Stimata d-na Sanziana Pop,
Multumesc pentru existenta revistei "Formula AS", care aduce un licar de speranta si bucurie celor suferinzi si amarati. Am indraznit sa va scriu si eu, cu toate ca problemele mele sunt insignifiante, in comparatie cu ale celor care cunosc cu adevarat suferinta... Am 31 de ani si ma simt deja batrana. Imi simt sufletul amputat de partea cea mai frumoasa a vietii: adolescenta si tineretea. Mi-am impartit timpul intre lectii, scoala si gazda. Mi-am vazut parintii doar la sfarsit de saptamana. In restul timpului, am fost singura, doar eu si cu mine, cu temerile si sperantele mele. Am vrut sa ajung medic, dar n-a fost sa fie. Nu sunt decat asistenta intr-un spital din Brasov. Imi place munca mea, imi place sa ajut oamenii. Ceea ce ma necajeste este singuratatea. Ma simt foarte singura, cu toate ca am o multime de prieteni. Insa ei nu sunt singuri: au familii, iubite, iubiti... Se-ntorc cu drag ACASA. Eu nu am o casa a mea. Locuiesc cu chirie. Nimeni nu ma intreaba daca sunt obosita, bolnava sau fericita. Unora le e dat sa intalneasca dragostea adevarata, iar altora sa fie vesnic singuri. Eu fac parte din categoria a doua, din categoria acelora care asteapta duminicile si sarbatorile cu pustiul in piept. Nimeni nu intreaba de mine si nu ma cauta, decat, eventual, ca sa rezolv o problema, sa dau o mana de ajutor. Ma simt orfana de dragoste. Singuratatea e cea mai grea pedeapsa si eu nu stiu unde am gresit. Fiecare relatie a mea a fost un esec. Am intalnit baieti deosebiti sufleteste si moral, dar marele meu nenoroc a fost ca nu am putut sa-i fac sa simta nimic pentru mine. M-am indragostit de "n" ori, dar pentru ei n-am fost decat o fata buna, deosebita, care merita sa fie iubita... frateste. Ma doare sufletul ca n-am avut parte si eu de adolescenta colorata de intalniri si vorbe tandre a celorlalti, ca n-am avut si nu am parte de dragoste. Iar fara dragoste, viata nu are nici un sens. V-am scris, gandindu-ma ca la rubrica dv. isi pot face loc si plangerile unor orfani de dragoste, ca si mine. Daca nu sunt prea indrazneata, v-as ruga sa-mi dati si-un raspuns.
MARIA
Draga mea,
Daca locul in care muncesti s-ar afla in pustiu sau pe luna, te-as indemna sa-ti aduni singuratatea intr-o valiza si sa te intorci printre pamanteni. Dar tie, oamenii nu-ti lipsesc. Dimpotriva: as spune ca-ti prisosesc. Lucrezi ca sora intr-un spital. Faci o meserie publica, sociala. Sute, poate chiar mii de oameni trec prin viata ta. Sansa de a gasi un prieten de suflet, un iubit, un barbat e mult mai mare ca a celorlalte femei, cantonate in meserii izolate. Profesional, viata e generoasa cu tine, te-a plasat in mijlocul atentiei omenesti. Nu poti da vina singuratatii pe ea. De altfel, esti anturata, ai prieteni, unii dintre ei te-au placut (cel putin intr-o faza initiala) si asta dovedeste ca esti o fata atragatoare, capabila de seductie. Singuratatea ta nu este provocata de felul in care arati. Nu esti o sperie-toare de ciori. Si totusi, ceva din tine ii sperie pe cei care incearca sa se apropie. Dupa o perioada de timp, prietenii tai te abandoneaza. Te-ai intrebat vreodata, de ce? Fenomenul se repeta prea des ca sa fie de vina doar ei. Unul, doi, pot fi acuzati de frivolitate, dar... toti? Nu cumva e la mijloc un impas de comunicare afectiva din partea ta? O neputinta de a-ti manifesta sentimentele? Poate esti prea timida, poate esti cu mult prea pretentioasa si pretendentii se simt nevrednici de tine, poate exagerezi in virtute si ii moralizezi excesiv sau, pur si simplu, ti-e frica de intimitate. Analizeaza-ti cu rabdare comportamentul. Da inapoi filmul uneia dintre povestile tale de dragoste si incearca sa detectezi momentul de criza, cand relatia, in loc sa avanseze, s-a destramat. Sunt sigura ca singuratatea ta e provocata de un impas de comunicare. Afectiunea trebuie exprimata. Nu neaparat prin cuvinte, destul de nesigure si de inexpresive, ci printr-o anume stare de spirit, vizibila ca un semnal luminos. Iubirea se propaga in spatiu, este o iradiere de vraja si de emotie.
Din fericire, disponibilitatea afectiva se-nvata. In mod normal, ea se exerseaza in anii adolescentei, peste care spui c-ai sarit. Nu-i nimic. Poti s-o inveti si acum. Meseria ta te ajuta. Ea te tine in legatura cu oamenii. Incearca sa te implici afectiv in indatoririle tale. Dubleaza-ti meseria de bunatate. Apropie-te mai mult sufleteste de cei cu care intri in contact. Fii rabdatoare cu ei, generoasa si blanda. Sileste-ti sufletul la mai multa comunicare. Incet-incet, spaimele, rigiditatea se vor topi in acest exercitiu zilnic de daruire, care (te asigur) iti va modifica si expresia. Incalzita de aceasta gimnastica sufleteasca, vei izbuti sa comunici mai bine pe toate planurile vietii, inclusiv pe cel afectiv.