In vara lui 1990, se intalneau la Paris Mariana Marin, tanara poeta venita cu o bursa, si prozatoarea Oana Orlea, mai mare cu 20 de ani ca ea, stabilita in Franta de un deceniu, dupa ce publicase in tara, intre 1968 si 1980, sapte carti - romane si povestiri - apreciate de critica si de cititori. Cea cunoscuta sub acest pseudonim se numea in acte Marioana Cantacuzino si era in lumea literara o legenda. Nu datorita numelui princiar (respingea atunci ca si acum morbul superioritatii dat de arborele genealogic), nici faptului ca bunicul ei era George Enescu, ci fiindca facuse puscarie politica in adolescenta, de la 16 la 19 ani si apoi, impiedicata sa-si continue studiile, fusese nevoita sa-si castige existenta la "munca de jos", fiind pe rand santierista, taxatoare de autobuz, samponeza la coafor, pana sa-si poata termina, la aproape 30 de ani, liceul la fara frecventa si sa-si urmeze vocatia literara. Cele doua scriitoare aveau in comun curajul, generozitatea, caldura umana si s-au "recunoscut" imediat prin empatie. Poate de aceea Oana Orlea, care refuzase pana atunci sa scrie despre anii ei de detentie, pur si simplu fiindca nu avea chef sa priveasca in urma si sa retraiasca neagra perioada, s-a lasat convinsa ca marturia ei e necesara noilor generatii, care trebuie sa afle de la sursa adevarul ocultat atata vreme. Iar acest adevar cumplit e alcatuit din mii si mii de cazuri individuale. Responsabilitatea pentru tragediile atator persoane si familii nu poate fi elucidata doar prin "condamnarea comunismului" in general, ci trebuie vorbit despre fapte concrete, despre victime si tortionari cu chip si nume. Incitata de intrebarile Marianei Marin, foarte interesata si implicata afectiv in ceea ce patimise o adolescenta inaintea nasterii ei, Oana Orlea isi invinge neplacerea de a dezgropa din memorie fapte, trairi, suferinte pe care le ingropase adanc, pentru a putea merge inainte si a se bucura de viata ("am tinut si tin enorm la viata" - spune la un moment dat). Si depaseste chiar dificultatea de a impartasi experienta - intransmisibila in mare masura - a puscariilor staliniste ("Nimic din spaima permanenta, din umilintele suportate sau tristetea sfasietoare ce se abatea cateodata asupra noastra, nimic din toate acestea nu se poate transmite, oricat de mare ar fi dorinta interlocutorului de a intelege...") Asa ca, pe un ton de o directete, o sinceritate si o luciditate neaburita nici de sentimentalisme, nici de ura, fara pic de "literaturizare", povesteste fapte, evoca oameni si intamplari din cei trei ani de detentie, in care a fost mutata de 13 ori de la o inchisoare la alta. La 16 ani, eleva in clasa a X-a, Marioana Cantacuzino era baietoasa, sportiva si nastrusnica. Indoctrinarea de la scoala despre eroismul partizanilor sovietici impotriva nemtilor avusese asupra ei un efect paradoxal: se voia si ea eroica, un fel de Zoia Cosmodemianskaia, dar de partea luptatorilor din munti impotriva comunismului invadator. Impreuna cu patru baieti, prieteni din copilarie, decide sa fuga in munti, la partizani. Neputand afla unde sa-i gaseasca, se apuca sa faca manifeste plasate in cutii postale si chiar sa traga cu prastia in masina lui Petru Groza. ("N-aveam simtul primejdiei. Eram absolut nebuna - gesturi copilaresti.") Arestata, batuta si anchetata zile si nopti de ofiteri brutali, fata plina de viata, vesela si naiva, cunoaste in celulele de la Rahova tortura fizica si psihica a detinutelor, umilite prin agresiunea verbala permanenta, prin obligatia de a-si satisface functiile fiziologice sub ochii gardienilor, prin foame, frig, suspiciune, lipsa de igiena. Brutalizata, purtata din inchisoare in inchisoare - Jilava, Ghencea, Mislea, Tirgsor, Ploiesti, Rahova, Malmaison etc. -, sta in celule cu sotii de oameni politici, studente si intelectuale acuzate de spionaj doar fiindca frecventasera Institutul Francez sau fusesera denuntate ca citisera o carte interzisa, cu femei de la tara, calugarite, dar si cu prostituate, hoate sau criminale, invatand sa supravietuiasca in climatul de suspiciune si de cumplite privatiuni. Fara sa-si piarda insa curajul nebunesc (de exemplu, tortionarului ei, locotenentul Georgescu, ii spune ca o sa vina americanii si atunci o sa stea el la puscarie; sau cand acesta o injura pe sotia maresalului Antonescu, Maria, slabita si flamanda, Oana il admonesteaza: "Cum va permiteti sa spuneti asta unei femei batrane?", ceea ce ii aduce doua luni de carcera cumplite). Pasajele adaugate dupa 17 ani convorbirii din 1990 sunt de exceptional interes, fie ca e vorba de turnatori - dinauntrul si din afara inchisorilor, de dosarele de Securitate, de tortionarii cunoscuti, pe care nimeni nu-i deranjeaza, desi exista atatea marturii ale bestialitatii lor, fie ca se lamureste problema repatrierii osemintelor lui George Enescu si se incrimineaza nerespectarea clauzelor donatiei facute de bunica ei, Maruca Cantacuzino, statului roman. Cand a aparut, in 1991, la "Cartea Romaneasca", prima editie a acestei carti, lumea era inca naucita de brusca eliberare de sub dictatura, traiam febril si patimas evenimentele in desfasurare si nu prea aveam timp sa privim in urma. Abia acum putem intelege cu dreapta cumpanire ponderea marturiilor Oanei Orlea si meritul regretatei poete de raftul intai, Mariana Marin, de a le fi provocat si consemnat.