Vestea
Totul a inceput cu un telefon al unui prieten de la Cluj: "Stii, am cunoscut aici pe cineva care are niste puteri... neobisnuite. Nu stiu cum sa le spun. O fata, o femeie tanara, 26 de ani. Ar trebui sa o vezi. E un inger! Nascuta undeva in munti, intr-un sat de prin partile Nasaudului. Ei bine, fata asta, cand era mai mica, avea puterea sa vada in apa unui ciubar, pe hotii sau criminalii care n-au fost prinsi de politie. Pur si simplu vedea in apa scena furtului sau a crimei. Ca pe un film. Intreaga intamplare, cu toate amanuntele. E un ritual ciudat, care se mai tine si astazi in satul ei..." Vorbele curgeau in receptor, tot mai agitate si mai spectaculoase. Ascultam ca-ntr-un vis. Stiam si eu de obiceiul acela. Scrisesem candva despre el. Un obicei foarte straniu, in care sapte fete neprihanite se strang roata imprejurul unui ciubar cu apa neinceputa... Se pun in genunchi, se acopera pe cap cu o panza si se roaga impreuna, pentru a avea puterea sa "vada" imaginea in apa din vas... Amintirea acelor povesti m-a bantuit mult timp. Apa... Puterea fecioriei femeiesti... "O fata curata poate sa mute si muntii, unu` catra altu`", imi spusese atunci o batrana, nu ca pe vreo metafora, ci chiar convinsa ca intr-adevar ar putea. Imi ramasesera mii de intrebari in gand, dupa acel reportaj. Totusi, cum se explica? Cum e posibil ca cele sapte fecioare sa vada toate deodata, in acelasi timp, aceeasi scena a faradelegii? Avusesem cateva relatari ale localnicilor, inregistrate pe banda de reportofon. Dar tot mi se parea ceva dincolo de orice intelegere. Oamenii imi povesteau dintr-un trecut apropiat - cateva zeci de ani - despre cutare sau cutare caz. Nimeni insa nu s-a priceput sa ma dumireasca, macar ca idee, "cum fac" fecioarele acelea, de unde capata asemenea puteri fantastice, ce se intampla cu ele acolo, sub tesatura care le acopera... Si iata ca acum acel telefon neasteptat de la Cluj imi dadea ocazia sa vorbesc chiar cu un martor "la prima mana". Cineva care "a facut", care "a vazut" in apa ciubarului magic.
Aleasa de sat
O cafenea eleganta, in inima Clujului. Tineri relaxati, scaune de bar cu picioare arcuite, bauturi colorate in pahare lungi. Studenti. Indragostiti. Vorbesc zgomotos de-ale lor. Cine sa mai creada azi in povesti precum "cautatu-n ciubar"?... Ma gandesc la fata pe care-o astept: Simona Nemes. Va veni impreuna cu amicul meu. Il rugasem s-o gaseasca, sa vorbeasca cu ea, s-o convinga sa ma intalneasca. Aflasem ca e absolventa de facultate cu masterat, iar acum lucreaza in domeniul publicitatii. Viata agitata a orasului n-o indepartase, insa, de lumea ei, de amintirile de acasa, de satul ei din munti, pe care inca-l iubeste ca in copilarie, de bunici si matusi, de batrani intelepti si sfaturile lor de viata... O fata plina de entuziasm si cu fata mereu luminata de-un zambet. "Ai impresia ca parca-i iubeste pe toti cei din jur", imi spunea prietenul. "Pe toti cei cu care vorbeste. Mai ales batranii, cersetorii, copiii. Uneori se opreste pe strada si-i mangaie pe oamenii saraci, le da toti banii din buzunar... Asa e ea. Chiar cand are cele mai mari necazuri, Simona noastra zambeste..."
Dar iata-i! Cei pe care-i astept se aseaza la masa mea. Intr-adevar, fata e asa cum mi se povestise: cu un inceput de zambet in colturile buzelor. Mica de statura, plapanda. Chip luminos, ca de copila. Ceea ce m-a izbit, chiar de la inceput, a fost privirea. Niste ochi cum nu au toti oamenii. Un caprui foarte inchis, dar pe deplin scanteietor. Ochi adanci, cu mari profunzimi. Ca doua lacuri tainice, in adancul carora palpaie o putere mocnita, o viata teribil de intensa. Imi asculta intrebarile tot zambind, cu capul plecat pe o parte. Parca nici nu te asculta, mai mult te ingaduie. Si imi raspunde alegandu-si meticulos vorbele, ca si cum ar fi mereu ingrijorata ca s-ar putea sa nu inteleg pe deplin. Da, a facut parte odata dintre cele sapte fete care "citeau" in apa. A participat la cateva "cautari" in satul copilariei ei, Rodna, o veche asezare de pe valea Somesului, aproape de Muntii Suhard. A reusit sa vada in apa chipuri de raufacatori. Avea cam sapte ani pe atunci. Nici nu se ingaduie fete mai mari de sapte ani pentru asemenea taine. "Sapte. Cifra aceasta... Sapte ani, sapte fete. Se zice ca doar pana la sapte ani fetele sunt cu adevarat curate. Atunci au puterile cele mari. Pentru cautatul in ciubar, trebuie in primul rand sa fii pura. De aici iti vine forta. Si totusi, nu orice copila de pana la sapte ani poate "sa vada". Daca stai sa te gandesti, oricare copil este curat. Dar nu oricare poate. Trebuie sa fii cumva... ales. Innascut. Pe mine, pot sa spun ca m-a ales satul, fara voia mea. Am o sora, Anuta, cu patru ani mai mica, dar ea era o zvapaiata si jumatate, n-ar fi putut niciodata sa fie chemata pentru "ciubar". Asta nu-nseamna ca nu era curata, ca orice copila. Dar nu avea firea. Esti aleasa de anumite femei vaduve, "vadance" cum se zice la noi. Ele au de fapt cele mai mari puteri, mai mari poate chiar decat copilele. Ele te aleg, doar ele stau cu fetele atunci, intr-o casa goala, in jurul ciubarului, ele conduc si stapanesc intreg ritualul cautarii.Femei cu vaduvie lunga si curata, care nu se pot gandi nici macar la ideea pacatului. Curatenia asta a vaduviei este o forta imensa. E tot ca o feciorie, dar mult mai grea. Pe mine m-a ales o vaduva, lelea Mariuta a lu` Nandor, care a murit nu de mult. Traia singura, mai la vale de casa noastra, langa un pod. Habar n-am de ce. Ii placea de mine, ca vorbeam mai putin, ca nu ma zbenguiam mereu cu restul copiilor. Cand treceam pe ulita, iesea din casuta si-ncepea sa-si faca cruce si sa se inchine in fata mea: "Sa-ti ajute Dumnezau, baito (fetito)!". Asa facea, mereu. Pana intr-o zi, cand la casa noastra a venit un grup de oameni, femei si barbati. Cu totii seriosi, incruntati, mahniti. Mama m-a imbracat si m-a scos afara, sa ma vada lumea. Era pentru prima data cand eram chemata la o cautare in ciubar. Trebuia sa ii ajut pe oamenii aia, sa merg sa le fac dreptate. Baba Mariuta ma alesese."
Sub puterea rugaciunii
"Ajuta-te-ar Dumnezau, baito!..." Suna bizar vorbele astea, in cafeneaua plina de tineri. Aceasta Simona pare cu adevarat venita din alta lume. Povestind, accentul ei de oraseanca se schimba pe de-a-ntregul. Nu se jeneaza sa rosteasca strigat cuvintele acelea de la tara, sa imite babe si mosi in vazul lumii, de parca nici n-ar mai fi cu noi la masa, intr-un bar, ci undeva departe, printre niste oameni cu mult mai frumosi. Am avut nevoie de o clipa. Doar de o clipa, in care sa ma uit la ea si sa-mi dau seama ca de fapt nu s-a schimbat. O fetita sub un chip de femeie frumoasa, imbracata modern, care lucreaza in publicitate. Puterea inocentei i-a ramas in zambetul dezinvolt, in obrazul delicat, in albeata imaculata a dintilor, in ochii aceia intunecati, stralucitori si mereu curiosi, dar mai ales in felul in care spune cuvintele. Vorbe simple si raspicate, la indemana oricui. Dar pronuntate de fata asta, ele prind forta, devin parca pline de seva, de rost. Imi marturiseste ca a vorbit foarte tarziu, aproape la patru ani. Pana atunci nu vorbea deloc, sau doar franturi de posibile cuvinte, cele mai multe neintelese. O stavila anume din inconstientul sau o impiedica sa rosteasca. Parca pruncul din pantecul mamei vroia sa-si prelungeasca cat mai mult inocenta primara, sa nu se murdareasca asa repede cu vorbele inselatoare ale oamenilor. Simona a trait primii ani in casa bunicilor. Tine minte rugaciunile bunicii Catalina, spuse mereu, cu voce tare, de dimineata pana seara. Muzica acestor rugaciuni i-a ramas si azi in strafundurile memoriei. Astfel ca, intr-o buna zi, pe cand era impreuna cu parintii, copila a inceput subit a vorbi. Brusc, ca prin minune. Primele ei cuvinte au fost: "Tatal nostru carele esti in ceruri, sfinteasca-se numele tau, vie Imparatia ta, precum in cer asa si pe pamant...". Intreaga rugaciune, cu glas subtirel si rusinos, zisa legat de la cap la coada, intocmai cu intonatia taraneasca a bunicii Catalina. Astfel a intrat Simona in lumea oamenilor vorbitori - tarziu, cu impotrivire, de parca s-ar fi nascut pentru a doua oara. Parintii si-au dat seama ca de fapt stia mult mai multe cuvinte, doar ca pana atunci fecioara din ea a refuzat sa le spuna. "Toate astea mi le-au povestit mai tarziu mama si tata. Da, chiar asa s-a intamplat: primele cuvinte din viata mea au fost cuvinte de rugaciune..."
Penele de porumbel
Chiar si acum, Simona Nemes vorbeste simplu. Doar fraze scurte, la obiect. Astfel imi spune, cat se poate de clar, ca toate rugaciunile din viata ei s-au indeplinit. "Nu e o exagerare: chiar toate. Cand mi-am dorit o data o chitara, a doua zi am primit-o in dar. Fara sa cer, fara sa spun ca vreau. Cand am vrut sa ma insanatosesc, a doua zi m-am facut sanatoasa. Chiar si azi, la Cluj, daca doresc sa mi se intample ceva anumit, a doua zi chiar mi se intampla. Am invatat cum trebuie sa ma rog inca din copilarie, de la batranele pe langa care am stat. Ma inchideam in camera mea, ma puneam in genunchi si cand incepeam sa ma rog, simteam cum intra in mine o putere pe care n-o pot descrie cu cuvinte. Niciodata nu m-am rugat altfel decat cu lacrimi. Eu cred ca nu exista rugaciune adevarata, daca nu curge macar o lacrima. Mama aproape se speria: "Simona, ai grija ce-ti doresti, ca se indeplineste...". Chiar se temea ca nu cumva sa-mi doresc ceva rau. Cand eram mica, ma trimitea mereu "sa-l imblanzesc" pe bunicul Simion. Eram singura care reusea asta. Bunicul meu a fost omul la care am tinut cel mai mult. Era un batran aspru, care nu mangaia si nu cocolosea pe nimeni. Rar il auzeai zicand vorbe de dragoste. Ironiza pe toata lumea din sat, era inchis in sine, se imbata des. Mai ales sambata. Aia era ziua lui. Putea sa intoarca pe dos toata casa atunci. Eu stateam afara, in curte, si incepeam sa ma rog pentru bunicul. Atat de intens ma gandeam la el, incat in cateva minute se linistea. Isi cerea iertare. Dar numai mie. De fiecare data reuseam sa il linistesc rugandu-ma pentru el. Puteam face asta si cu alti oameni. Doar gandindu-ma la ei cu dragoste. Oameni bolnavi, oameni in suferinta. Bunicul a murit acum doi ani. A fost o foarte mare suferinta pentru mine. Anul trecut, parca aveam mereu asa, un sentiment ca as putea sa vorbesc cu dansul. M-am dus la biserica, in biserica goala. M-am bagat acolo singura intr-un colt si-am inceput sa ma rog la Dumnezeu sa-mi dea un semn, sa-mi spuna cumva, macar putin, ce face bunicul meu acum, in clipa asta, oriunde ar fi el. Imi era dor, imi lipsea groaznic de mult. Lacrimile-mi curgeau pe obraji, iar eu il intrebam pe Dumnezeu. Si chiar atunci, deodata, din boltile bisericii au inceput sa cada peste mine pene de porumbel. Pene albe, parca mangaindu-ma. De unde veneau? Din acel moment n-am mai plans dupa bunicul niciodata. De atunci am stiut: bunicul meu este un porumbel.
Nu stiu cum sa spun, chiar nu stiu. Rugaciunea adevarata poate avea o forta... foarte mare. Unei fete care se roaga nu i se poate intampla chiar nimic. D`apai daca sunt sapte fete care se roaga impreuna pentru ceva bun, cu post, si indrumate de o vaduva curata... Iti dai seama. Rugaciunea lor chiar poate sa indrepte lumea."
Filmul crimei
Prietenul meu ma priveste victorios, de parca ar vrea sa-mi spuna: "Vezi, ti-am spus eu". Acum, Simona imi relateaza ritualul sec, exact, numai fapte. Nu-mi zice decat ceea ce a trait si a vazut cu ochii ei. "De la inceput vreau sa spun ca noi, fetele, nu stiam nimic despre caz. Stiam doar ca s-a intamplat "ceva" la o casa anume. Nu stiam ce, nu stiam cand, unde, nimic. Eram aduse intr-o casa straina, intr-o duminica dimineata, atunci cand in biserica incepea Sfanta Liturghie. Totul se facea cu incuviintarea si ajutorul preotului. El stia ce facem, se gandea la noi mereu, in timp ce slujea in altar. Fiecare amanunt al acestui ritual conteaza enorm - dac-ai gresit undeva, cat de putin, totul poate sa fie un esec. Vaduva posteste negru cu multa vreme inainte, cam o luna de zile. In ziua "cautarii", ajunge aproape ca o sfanta. Ea aduce apa neinceputa de la fantana, exact la miezul noptii, cea dintai apa din acea zi. O scoate in secret - nu trebuie s-o vada absolut nimeni -, o aduce in casa pagubitului si-o toarna intr-un ciubar nou, din lemn proaspat si alb, abia taiat, care n-a mai fost folosit niciodata. O acopera c-o panza si-o lasa asa pana-n zori, atunci cand vin fecioarele. Si noi posteam negru, macar o zi inainte. Tin minte ca odata am mancat o bomboana si atunci n-am mai putut sa vad nimic. A fost singura data cand n-am reusit sa vad. Imi simteam asa, nu stiu cum, trupul ingreuiat. Privirea incetosata... Toata vigoarea si luciditatea parca imi scazusera. Batrana si-a dat seama imediat ca n-am tinut postul. A amanat cautarea pentru alta zi, doar din cauza mea. Doar pentru o singura bomboana. "Cautarea" dureaza ore intregi. Nu e usor. Te epuizeaza, te sleieste. Noi toate ne luam rolul foarte in serios. Stiam ca oamenii aia chiar cred in noi, ca facem ceva maret, foarte important pentru intreaga comunitate. Era aproape asa, ceva pe viata si moarte. Ne aflam in casa omului caruia i s-a "intamplat", in camera cea mare - "odaia de parada" -, acolo unde de obicei nu locuieste nimeni. Singure in toata casa, doar noi si vadanca aia. In rest, toata lumea trebuia sa plece. Mai ales barbatii. Ei erau trimisi departe, n-aveau voie sa stea nici macar prin preajma casei. Vaduva acoperea toate ferestrele cu o panza intunecata si aprindea o lumanare in mijlocul odaii - asta era singura lumina pe care o aveam acolo. Apoi aseza pe fundul ciubarului o icoana a Maicii Domnului. Sfanta Fecioara, Ea ne ajuta cel mai mult. Ne puneam toate sapte in genunchi imprejurul ciubarului. Batrana tinea mataniile in mana si incepea sa spuna rugaciuni si noi ziceam dupa ea. Rugaciuni multe, una dupa alta. Printre ele erau si unele "anumite pentru cautare", mostenite din vadanca-n vadanca, pe care n-aveam voie sa le spunem si altcuiva. Eram acoperite cu un cearsaf si ne aplecam toate asupra apei. Si iar ne rugam, incontinuu, privind apa. Nu de fiecare data vedeai de la inceput. Asteptai... Asteptai... Apoi iar te rugai. Ma concentram in apa aceea neagra, adanca si, sincer iti spun, uneori simteam ca parca nu mai sunt in lumea asta. Era asa... ca un fel de transa. Rugaciunea ajungea doar un murmur indepartat. Nu mai stiam cine e langa mine, nu mai erau fetele, casa, batrana, nimic. Eram numai eu si apa. Singura, departe... Si abia atunci, in cele din urma, icoana Fecioarei incepea parca sa se lumineze. Palid, in intuneric, pe fundul ciubarului. Iar pe suprafata acestei icoane incepeau sa apara imagini. Imagini in miscare, intocmai ca proiectia unui film, inauntrul apei limpezi. Vedeam un drum. Un rau. Case, oameni...
Vedeam oameni ucisi cu bestialitate. Oameni pradati. Inselati de cei mai buni prieteni. Toata rautatea lumii era acolo, in ochiul acela mare si lucios de apa nemiscata. Vadanca simtea. "Ce este? Ce vedeti acolo? Hai, ziceti-mi!". Fetele vedeau, si ele, toate acelasi lucru. Incepeam sa vorbim intre noi, sa ne completam. "Mai, vezi podul ala? E acolo un om...". "Unde se duce?". "Uite-l ca merge pe drum!". "Vezi ca intra-n casa lu` Gheorghe a lu`...". "Vai, uite-l ce face! Il omoara!...". Nu era autosugestie sau altceva. Vedeam totul clar, cu ochii nostri, intreg filmul furtului sau al crimei. Si mereu ii spuneam vaduvei tot ce vedeam. Cum arata faptasul, portretul lui exact, cu amanunte, cu ce e imbracat, unde merge, cu cine se intalneste, ce face, totul. Uneori, fetele il recunosteau ca fiind un om de la noi sau din imprejurimi. Cel mai greu era atunci cand il vedeam doar cu spatele. Parca era filmat din spate, mergand, doar ceafa lui groasa si spinarea. Incercam sa ne uitam cumva dintr-o parte, sa ii vedem fata, dar nu reuseam. Atunci vaduva isi dadea seama ca s-a gresit undeva la ritual, cine stie unde. Ieseam. Renuntam. Sau cand se involbura apa... Brusc, fara s-o atinga nimeni. Imaginile se deformau, se amestecau intre ele. Si iarasi ne opream. Ne durea capul, ne sufocam, simteam o putere cum iese din apa aceea, o forta dusmana, care parca voia sa puna stapanire pe trupul si mintea noastra. Ieseam, lac de sudoare. Asteptam... Cand ne bagam din nou, se intampla ceva foarte curios: tot "filmul" pornea de la inceput, dar in foarte mare viteza, secventele se schimbau foarte repede si dispareau una dupa alta, pana in locul unde ramasesem. Reincepea incet, cu un drum, cu un pod... Apoi, din ce in ce mai repede. Pana acolo unde se oprise actiunea. Si mereu ii descriam batranei ce vedeam. La sfarsit, ea stia totul despre caz si le spunea oamenilor ce-am vazut in ciubar. Ei mergeau la politie. Sau venea politia la vaduva care ne indrumase. Niciodata nu dadeam gres. Gaseau faptasul dupa portretul nostru, dupa detaliile pe care le dadeam. Stiu cateva cazuri in care familia cu pricina i-a marturisit si preotului ce am vazut noi. Au platit slujbe, pentru ca vinovatul macar sa-si dea seama cat rau a facut. Politia nu a putut sa il dovedeasca. Dar, in foarte scurt timp, el s-a intors si si-a recunoscut toata vina.
...Cam atata faceam. Rolul nostru, al fetelor, se incheia aici. Ne intorceam la casele nostre. Multa vreme nu aveam voie sa spunem nici parintilor ce am vazut acolo. Era secret, ca un juramant. Dar mereu, de fiecare data cand ne intorceam acasa, eram fericite."
Cazuri
"Ce sa va spun? De pilda... Unui om din sat i s-au furat niste lemne de pe locul lui, din hotarul Rodnei. Am venit eu cu fetele si cu vaduva si ne-am bagat in ciubar. Am vazut totul. Cum au venit cu carutele noaptea si au incarcat lemnele alea cativa barbati cu sfetere gri, de lana, ciubote pana la genunchi si clopuri pe cap. Pe unii ii cunosteam, pe altii nu. I-am vazut cum au vorbit dupa aceea in strada, unde s-au dus sa le vanda. Le-am vazut fetele. Fetele lor intoarse, luminate, acolo in padure, aparand pe icoana Fecioarei... Unui alt om i-au furat un portmoneu. Erau multi bani, bietul om fusese la targ si vanduse niste animale. Imi amintesc si acum fata hotului in apa - de data asta nu era un taran. Brunet, cu parul ondulat si cu pantaloni de stofa, camasa alba si o bluza peste camasa. L-am vazut cum, dupa ce-a furat, a intrat la casa unei femei vecine cu noi, ii era ibovnic. Dupa acest amanunt al nostru l-a gasit politia. Au fost si crime! E o intamplare ciudata care mi-a ramas in minte. Un barbat tanar, n-avea inca patruzeci de ani. Era sofer pe masina care ducea minerii. Intr-o zi a venit acasa, a mancat la masa, s-a pus pe canapea si, povestind cu nevasta lui, a murit. Femeia s-a hotarat sa cheme fetele cu ciubarul, gandindu-se ca omul ei a murit mult prea neasteptat. Noi am vazut ce s-a intamplat c-o zi inainte de ziua mortii. Barbatul venise, ca de obicei, cu masina acasa, pe la cinci seara. In fata casei sale era un podet peste Somes. Si acolo, pe pod, el a gasit o gaina neagra cu picioarele legate. Nu stia ce sa faca cu gaina aia. S-a uitat in jur, s-a gandit ca poate-a pierdut-o careva. Pana una alta, a dezlegat-o la picioare si a bagat-o la el in cotet, langa celelalte pasari. De aici i s-a tras moartea. Cineva i-a facut vraji foarte puternice. Am vazut cum, mai tarziu, o anumita vecina a venit la el in vizita si i-a strecurat pe furis intr-un dulap niste "farmece". I-am vazut fata, cand a intrat in casa. Nevasta lui s-a dus si a cautat. Intr-adevar, chiar in dulapul acela, in spatele unor haine stivuite, era pitit un ghem cleios de par cu sange, cu tot felul de ate colorate si innodate, asa cum fac de obicei vrajitoarele. Ghemul era moartea lui. Femeia cu pricina n-a putut fi luata de politie. Nu aveau dovezi, nu puteau s-o acuze. Pe ea au judecat-o oamenii."
Simona isi incheie povestea. La fel de simplu cum o incepuse. Cel mai mult ma impresioneaza faptul ca ei nu i se par asa de spectaculoase toate intamplarile astea bizare. Nu s-a simtit niciodata mai presus de ceilalti oameni datorita puterilor sale. "Sincer, nici nu m-am gandit pana acum la asa ceva. Abia acum, ca imi zici, parca ma pui putin pe ganduri. Intr-adevar, pare ceva asa... putin paranormal. Dar atunci, toate astea faceau parte cat se poate de firesc din viata noastra, a comunitatii. Toata puterea mea doar de acolo venea, de la faptul ca oamenii imi dadusera aceasta putere..." Se bucura cand ii propun sa mergem a doua zi chiar la fata locului, la Rodna. Nu a mai fost de cateva saptamani. Si chiar i-e dor...
La locul faptei
Casa parinteasca. O tihna si o pace cum rar am vazut intr-o familie, atunci cand se intorc copiii de departe. Tatal Gheorghe si mama Anuta o asteapta cu masa pusa, zambind. Simona ii saruta, ii tine strans la pieptul ei. O stare de bine stapaneste casa. Lemnele pocnesc incetisor in soba, raspandind o mireasma odihnitoare. Ne asezam cu totii si povestim despre noi, despre vietile noastre. Dupa masa vom merge in sat. La o batrana vaduva, una din ultimele care "a facut". Lelea Ileana Scundea. Sta intr-o casuta din partea cealalta a Rodnei, intr-o odaie cu ziduri albastre, plina de icoane si carti de rugaciune. Are 82 de ani si e vaduva de aproape 50. Si-a dus vaduvia cu cinste, a crescut singura cinci copii care i-au daruit 20 de stranepoti. O gasim impreuna cu o prietena, lelea Sofia Almasan, tot vadanca veche. Stau amandoua langa vatra cuptorului si povestesc. Cand incep sa intreb eu, batrana Ileana zice ca nu stie nimic. Ca ea nu s-a ocupat de-asa ceva, ca astazi nu se mai fac cautari, fiindca nu se mai gasesc "baite" asa curate ca altadata. E de ajuns insa ca Simona sa spuna doar cateva vorbe, pentru ca femeia sa se indulceasca imediat. Incetul cu incetul, aflu ca de fapt ea "inca mai face". Inca le invata pe fecioare tainele ciubarului, ba le mai si aduna din cand in cand, atunci cand este nevoie. Ultima data au cautat acum doi-trei ani. Unei femei de la blocuri, Ecaterina Berende, i s-au furat din casa bani, iar ea "s-o plans pe-un vecin". Uitandu-se in ciubar, fecioarele au mahnit-o si mai tare pe biata femeie: nu era vecinul, ci propriul ei fiu. Sau alta, Maria lu` Ginerete. Fetele l-au gasit imediat pe tiganul care-i furase toate gainile din curte, iar politistii l-au arestat, luandu-se numai si numai dupa indiciile lor. Sau acel Maricut Simion... Un rodnean tanar, dat disparut. Politia nu-l mai gasea de 2-3 saptamani. Fetele au vazut cum a fost ucis si aruncat in Somes, apoi dus de apa tocmai pana dincolo de Maieru. Politistii au mers si l-au gasit chiar acolo, intr-un mal al raului, la vreo sapte-opt kilometri departare. Dar cea mai interesanta poveste mi se pare aceea cu politistii comunei. Odata, acum mai multi ani, ei s-au hotarat sa verifice daca, intr-adevar, povestea asta cu ciubarul nu e o exagerare. Au pus la cale cu totii un furt ca la carte. Intr-o noapte, i-au furat unui satean toata cheresteaua din curte. Un jaf perfect. Fara urme, amprente, nimic. Nimeni n-avea de unde sa stie. Asta doar pana duminica urmatoare, cand cea dintai fata a fost auzita strigand de sub panza care-i acoperea capul: "Uitati-l pe Rontea, seful de post! Ia uitati-l cum fura!..."
*
Locotenentul Aurel Neamtu a fost seful de post al Rodnei, in ultimii ani. Doar de un an e la Maieru, o comuna invecinata, avand aceeasi functie. N-a apucat celebrul "flagrant" de odinioara, al politistilor rodneni. Dar recunoaste ca "treaba asta cu ciubarul" e foarte serioasa. "Da, fetele au ajutat politia. Au fost cazuri in care au vazut fapta. Tin minte, dintre toate, o anumita tentativa de furt. Am vrut atunci sa verific si eu daca intr-adevar ele au puterea asta. M-am dus duminica sa le intreb, imediat dupa ce-au iesit de la ciubar. Mi-au spus ce-au vazut, cum s-a intamplat. Intre altele, ca infractorul a spart geamul cu un fel de ciocan din acela cu doi clonti - o "mata" de scos cuie, cum se zice -, pe care apoi l-a aruncat intr-un loc de pe malul Somesului. M-am dus imediat sa verific. N-o sa credeti, ciocanul era acolo, in iarba, cu amprentele infractorului pe el. Sa stiti ca eu am trait multe la viata mea. Dar cum au putut fetele astea sa vada "mata" aia tocmai acolo, langa albia raului, asta nu voi putea sa pricep niciodata".
Liviu Paius e fostul director al scolii, dascal de moda veche, pretuit nespus de consateni. Considerat unanim "omul care le stie pe toate". Profesorul imi spune ca obiceiul asta e unul precrestin, cu radacini chiar in vremea dacilor. In odaia de la etaj a casei sale are o biblioteca imensa. Mii de carti, pana la tavan. Mi-o arata si-mi marturiseste ca, in cazul unui ritual precum acesta, parca toate cartile nu-i mai sunt de nici un folos. "Zic asta fiindca m-ati intrebat de "ciubar", de fecioare. Le-am chemat si eu uneori, ca sa-i caute pe cei care mi-au facut rau in viata. Nu stiu... E ceva dincolo de orice explicatie. Nici o carte, nici o stiinta de pe pamant nu te ajuta sa intelegi. Cum fac? De unde au puterea? De fapt, eu cred ca ele traiesc in alta lume decat noi, oamenii obisnuiti. Un univers paralel, plin de inocenta, de semne, de puteri, de rugaciuni, de soapte. In lumea unde traiesc aceste fecioare, totul e numai taina."
Foto: CIPRIAN BUTNARU