O fac, desigur, primii, pe scara larga, industriala, politicienii. Sunt artisti ai ipocriziei ridicate la nivel de religie de partid. Minciunile lor sunt teze de program politic. Discursurile lor pompoase plutesc, adesea, departe de realitate, iar mistificarile lor fac inca victime printre creduli. Uneori, din intamplare sau doar pentru ca se apropie alegerile si oamenii mai doresc si altceva decat vorbe goale, o parte dintre fabulatiile politicienilor se materializeaza sub forma unor debile ajutoare la punga. Politicienii se intrec in intors mititei si turnat halbe de bere pentru ca, dupa aceea, sa reintre in zona crepusculara in care scandalul politic si discursurile sforaitoare tin loc de adevar.
Nu departe de parlamentari vin la galop, in cursa pentru sufletele inocente ale alegatorilor creduli, membrii guvernului. Ca un facut, indiferent daca e vorba despre un simplu tehnocrat, adica un specialist fara culoare si miros politic, sau despre un politruc imbacsit de frazeologia partidului, in guvern ajung cu totii sa abuzeze cam in aceeasi masura de credulitatea publica. Asta se numeste un cabinet guvernamental unit, coerent. Vor vorbi despre crestere economica, investitii, imbunatatirea nivelului de trai, in ciuda faptului ca putini sunt cei care se pot lauda ca o duc mai bine ca inainte. Desi vorbesc despre austeritate, economii, noi taxe, reprezentantii guvernului pastreaza mereu in maneca un as, toate aceste masuri ar fi, de fapt, tranzitorii, de scurta durata, lucrurile merg, de fapt, din bine in mai bine si nu va trece multa vreme pana cand vom simti pe pielea noastra efectele succesului economic. Fara exceptie, guvernele s-au intrecut in aceasta gimnastica in care zambetul era tras, de regula, peste catastrofa sociala si umanitara a unei tari in disolutie. Acest zambet acopera milioanele de romani furati de apele tulburi ale tranzitiei catre alte economii. Tot in spatele zambetului guvernamental se ascund sutele de mii, milioanele de avorturi, sutele de cazuri de malpraxis medical, miile de sinistrati care mai prind o iarna in corturi sau prin vecini.
In masa pestrita a politicienilor stau ascunsi cei care-si conduc afacerile prin ordonante de urgenta sau din cadrul comisiilor de specialitate din Parlament. Sunt oameni onorabili care se jura ca nu fura, in ciuda declaratiilor de interese incarcate de mister si a conturilor din banca tot mai grase, pe masura afacerilor. Nu toti, dar mare parte dintre cei mai bogati romani ar avea mari ezitari sa povesteasca istoria primului milion. Sau poate ca, spunand aceasta poveste, apeleaza la rezerva cvasi-inepuizabila de credulitate a romanului de rand.
Insa pare-se ca maestri necontestati ai celor mai nastrusnice istorii sunt oamenii de presa. Ei sunt antrenati pentru a profita mult si intens de credulitatea publica. Zilnic apar stiri pe care realitatea le infirma fara tagada si zabava. Nu si jurnalistii. Apar putine sau deloc indreptari la erorile dinainte. Daca ar corecta fiecare stangacie ziarul si-ar pierde credibilitatea. Cine l-ar mai citi daca ar veni in fiecare zi cu adaugiri si corectii? Au dreptate, nu!? Ziarele trebuie sa fie infailibile si, cu cat publica mai putine indreptari la prostiile de dinainte, cu atat au un public mai credul. O credulitate care anima sufletele si umezeste ochii cand se vorbeste despre disparuta Elodia si marile sale probleme sentimentale. Aceeasi care-i face pe oameni sa urmareasca pataniile echipelor de fotbal, desi e clar ca multe dintre aventurile lor in cadrul campionatului intern sunt rodul targurilor oneroase dintre patroni.
Aceeasi credulitate care ii face sa spere, in fiece zi, ca lucrurile se vor schimba din temelii. Si de fiecare data sunt tot mai dezamagiti de realitate. Asta pentru ca nimeni nu are interesul sa le spuna ca, inainte sa fii dezamagit ai fost, cu siguranta, amagit. Si, de ce sa n-o spunem, multi asta si vor, sa fie mintiti frumos.