente muzicale. La una dintre editii, l-am rugat pe Iosif Sava sa cante. Mi-a zis asa: "Domnule Munteanu, sunt de acord, dar numai daca cantam impreuna. Eu la pian, dumneavoastra la flaut". L-am refuzat, i-am zis ca eu nu mai cant. Doamne, ce rau imi pare acum de gestul meu. In primul rand, pentru ca i-ar fi placut dumnealui, si apoi, pentru ca ar fi ramas un moment antologic.
- Ar fi fost o capsa?!
- Da, exact, ar fi fost o capsa. Ati inteles bine, aceasta e o capsa. Oricum, am continuat ideea acelei emisiuni, am facut un show cu crainicele TV, cele care de regula stau nemiscate si prezinta stiri. Ei bine, erau puse acum in cu totul alta lumina, de voie buna, dans, spectacol. Ceea ce nu prea se stie e ca acel show l-am facut, dintr-o joaca, cu Florin Calinescu. Am continuat felul acesta de emisiuni si cu ziaristi. Am invitat cei mai in voga jurnalisti ai timpului si i-am pus sa cante. Au iesit multe emisiuni excelente, dar antologic a fost momentul Ioan Chirila - Eftimie Ionescu. Un sfert de ora cu Chirila cantand live la pian si Ionescu cu vocea. Se completau minunat, povesteau momente din fotbal in timp ce cantau, atat de spontan, de natural! Asta place telespectatorului. O mie de show-uri regizate pana la cel mai mic amanunt, inregistrate, editate nu fac cat un astfel de sfert de ora. Firescul, el e cheia. Toata televiziunea este o joaca, si daca te joci frumos, e imposibil sa nu iasa bine. Lumea vede ca nu e facatura, te crede.
Foto: Arhiva TVR (2)