Sun la usa unei case ascunse in spatele unui brad urias si imi deschide un barbat de... aproape doi metri. "Gigantul Carpatilor" se afla in fata mea. Carunt, usor aplecat de spate, ma rusinez de efortul pe care il face ca sa-mi sarute mana, eu abia trecand de un metru si jumatate. Dar nu se pune problema ca domnul care imi sade in fata sa ocoleasca un asemenea gest. Radu Demian e ardelean, rugbist de mare performanta si inginer. Trei lucruri ce inseamna educatie aleasa. Ma pofteste la o cafea parfumata acompaniata de biscuiti, cu Tom in brate, un motan superb, cu blana cenusie si ochii verzi, plus ninsoarea din dreptul ferestrei, fundal ideal de povesti. Radu Demian deschide cartea cu amintiri. "Gigantul" capata incetul cu incetul statura omeneasca, se inflacareaza cand povesteste de rugby, rade cu pofta sau vorbeste usor soptit, cand lacrimile ii tradeaza sensibilitatea. O viata de mare sportiv, cu aroma de scortisoara, precum cafeaua pe care o bem, in timp ce iarna ne priveste de la fereastra...
Premiat la Paris
- Cu ocazia Cupei Mondiale la rugby din toamna acestui an, ati fost si dumneavoastra in Franta, invitat la un eveniment special.: "Legendele Rugby-ului Mondial". O reuniune sportiva de exceptie, la care au fost premiati cei mai mari rugbisti ai planetei. Iar dvs. reprezentati Romania!
- Mare bucurie, intr-adevar. Am fost si foarte surprins, dar si emotionat si onorat, pentru ca stiu ca exista si alti rugbisti romani care meritau sa fie alesi in locul meu. Ma tem ca am si starnit niste gelozii... Oricum, francezii au organizat un eveniment cu totul special. Ne-au facut sa ne simtim extraordinar, ne-au oferit un program minunat, cu receptii oficiale, cu interviuri, intalniri cu ministri, dar cel mai placut a fost sa fiu din nou in compania celor mai mari vedete ale acestui sport. A fost pentru mine o baie de amintiri si de revederi. Eu am fost jucator de rugby in anii '60 si, desi de atunci am fost antrenor si secretar al Federatiei Romane de Rugby, nu am avut ocazii foarte dese sa ma vad cu fostele glorii ale acestui sport. Iar acum, sa ma intalnesc cu toti odata... va dati seama...
- Ce simte un sportiv in asemenea clipe sau, pur si simplu, e narcotizat de emotie?
- Organizatorii au ales sa ne premieze chiar la finalul festivitatii de deschidere a Cupei Mondiale, inainte de meciul de debut, Franta - Argentina. Stadionul era, pur si simplu, ca un vulcan. In Franta, meciurile de rugby atrag multimi uriase, se canta, se striga, e o atmosfera de nedescris, o frenezie fantastica. Asa ca in momentul in care am pasit pe gazon, eram anesteziati, inconstienti. Am trecut printr-un amestec de senzatii unice... Pe un stadion plin-ochi cu optzeci de mii de spectatori, intr-o ambianta absolut coplesitoare, noi, "legendele", am intrat in teren alaturi de cateva regimente de rugbisti tineri, imbracati in spartani, am dat turul stadionului, iar apoi a urmat momentul cu adevarat emotionant: fiecare dintre noi a aruncat mingea catre un copil imbracat in culorile nationale ale tarii respective. A fost un gest simbolic foarte frumos, care a incheiat festivitatea, iar apoi s-a pornit "vijelia" Cupei Mondiale.
Lunganul din Cluj
- Sa jucam si noi rugby, desigur, doar cu cuvintele, rugandu-va sa pasati mingea amintirilor inapoi (cum e regula in sportul cu balonul oval).
- Era prin '52, intrasem in Cluj, la liceu, si aveam 14 ani... Voiam sa fac sport, dar echipa de baschet era deja formata, la fel si cele de volei si fotbal. Eu nu mai aveam loc in nici una, desi eram inalt si destul de indemanatic. Intamplarea face ca au venit niste rugbisti de la echipa Universitatea Cluj, care recrutau copii. M-am inscris imediat, desi nu stiam nimic despre acest sport. Dupa selectie, antrenorul mi-a spus ca pentru mine trebuia sa garanteze tata ca sa pot juca, pentru ca eram atat de slab, de mi se spunea "umeras de haine". Aici a fost o problema, pentru ca pe tata l-am convins foarte greu. Avocat, fiu de preot, singura valoare pentru el era cartea. "Ce-ti trebuie tie sport, mai bine tine-te de scoala! Noi muncim ca sa-ti oferim o educatie serioasa, nu sport". Intr-un final l-am convins, dar cu conditia sa nu fiu solicitat mai mult de doua ori pe saptamana, ca sa am timp de invatatura. Acum parca il inteleg, pentru ca noi am fost foarte amarati in copilarie. Eram trei frati si mancam carne cel mult o data la doua saptamani, desi parintii tatei fusesera instariti (bunicul era preot ortodox in Someseni), dar comunistii le-au luat tot: casa, pamantul, iar tata n-a putut sa practice avocatura si a trebuit sa lucreze la stat, la Banca Nationala, ca sa poata intretine familia. Dar leafa lui nu ne ajungea niciodata, asa ca faceam urmatorul lucru: cumparam spirt rafinat de la oras, pe care apoi ni-l cumpara un carciumar de la tara, si mai castigam cate ceva. Asa am putut noi, copiii, sa facem facultate. Poate si din cauza luptei acesteia, ca noi sa fim oameni cu studii superioare, nu prea a fost de acord tata la inceput cu sportul, dar apoi era foarte mandru de mine. Revenind la rugby, sportul acesta s-a lipit imediat se sufletul meu, m-a cucerit, asa ca intr-un an si ceva, eram deja in prima echipa de juniori a clubului Universitatea. Dupa un timp, au inceput deplasarile la Bucuresti, marele centru rugbistic de atunci. Cand am vazut ce popularitate extraordinara avea de fapt acest sport - tribunele erau pline, pe vremea aceea, de intelectuali rafinati, veneau oameni de soi, arhitecti, actori, avocati, oameni cu educatie aleasa, femei frumoase si elegante - mi-am dat seama ca alesesem un sport mai aparte, ceva cu totul special, in comparatie cu fotbalul, sa spunem. Am urmat apoi cursurile Politehnicii, iar in 1958 am fost selectionat in lotul national de tineret. Am jucat toata viata coordonator de joc, am avut numarul 8. Tot in acel an am fost cooptat si in echipa nationala a Romaniei si am debutat intr-un meci oficial in 1960, cu Franta. A fost un mare noroc pentru mine, pentru ca pe stadionul 23 August, in fata a peste 60 000 de oameni, Romania a invins Franta pentru prima data in istorie. Chiar si tata a venit la Bucuresti. A fost foarte mandru de mine, m-a privit purtat pe brate de spectatori... Cred ca acela a fost momentul cand s-a impacat cu alegerea mea. Anul 1960, 5 iunie, scorul 11-5 pentru Romania a fost un moment de istorie si, spre marele meu noroc, debutul lui Radu Demian in echipa nationala de rugby a Romaniei. Oricum, anii aceia au constituit, in general, o perioada foarte buna a acestui sport la noi. Apoi, in '61 am plecat la Bucuresti, unde era adevaratul rugby. Am devenit jucator la Grivita Rosie. Dupa venirea aici, am avut o perioada cu adevarat fasta, pe care o consider perioada mea de glorie. Am cucerit de trei ori campionatul Romaniei, alaturi de mari jucatori precum Irimescu, Vusec, Moraru, Rusu... In 1964, am castigat Cupa Campionilor Europei, invingand campioana Frantei. Ceva, astazi, de necrezut!
- Cum era viata de sportiv international in acele vremuri cenusii?
- Mult mai frumoasa decat cea a oamenilor de rand, asta e sigur. In urma victoriilor nationalei, cluburile straine au inceput sa ne invite la diferite turnee. Norocul nostru era ca eram "ceferisti" si aveam transportul cu trenul gratuit. Mergeam prin Europa cu vagonul nostru de dormit, il amenajam, luam mancare, tot ce ne trebuia. Nu va imaginati ce clipe minunate petreceam, toti impreuna, in vagonul acela, ca o casa pe sine!... Aproape ca nu ne pasa de securistul care era mereu cu noi sau de sefii de la partid. In ciuda vremurilor grele, traiul nostru era bun. Am jucat in marile centre de rugby din Franta, contra unor mari jucatori internationali, iar la inceputul anilor '70, am inceput sa mergem si in Marea Britanie. Lasam vagonul la Paris, luam trenul pana la mare, apoi luam vaporul peste Canalul Manecii... Doua saptamani scapam de comunism, faceam o baie de libertate.
- In ce va priveste pe dvs., baia s-a prelungit... In ciuda regimului, ati jucat la o echipa de club din Franta...
- Da. In 1968 am plecat in Franta. Eram capitanul echipei nationale si am fost chemat de clubul din Toulon sa joc acolo. Eram primul rugbist roman care juca in strainatate. Ma intrebati, fireste, cum am reusit sa plec, daca n-am dat si eu cu subsemnatul pe la securitate... Norocul meu a fost un ministru de atunci, Draganescu, care ma pretuia si m-a ajutat. Dar n-am plecat ca rugbist, pentru ca pe vremea aceea nu era un sport profesionist, ci am plecat ca inginer, la un stagiu de specializare. Francezii au gasit o uzina navala in zona, mi-au trimis invitatia si asa am plecat. Chiar am lucrat in acel santier. Va spun drept, voiam sa vad cum era sa muncesti in vest si, ce s-o dau cotita, voiam sa castig si bani. Adevarul este ca in Franta am castigat mai multi bani ca inginer decat ca rugbist. In schimb, eram un sportiv foarte bine cotat, jucam in aceeasi echipa cu capitanul Frantei, Christian Carrere - va dati seama, doi capitani de nationale in aceeasi echipa... Apoi, dupa sase luni, cand am venit acasa pentru un meci, am reusit sa o iau in Franta si pe Rodica, sotia mea. Nu stiu ce m-as fi facut fara ea acolo, mai ales ca am fost si accidentat destul de grav; Rodica a fost, de fiecare data, sprijinul meu cel mai mare. Cariera mi-a mers foarte bine, am castigat cu Toulon-ul Cupa Frantei. Apoi am luat "in ingrijire" o echipa din liga a doua franceza, eram si jucator, si antrenor, deci, multe responsabilitati si bani pe masura. Iar apoi... apoi s-a casatorit fratele meu, Horea. Nu puteam sa nu venim la nunta lui, ba chiar am facut-o in stil mare, cu cadouri pentru toata familia. Dar imediat dupa nunta ni s-au luat pasapoartele, zicandu-ne ca statusem destul in Franta si ca venise momentul sa aplicam in tara ce invatasem in strainatate. Un vis frumos se sfarsea abrupt si brutal...
Rodica
- O pomeniti mereu pe Rodica, sotia dumneavoastra (si colega noastra de redactie, Rodica Demian), si de fiecare data, parca vi se inmoaie glasul... Intotdeauna e loc in revista noastra pentru o poveste de iubire, si cred ca dvs. aveti una speciala...
- Rodica a venit la Cluj prin '57, in anul I de facultate, cand in oras era o atmosfera minunata. Intrase la filologie, la limba germana. Ardelenii erau foarte sportivi, ambianta pentru un student la Cluj era ceva splendid. Scoala buna, sport mult, si apoi ziua se incheia - nu la discoteca, ci la ceaiuri - acasa la fiecare, pe rand. Pe vremea aceea, la Cluj, locul de intalnire, de flirt, era Corso-ul. Acolo se plimba toata lumea, acolo se aruncau ocheadele. Intr-o zi, am vazut doua fete frumoase, una bruneta si alta blonda. Imediat, mi-am intrebat "iscoadele" cine era frumusetea blonda, aparitia aceea inalta, subtire, foarte bine facuta, si cu un aer independent si mandru. Am aflat cate ceva si am abordat-o, cred, destul de brutal. I-am spus cine eram, ce faceam si am invitat-o la un ceai, chiar in seara aceea. M-a refuzat la inceput, elegant si retinut, dar pana la urma a venit, si asa a inceput totul. Am avut o tinerete pe care o doresc tuturor. Este asa de mare pacat ca acum a disparut poezia, romantismul iubirii... Tin minte cum o duceam dupa cursuri pe o banca in cimitir, stateam imbratisati, iar seara i se facea frica. Doamne, ma innebunea fragilitatea aceasta la ea, tremura, se agata de mine, iar eu ma topeam. Imi placea si mai mult de ea, pentru ca nu era una dintre fetele acelea sclifosite, era sportiva, una de exceptie: capitanul echipei de baschet Stiinta Cluj si coordonator de joc in echipa nationala. Ne-am casatorit in 1961. Ea e comoara mea cea mai de pret.
Horia
- Fratele dumneavoastra, Horia Demian, a fost, la randul lui, un mare sportiv, baschetbalist de exceptie... Ca si in multe alte cazuri, lumea uita marile nume care nu sunt ale fotbalului, asa ca va rog sa ne spuneti cine si cum era...
- Horia era... Horia era mult mai bun decat mine. Din toate punctele de vedere. Va recunosc sincer ca eu am fost mai "golanas", pe cand el era un om foarte studios, nu degeaba si ajunsese sef de lucrari la Facultatea de Farmacie (chimie organica) de la Cluj. Era frumos, inalt, avea un succes nebun la fete, dar el era prea elegant sa se uite imprejur. In cele din urma s-a casatorit cu o ziarista de sport, Nusa Musceleanu, si au o fata, la randul ei ziarista, colega voastra, Sanziana Demian. Si ea a fost filoloaga. A studiat norvegiana la Cluj, si apoi in America, la Universitatea Columbia. Pierderea lui Horia a fost pentru mine un moment absolut groaznic. A murit din cauza unui cancer la plamani, in anul revolutiei, in aprilie. Mi se sfasie si acum inima cand ma gandesc ca un anticomunist convins cum a fost el nu a apucat sa traiasca vremurile acestea. Asa dificile cum sunt ele, sunt vremuri de libertate, ar fi fost extrem de fericit sa ma vada si pe mine, realizand in acesti aproape douazeci de ani, mai mult decat intr-o viata intreaga: plec des in strainatate, am recuperat o casa a bunicului de la Suslanesti, pe care am aranjat-o frumos, cu gandul mereu la Horia. Ar fi fost fericit sa vada ce bine au ajuns cei trei copii ai Ioanei, sora noastra. Sunt sigur ca si cariera sa universitara s-ar fi dezvoltat, numai gandindu-ma ca un coleg de-al lui de generatie este acum rector. Si ce baschetbalist a fost Horia!... Sala de baschet din Cluj ii poarta numele. A facut niste meciuri extraordinare cu nationala Romaniei, la Universiada de la Budapesta, de exemplu, unde l-au vazut americanii si au vrut sa-l ia sa joace la ei. Ar fi fost primul roman de acolo, chiar au trimis invitatia, care, bineinteles, "s-a pierdut". Tin minte cum il aplaudau in picioare cincisprezece mii de oameni, in "potcoava" de la stadionul Republicii din Bucuresti, cand a fost unul dintre putinii romani care au reusit sa faca fata, intr-un meci cu americanii de la Harlem Globetrotters. Inainte de a muri, m-a luat de mana si m-a rugat sa am grija de Sanziana. Pe langa ca mi-a sfasiat inima, mi-a dat si o responsabilitate, parca mai mare decat daca fetita lui ar fi fost copilul meu. M-am ingrijit sa-i respect dorinta cum am putut mai bine, si sper ca de acolo, din cer, se uita la noi multumit. Sunt impacat din acest punct de vedere.
Repriza a treia
- V-ati intristat si-mi pare rau. Trebuie neaparat sa ne intoarcem la rugby ca sa va revina zambetul. Domnule Demian, in ce consta de fapt frumusetea acestui sport, care reuseste sa trezeasca o asemenea pasiune?
- Rugby-ul este o stare de spirit; nu e un sport ca toate celelalte. Meciul incepe inainte de fluierul arbirtului, inca de la sosirea echipei oaspete. Echipele se intalnesc la discutii, la o cafea. Acum, este adevarat ca nu prea se mai procedeaza asa, pentru ca sunt mai multe meciuri si jucatorii nu mai au timp. Dar inainte asa era, iar eu despre timpurile acelea am drag sa povestesc. Ma "folosesc" chiar si de acest interviu ca sa sfatuiesc parintii sa-si dea copiii la rugby. E un sport care caleste spiritul, educa, te face mai curajos, mai sigur pe tine. E un sport care formeaza caractere. Nu trebuie neaparat sa faci performanta, spiritul se cladeste acolo, pe teren, indiferent de miza jocului. Ti-e frig, cazi in noroi, ai tricoul ud pe tine, dar esti in grup, esti intre prieteni. Inveti sa te ridici, dar il ridici si pe cel de langa tine; lupti, dar nu esti egoist. Nu exista "teatru", nu se tavaleste nimeni pe jos degeaba. Ei, si sa va mai spun acum despre un alt "secret" al rugby-ului, ceva ce fiecare rugbist adora: repriza a treia. Sportul acesta este atat de intens pe teren, incat o descarcare dupa terminarea unui meci este obligatorie. Si asa s-a inventat repriza a treia (rade), cea de la restaurant. Acolo eram ca niste copii: cantam, dansam, saream pe mese. Nu era nimic violent, nimic vulgar. Daca pe teren adversarii erau dusmani de moarte, dupa meci ii invitam la repriza a treia si deveneam frati. Povesteam, ne imprieteneam, fie ca erau adversari romani sau straini. Se tineau mici discursuri, se spuneau vorbe de duh, se lauda adversarul... De ce se intampla asta numai la rugby? Pentru ca pe teren e un sport de contact. Pui mana mereu pe adversar, il plachezi, il simti tot timpul foarte aproape, iar lucrurile acestea creeaza o legatura nevazuta, unica.
Banul, ucigasul sportului-spectacol
- Se mai pastreaza si astazi aceste obiceiuri in rugby, este si acum un sport la fel de frumos?
- Dupa parerea mea, astazi rugby-ul s-a stricat, tocmai pentru ca nu mai exista comunicare intre jucatori, ei nu se mai cunosc si intervine raceala. Apoi, mai sunt si banii... E adevarat ca se castiga mult mai bine azi, dar asta a ucis spectacolul. Mizele sunt prea mari si meciurile s-au uratit, asa cum a fost finala Cupei Mondiale de anul acesta. In ceea ce priveste rugby-ul romanesc de azi... am o mare durere: campionatul intern este deplorabil, iar echipa nationala e in mare majoritate formata din jucatori din campionatul francez. Dar nu se poate face performanta asa, iar rezultatele slabe ale nationalei o dovedesc. Cu mare regret in suflet spun ca jucatorii actuali nu mai sunt ambasadori ai Romaniei peste hotare. Se plang mereu, nu au clasa. Imi pare foarte rau. Cred ca si Federatia greseste, pentru ca se investesc prea multi bani in echipa nationala, in loc sa se investeasca in copii, in juniori, in cluburi si antrenori care sa-i creasca. Numai asa am avea o echipa nationala care sa confirme intr-adevar aceste investitii. Chiar si in momentul in care avem o echipa de juniori foarte buna cum e cea actuala (campioana europeana, calificata la Cupa Mondiala), nu stim sa ne pastram tinerii, ei devin materialisti, pleaca in strainatate si trebuie sa o luam de la capat. Va spun sincer, eu, fost capitan al echipei nationale, prefer sa nu merg pe teren cand joaca Romania. Daca o fac, plec mereu cu un nod in gat, ma si jenez, ca ma cunoaste lumea si mi se cere parerea. Nu! Prefer sa ma intristez singur in fata televizorului.
- Acum, la "pensie", ce va lipseste cel mai mult, cand va ganditi la viata de sportiv pe care ati avut-o?
- Iarba! Ma emotionez si acum cand pasesc pe gazonul unui teren de rugby. Nu stiu cum sa explic, n-am harul unui poet..., dar exista o legatura tainica intre sportiv si gazon, iarba aceea este locul unde oricand, la orice varsta, te simti cel mai in libertate. Chiar si amintirile mele au miros crud de iarba. Simtiti?