Multe Craciunuri au fost asa. Acolo, in biserica de pe deal, de deasupra satului. O biserica subtire si alba, ce pare crescuta din zapezile ce-i ajung pana aproape de ferestre. Parintele Bucur aprinde focul, inca de cand se ingana ziua cu noaptea. Si totusi, e mereu frig. Curata de zapada lunga poteca pe care vor trebui sa urce, in sir indian, credinciosii. Isi pregateste toate cele trebuincioase Liturghiei - painea, vinul, crucea, Cartea -, asezandu-le incet si grijuliu pe Sfanta Masa. Iar in cele din urma, iese in fata usii celei mari, cu bratele stranse pe piept, zgribulit, asteptandu-si crestinii. Asa face mereu. Sta acolo si priveste satul. E frumos Fagetelul nasterii lui, cu casele din lemn innegrit, presarate pe valea aceea indepartata din muntii Harghitei, cu paduri sanatoase de brad, ce-l inconjoara pe culmi, coborand pana in ograzile gospodarilor, cu mirosul de lemn ars ce pluteste peste acoperisuri, imbiindu-te la tihna si visare. Acum numai cateva zeci de ani, biserica asta era mereu plina. Barbati, femei, copii multi. Inauntru era cald, oamenii se incalzeau si fara foc, unii de la altii. Preotul nu pricepe cum au putut disparea atat de repede romanii din satul lui. Inainte erau aici "toti dintr-o radacina", toti romani, toti purtand doar numele de Bucur si-atat. Munteni, gospodari mandri de obarsia lor. Unde sunt acum acesti oameni? Doar cativa batrani au ramas. Oameni legati de pamant, care la vremea lor "au avut curajul" sa nu plece. Traiesc singuratici, straini de restul lumii si de ei insisi. Rareori mai ies din curti. Rareori se viziteaza cu cineva. Restul, mult peste trei sferturi, sunt numai maghiari. "Au venit in Fagetel pe nesimtite, cu fiecare an ce trecea. Romanii au plecat si au lasat casele pustii. Au fost presati ca sa plece, caci aici nu aveau nici un drept, nici un cuvant de spus, nimic. Lasati in izolare, in paragina, fara nici un ajutor. Asa s-a intamplat. Asa s-a subtiat satul nostru. Un sat care n-a fost altfel decat romanesc, de cand lumea..." Parintele Bucur recunoaste ca aproape a uitat slujba botezului si a cununiei, caci nu le-a mai rostit aici de exact 19 ani. Slujba inmormantarii insa o stie pe de rost. In fiecare an a savarsit-o de multe ori. De prea multe ori. Asa cum i-a spus odata Prea Sfintitul Ioan: "Copile, de-acuma ramai acolo ca sa-i petreci pe ultimii romani catre Rai...".
Liturghie pentru nimeni
Parintele sta in usa bisericii, parintele priveste. Priveste poteca netezita spre primele case, apoi drumul care se strecoara in sus, printre munti. Nu se aude nimic, doar vantul rascolind zapezile, in departari. Si intelege ca iarasi nu va veni nimeni. Zambeste amar, cu ochii inrositi de frig. Doar nu e prima data cand va sluji singur. A mai facut-o de nenumarate ori. O multime de preoti din tinutul Harghitei sau Covasnei slujesc la fel ca si dansul, in biserici goale. El, macar, are zece case cu cate doi batrani si inca patru vaduve. Tot e ceva! Altii n-au nici atat. Si chiar ii intelege ca nu vin. Nu ii condamna. Toti sunt bolnavi, suferinzi cu picioarele, din pricina frigului, a mersului indelungat prin zapezi, peste munti. Toti. Aici, iarna incepe din octombrie, si e mai frig decat oriunde-n restul tarii. Oamenilor le e greu sa iasa din case, sa urce prin nameti spre biserica. Si ar mai fi ceva: "Au si azi, inauntrul lor, o frica. O frica nu de ieri de azi, ci una care le-a intrat in oase dupa multi ani de suferinta, din '40 si mai de dinainte. Ca o boala veche, care nu trece nicicum. Observ adesea ca le e teama sa mai vorbeasca romaneste pe ulita. Ii intreb de ce, iar ei tac. De asemenea, le e teama sa povesteasca despre cruzimile care-au fost pe aici, despre toate presiunile care s-au facut asupra lor ca sa plece. Chiar si tatalui meu si unchiului meu le e teama. Uneori, batranii astia imi soptesc asa, parca infiorati: "Daca se va intoarce iarasi roata...". De aceea, unii nici nu mai vin la biserica."
Parintele Bucur intra in altar. Se roaga indelung. Cu palmele impreunate si fruntea rezemata de piatra rece a Mesei Sfinte. Se roaga sa aiba puterea de-a sluji. Inauntru, biserica e albastra ca cerul. Catapeteasma, boltile, ferestrele, usile, fundalul zidurilor ce inconjoara sfintii, toate sunt albastre. Iar preotul iese prin usile imparatesti, invesmantat in aur si lumina. Mare, semet, tinand intr-o mana Crucea, iar cu cealalta binecuvantand solemn multimi de oameni nevazuti. "Binecuvantata este imparatia, a Tatalui si a Fiului si A Sfantului Duh!..." Si tot el isi raspunde, amplu: "Aaamiiin!". Se inchina pana la pamant, in fata celor doua icoane lungi de pe iconostas, a Mantuitorului si a Maicii Domnului. Astfel isi incepe intotdeauna Liturghia lui pentru nimeni. O ora si jumatate, doua, dupa toate randuielile vechi, ortodoxe, fara sa scurteze nici un moment, fara sa sara peste nici o cantare. Evangheliile, Apostolul, Crezul, Fericirile, citite cu patos, cu toate "raspunsurile" cantate de el insusi, in locul marelui cor care era aici altadata, ingramadit in balconul de lemn albastru. Un preot cadelnitand printr-o biserica pustie... Cand porneste spre usa, leganand cadelnita cu fumul binecuvantat, aproape ca "ii vede" pe credinciosii de odinioara, mai ales pe cei din neamul lui Bucur, barbati puternici si mandri, fiecare in strana lui, cu nume romanesc pe spatar, in scaunele lor inalte, mostenite din stramosi, precum pamantul. Cand canta Heruvicul, "Noi, cei care cu taina pe ingeri inchipuim", mereu se gandeste la toti cei ce nu-s aici, la fiecare in parte. Iar cand iese din altar cu potirul si discul in maini, cu Sfintele Daruri pe care le infatiseaza parca unui popor intreg, zicand cu glas ca de tunet: "Pre voi pe toti, dreptmaritorilor crestini, sa va pomeneasca Dumnezeu intru imparatia Sa!...", atunci in ochii lui apar lacrimi. "Simt atunci asa, harul, cum coboara asupra bisericii", avea sa imi marturiseasca preotul. "Harul lui Dumnezeu! O mare bucurie... Zic "pre voi, pe toti". Si-n fata mea nu e nimeni. Pare ciudat, dar va spun, intotdeauna eu stiu ca nu sunt singur atunci cand slujesc in biserica asta goala. Nu doar cred, nu doar "am impresia", ci chiar stiu asta. Ma simt inconjurat de o multime de ingeri. Sfintii de pe pereti devin vii, parca ii vad cu coada ochiului cum prind viata si se unesc in marea Liturghie impreuna cu mine. E greu de descris, e sublima starea asta, cand coboara Harul si nu mai esti singur. Simt parca oameni multi, biserica plina de suflete... Soboare de preoti canta odata cu glasul meu, tinandu-mi isonul pe voci inalte, ca-ntr-o uriasa catedrala. De la o vreme incoace mai venea doar un singur om. Un batranel care statea acolo, tacut, ingenuncheat in fata mea. Slujeam doar pentru dansul. Lui ii citeam, doar la el ma uitam. Cateodata, saracul, imi mai raspundea la slujba. Un taran roman, suferind si batran, cu palmele crapate de munca, venit si el sa ii cante lui Dumnezeu. Lui ii spuneam toata predica pe care o pregatisem c-o seara inainte. I-o citeam numai lui, ca unui prieten. Doar noi doi, intr-o dimineata de iarna, singuri in biserica asta rece si mare... Uneori, la inceputuri, se intampla sa imi inghete impartasania in timpul slujbei. Aveam apa calda adusa de acasa si o turnam in potir, ca sa dezghet putin vinul si sa pot continua Liturghia. Sincer va spun, erau vremuri cand n-aveam cu ce sa cumpar o paine, sa o aduc acasa. Dar intotdeauna Dumnezeu m-a ajutat, tocmai atunci cand imi era cel mai greu. Nu spun cuvinte mari: eu simt ajutorul Lui mereu, concret, in fiecare zi. Si n-as pleca de aici, sa-i parasesc pe acesti batrani, niciodata."
Satul fara colinde
Pana acum, parintele Victor Bucur mi-a vorbit despre trecut. Mai intai in biserica, apoi in casa lui parinteasca din Fagetel (aici nu a existat niciodata o casa parohiala), casa de lemn cu doua odai inalte si o bucatarie cu peretii acoperiti de covoare batranesti, tesute la razboi, casa in care a copilarit, in care si-a crescut cele doua fete plecate departe si in care traieste si-acum, modest, ca orice taran de-al locului. Vorbisem, inainte de a veni aici, cu Episcopul Ioan Selejan, si imi zicea ca parintele Bucur este unul din cei mai vrednici preoti din Harghita-Covasna. Apoi vorbisem si in sat, cu doua din cele patru vaduve ale parohiei romanesti, Bucur Ileana si Bucur Varvara. Imi spusesera despre "parintelu' lor", ca "daca n-ar fi fost el, poate ca acuma nu mai eram in sat romani nici unu'...". Episcopul Ioan avusese dreptate. Parintele Bucur este un om cuminte. Blajin, ingaduitor, un om care nu vorbeste niciodata neintrebat, care stie mai mult sa-i asculte pe altii. Intreaga infatisare ii e disciplinata, smerita. Capul plecat, bratele aliniate pe langa trupul masiv, proeminent, roseata care-i apare in obraji la orice exaltare, o anumita rusinare instantanee, la cel mai mic entuziasm care i se pare nelalocul lui. Are 50 de ani, dar nici un fir carunt nu i-a aparut in parul si barba negre ca abanosul. Ochii i-s tot negri, mari, sfiosi. Da, un om cuminte. Iar cand se afla aici, in casa lui parinteasca, redevine parca iarasi copil.
Odaia unde stam are peretii tot albastri, ca si biserica. In fundal, retrasi pe langa acesti pereti, stau alti oameni - aparusera toti deodata, in timp ce povesteam, ca un cor care intra incet pe o scena. Venisera de afara, din ninsori, cu parul inca plin de zapada. Bucuri toti. Preoteasa Georgeta, fiica Alina, abia sosita de la Cluj, mama Eliza, matusa Veronica, tatal Ilie, unchiul Simion... Acum sed toti pe scaune, de jur imprejurul nostru, si intra in vorba pe rand, doar atunci cand li se cere cuvantul. Ma uit mai ales la cei doi barbati batrani. Ei ies categoric in evidenta. Desi sunt tacuti ca statuile. Stalpii casei. Au parul intins pe spate, chipuri nobile, mai degraba de dascali, nu de simpli tarani. Suferinta le-a rafinat trasaturile. Aflasem ca au trecut prin multe, prin anii hortismului, prin mii de umilinte. Vechea granita ungureasca a fost chiar aici, peste munte, iar ei se tem si astazi sa nu se inchida din nou. Nu mai vor sa vorbeasca despre asta. De parca, daca ar vorbi, ar putea intr-un fel sa "cobeasca". Vorbim mai ales despre Craciun, despre "parintelu'" lor, despre ce se va intampla cu satul in anii ce vin. Aflu ca nu de putine ori i s-a propus parintelui sa preia biserici bogate, cu "vila parohiala" si enoriasi multi. Cele mai instarite parohii din tinut i s-au oferit. Insusi Episcopul Selejan l-a rugat, inca de la inceputuri, sa fie preotul catedralei din Miercurea Ciuc. De fiecare data insa, acesta i-a raspuns asa: "Prea Sfintite, eu oi pleca de aici numa' dupa ce-o pleca si ultimul roman...".
Dintre toate zilele unui an, mai ales Craciunurile i se par parintelui Bucur putin triste. Fagetelul e de mult un sat fara colindatori. De mult nu mai sunt nici copii, nici tineri romani. Scoala romaneasca, magazinul si caminul cultural, facute odinioara de localnici cu lemnul, piatra si cheltuiala lor, au fost desfiintate, apoi vandalizate si lasate dinadins in paragina. Un fapt ciudat: majoritatea romanilor care au ramas in sat au murit foarte tineri, la cel mult 60 de ani, fara sa fie bautori. O explicatie ar fi frigul, viata grea in munti. Dar mai este si alta. "Singuratatea", zice preotul. "Multi imi spuneau la spovedanie: "Parinte, simt ca ma sufoc". N-aveau unde sa iasa, cu cine sa vorbeasca. De aceea, cei mai multi nu se casatoreau niciodata. Asa au pierit tinerii nostri. Ori au plecat. Cine sa ne mai colinde azi de Craciun? In satul vecin, Frumoasa (fost romanesc in intregime, azi total maghiarizat), au magazine, apa curenta, canalizare, gaz, tot ce le trebuie. Aici, nici macar drumul nu l-au mai reparat, de zeci de ani. Uitati-va acuma, iarna: nici o "autoritate" n-a venit vreodata la noi sa ne deszapezeasca drumul asta, chiar daca le ziceam ca platim oricat. Cand ninge mult, nu mai putem iesi. Anumit ne lasa asa, ai nimanui. Ca sa plecam. Sa plecam!..."
Nici copii maghiari nu prea sunt. Doar doi. Doi copii care mai trec si pe la casa lor in Ajun, incercand din respect sa colinde in romaneste. "Da' uita vorbele de la colinda si-ncep a rade. Ce sa le faci? Copii..." Asta mi-o zice mama Eliza. Si plange, amintindu-si de sarbatorile de altadata. Fiul ei a fost hirotonit in anul 1980, la Izvorul Muresului, si trimis aici in '86. S-a zis atunci ca numai un preot bastinas mai poate salva ceva din viata spirituala a locului. Asta e si azi parerea unanima a oamenilor de-aici: daca n-ar fi fost fiu al satului, cunoscut de toti de copil, de mult ar fi fost alungat. "Altu-n locu' lui n-ar fi rezistat", asa zic toti. Erau atunci in toata Harghita numai trei preoti: la Miercurea, la Tusnad si aici. Inca de pe atunci, preotul Bucur s-a obisnuit sa slujeasca in biserici goale. Mergea prin toate satele tinutului, la Frumoasa, Livezi, Sandominic, Imper, Doboi, Joseni, Ciuc-Sangeorgiu... Pleca departe, cu autobuzul, cu bicicleta, sau chiar pe jos, iar acolo nu il astepta nimeni. Mergea in acele locuri, fie si doar ca sa traga clopotele. A slujit in sate odinioara romanesti, in care nimeni nu mai avea curajul sa spuna ca e roman. In biserici parasite de foarte multa vreme, unde nici nu se astepta sa vina vreun crestin. In biserici inchise mereu cu lacatul, pastrate doar asa, ca simplu monument. In biserici ruinate. Astfel si-a petrecut tineretea. Mereu pe drumuri, cu bocceluta in spate, predicand prin biserici goale, intr-o Harghita pustie si urgisita, in care pana si Dumnezeu parea sa-si fi intors fata de la bietii romani. Dar, din toate astea, a avut de invatat.
Binecuvantarea
Aici, in Fagetel, la trei kilometri de biserica mare din sat, se afla un schit vechi, parasit. Acum e infloritor, minunat, refacut in totalitate de Episcopul Ioan Selejan, cu obste mare de calugari si cladiri moderne, pentru chilii. Dar atunci era ca vai de el. In anul 1952, calugarul care-l ingrijise - monahul Dionisie Sova - fusese ucis de niste unguri. L-au spanzurat de un brad, mai la deal de biserica. Si-n timpurile comuniste, toate autoritatile erau numai maghiare, la fel ca si acum. Mai intai, au preschimbat schitul in grajd al IAS-ului - bagasera in bisericuta oi, caini, cai, claie peste gramada. Apoi, in loc pentru aruncat gunoaiele. Iar in cele din urma, au vrut sa il demoleze. Inca de la revenirea lui in sat, parintele Bucur a hotarat sa salveze schitul acesta. Motivul? "Nu puteam sa dorm noaptea. Nu mai rezistam sa vad asa bisericuta aia. Era atat de mica... Si nimeni nu facea nimic." Primii care l-au ajutat au fost oamenii care stau acum in penumbra, pe langa peretii albastri ai odaii. Mama Eliza, tatal Ilie, unchiul Simion... Au mers impreuna cu el si-au scos gunoiul din biserica pangarita. Cu lopetile, cu carutele l-au scos. Au taiat balariile, au reparat acoperisul spart, au facut curatenie inauntru. Vreme indelungata au tot muncit. Saptamani, luni, ani? Nici ei nu mai stiu. Caci ceilalti le zadarniceau adesea munca, aruncand mizeriile inapoi, stricand noaptea tot ce faceau ei peste zi. "Fusese aici, la Fagetel, un rug al credintei romanesti. Un loc istoric "strategic". De jur imprejur, in munti, nu mai erau manastiri. Tocmai de aceea, redeschiderea schitului ortodox ii incomoda enorm, ii scotea din minti. Mi-a zis odata un vecin, de aicea din sat: "Ma doare timpanu' cand tragi clopotele alea ale tale! Inima-n piept ma doare cand le aud batand... Nu stiu ce vrei sa dovedesti. Inceteaza! Ce, chiar vrei sa ma omori?... ""
Tot pe atunci au inceput si amenintarile. Deloc putine. Parintele Bucur a fost intampinat cu cutitul, cu coasa, cu toporul, la poalele dealului pe care se afla schitul. "Un pas daca mai faci, te tai!", i-a zis odata unul Feri, cu toporul ridicat asupra-i, atunci cand el vroia sa urce sa slujeasca la schit. Era a doua zi de Craciun, chiar in primul an cand la bisericuta incepusera sa se faca slujbe. ""Pleaca d-aci, ca te tai!", asa zicea", isi aminteste preotul. "Si chiar era hotarat sa loveasca. Primul gand a fost sa-mi fac cruce. I-am zis: "Bade, c-o moarte suntem datori. O murit si altii, mai mari decat mine...". M-am uitat asa, in ochii lui si l-am binecuvantat. Asa mi-a venit, pe moment. Atuncea s-a-ntamplat ceva straniu: parca si el s-a speriat de ceea ce vroia sa faca. Deodata, a lasat toporul jos. Se departa incet si tot imi striga, in timp ce pleca: "Sa nu mai calci pe-aici, preotule! Sa nu mai calci, auzi!...". Iar eu i-am zis: "Sa stii ca pana ma mai tine Dumnezeu aici, pana atunci oi tot calca si-oi sluji. Sa stii ca nu ma poti opri, nici dumneata si nici altul. Numai Dumnezeu ma poate opri...""
Cele mai frumoase Craciunuri
Si, intr-adevar, a slujit. Mereu, in fiecare vineri a saptamanii, a slujit si in bisericuta parasita a schitului. A facut-o doar asa, ca a vrut, fara sa primeasca nici un ban pentru asta. Desi l-au amenintat necontenit, desi scuipau dupa el pe strada. Si-a sters saliva de pe vesmantul negru si a mers mai departe. In fiecare an, a doua zi de Craciun, a facut slujba si dincolo, la schit. Zice ca acelea au fost cele mai frumoase Craciunuri ale vietii sale. C-o dimineata inainte, dupa ce termina marea Liturghie de Craciun din biserica satului, ii implora pe cei cativa romani: "Haideti si la schit, fratilor, veniti si maine!". Seara trecea pe la ei pe acasa si ii ruga din nou. Episodul acesta si-l aminteste cel mai bine preoteasa Georgeta Bucur: "Ii rugam sa vina, si ei ziceau ca nu pot. Ca li-i frig, ca-i departe... Dar mai ales ca le e teama. Le ziceam: "Haideti, ca mai povestim pe drum, pe urma intrati si pe la noi, va poftim la masa, bem un paharel impreuna. Haideti, ca o sa fie frumos...". Si, pana la urma, cativa tot veneau..." Da, acelea au fost cele mai frumoase Craciunuri. Cativa oameni inaintau cu greu trei kilometri intregi prin zapezi, pe un ger cumplit, pentru o slujba intr-o biserica parasita. Pe drum, preotul le vorbea mereu, ii incuraja. "Haideti fratilor, ca mai avem putin... Inca putin..." Erau cam aceiasi oameni ca si azi, doar ca ceva mai tineri, mai in putere. Si mama Eliza, si tatal Ilie, si blandul unchi Simion. Pe atunci, inca mai puteau merge. Usa bisericutei, legata cu lanturi, era adanc muscata de caini. Iar inauntru ii astepta un ger si mai mare decat cel de pe drum. Oamenii se strangeau unii in altii, la mijlocul bisericii. Un pumn de romani in mijlocul unei biserici goale si albe, fara sfinti si catapeteasma, pe-un deal uitat de lume, la marginea unui sat al nimanui... Mai presus de toate, le era frica. O teama ca oricand va putea intra cineva peste dansii, ca ei sau copiii lor vor avea de suferit a doua zi, sau chiar teama pentru propria lor viata. Si totusi, cand stau sa-si aminteasca, toate acele Craciunuri li se par azi minunate. "Ramanea, totusi, ceva frumos din toate astea. Frigul si teama parca ne infrateau, ne uneau si mai mult. Cand slujeam acolo, nu mai simteam frigul. Cuvintele Liturghiei ma incalzeau, prindeau duh. Parca treceau dincolo de zidurile bisericii, spre casele tuturor celor care nu puteau sa fie aici, impreuna cu mine. Tin minte, de pilda, o clipa de Craciun cu adevarat inaltatoare. Eram spre sfarsitul Liturghiei, nu venisera decat sapte oameni. Sapte batrani. Afara ningea tare, viscolul nu se mai oprise de cateva zile. Deodata, usa bisericii s-a dat de perete. Au inceput sa intre niste barbati. Erau tineri, imbracati ca orasenii, cu paltoane, iar cativa dintre ei erau politisti. M-am infiorat. Cine sa fie? Stiam ca pe aici, pe la noi, oamenii nu vin niciodata la sfarsitul slujbei. Eram obisnuit de la Izvorul Muresului si alte sate pe unde am fost, cand la sarbatorile mari apareau mereu niste insi "anumiti", care se uitau in jur si-si notau tot ce vedeau, tot ce spuneam eu. Aflasem apoi ca sunt de la Securitate, ca ne supravegheaza. N-o sa credeti, dar eu pastrez si azi absolut toate predicile pe care le-am rostit in viata mea de preot. Toate. Le-am pastrat mai mult asa, ca sa pot avea candva o dovada. Iar acum, chiar in timp ce dadeam binecuvantarea, au intrat barbatii astia. Unul, doi, trei... Tot mai multi. Nu se mai terminau. Cred ca vreo douazeci si cinci de barbati au intrat. Stateau acolo, in spate, nemiscati. Slujeam, mereu cu un ochi la dansii. Doamne, cine sunt astia? Securisti? Maghiari veniti sa ne pedepseasca? Recunosc, ma cuprinsese teama. Si batranii din biserica incepusera sa se framante, parca ma intrebau din priviri, rugatori. Nu stiau ce sa faca. Ar fi vrut sa iasa, dar nu mai aveau pe unde. Eu mi-am tinut slujba pana la capat. Am predicat, i-am miruit pe oameni, pe rand. Si abia la sfarsit, de acolo, dinspre usa, a inceput sa se auda un cantec. Ma uitam, uimit. Dupa cateva clipe, am inceput sa inteleg. Era... (preotul se opreste, stergandu-si lacrimile cu maneca sutanei) era un un colind. Da, barbatii aceia cantau, venisera sa ne colinde. Erau politisti, toti politistii din Miercurea Ciuc, cantand cu traire, cu ochii inchisi si palmele stranse una intr-alta, "Trei crai de la rasaritu"... Nu stiu cum sa va spun... Am simtit atunci ca... oamenii aceia... barbatii aceia inalti si frumosi, veniti parca din alta lume... cantau doar pentru noi, in fata catorva batranei suferinzi. Poate ca nu stiti, poate n-o sa credeti, dar prin aceste regiuni, politistii si militarii chiar au acel "simtamant romanesc". Nu-i o exagerare. Eu mai slujesc acum si la Paltinis, intr-o bisericuta, si acolo am cantaret un locotenent-colonel. Va dati seama? Un locotenent-colonel cantand duminica la strana, ca un cantor batran. La fel si politistii. Ei sunt toti romani. Cei mai multi sunt adusi din alta parte, de peste munti, din Moldova. Habar n-au la inceput ce se intampla aici. Nimeni "din afara" nu stie, mai ales oficialii nostri de la Bucuresti. Dar cand vin aici si vad, atunci incep sa devina - unii poate pentru prima oara in viata - un pic patrioti. Si, cei mai multi, foarte credinciosi. Abia atunci se trezeste in ei ceva. Incep sa ne apere putin si pe noi, chiar daca astfel isi pot risca serviciul. Nu le mai pasa. Ei nu se tem sa mearga la biserica sau sa vorbeasca pe strada, caci nu au fost crescuti ca noi, de mici, in aceasta frica. De aceea, noua ni se par putin altfel de oameni. Mai... liberi. Noi le zicem asa: "Cei de dincolo"... Ei bine, de Craciunul acela, cand au inceput sa colinde, batranii si-au intors cu totii capetele spre usa. Nedumeriti, inca speriati. Nu pricepeau. Trecusera multi ani de cand nu mai vazusera la ei in sat un roman "adevarat", un "roman din Romania". Si parca tot nu le venea sa creada. S-au uitat la mine, apoi iarasi spre usa. Apoi iarasi la mine... Tin minte ca eu zimbeam. Acolo, in fata altarului. Zambeam, dar cu greu imi puteam stapani lacrimile. Si atunci, deodata, batranii au cazut cu totii in genunchi. Cu totii, ca la un semn nevazut. Sapte batrani firavi, ingenuncheati in fata corului de barbati ce venisera, trimisi parca de Dumnezeu in biserica. Stateau la picioarele lor ca inaintea icoanelor. Le ascultau colindul, cu palmele unite in rugaciune, si plangeau. Iar barbatii aceia cantau si cantau...
Mai ales o anumita imagine mi-a ramas de atunci, din dimineata aceea. N-o s-o uit pana mor: o batranica din sat imbratisand un politist. O mogaldeata de femeie, toata in negru, agatandu-se de hainele unui barbat tanar si puternic. Era scunda, ii ajungea omului pana la piept, dar ea il cuprindea de mijloc, de solduri, cu un fel de disperare, ca pe un copil venit dupa mult timp de departe si care trebuie acum sa plece din nou. Parca se straduia sa-l impiedice sa plece, sa-l mai tina putin. Macar putin... Si-n timp ce-l imbratisa, ii zicea, mereu ii zicea, repetat: "Va multumim ca ati venit sa ne vorbiti romaneste...""
Fotografii de IULIAN IGNAT
In satul Fagetel se afla una din cele mai sarace parohii ortodoxe din Harghita. Cei care simt ca doresc sa ajute biserica celor cativa romani de acolo, pot folosi contul bancar 2511102.210100.003.006549, deschis la Banca Cooperatista MIKO, Miecurea-Ciuc. Pentru relatii suplimentare sau doar pentru o simpla incurajare de Craciun: tel. 0745/88.17.59 (parintele Victor Bucur)