"Ca pe farserotii din Cogealac,
n-am mai auzit pe nimeni cantand"
- Marti, pe 11 decembrie, la orele 18.30, veti colinda pe scena Operei din Bucuresti, pentru cititorii revistei noastre. Ne vom intalni intr-o sala superba, care-i va primi cu caldura pe invitatii dvs. tarani. Dupa ce criterii i-ati ales?
- Pe cantaretii din grupul de muzica traditionala aromana din Cogealac i-am cunoscut in vara aceasta, cand am fost in Dobrogrea, intr-o calatorie de documentare pentru emisiunea mea, "La portile ceriului", pe care o realizez la TVR Cultural. Nimeni nu mi-a vorbit pana atunci despre ei, pentru ca sunt cumva scosi din tipar, canta intr-un stil arhaic, polifonic, precum corurile grecesti antice. I-am descoperit intamplator, trecand prin satul lor. Era inspre seara, si la carciumioara din sat erau stransi cativa batrani care-si prefirau printre degete matanii de chihlimbar si vorbeau tare, gesticuland amplu, intr-o limba care aducea cu limba romana, dar pe care n-o pricepeam intru totul. Era intr-o zi de lucru, dar oamenii acestia erau imbracati foarte elegant, cu camasi curate, cu jiletca si palarii. L-am intrebat pe unul dintre ei daca stiu canta cantece batranesti si, dupa ce m-a privit banuitor si m-a recunoscut, mi-a spus ca da, dar cantecele lor nu sunt prea... comerciale, nu sunt de divertisment. Eu i-am spus ca tocmai de aceea vreau sa le aud. Omul si-a mai chemat cativa "tovarasi", iar unul dintre ei, Mihai Gherase, a adus de-acasa si-un cimpoi colbuit. Si-a pus ochelarii pe varful nasului, a sters cimpoiul de praf si i-a umflat burduful. A slobozit apoi un tiuit napraznic si s-a uitat peste ochelari la tovarasii sai, care dupa ce si-au uns gaturile cu un pahar de rachie, au incins o cantare acolo, in micuta lor carciumioara, care m-a cutremurat. Nu mai auzisem nicaieri asemenea sunete, asemenea omogenitate a vocilor in ison, asemenea armonii ciudate, stravechi. A fost ca si cum m-ar fi transportat in timp, cu aproape doua mii de ani in urma. Stiam si eu corinde si cantece din ritualul de nunta din Hateg, cunosteam cantarea veche, de strana, cu raspunsuri, studiasem si muzica veche, asa cum a rezistat ea in unele locuri din Macedonia, sau Albania, sau chiar in Corsica. Dar ca pe farserotii din Cogealac, nu mai auzisem pe nimeni cantand! Asa ca mare a fost bucuria mea sa descopar aici o "conserva" asa bine pastrata de muzica veche. Mare a fost si bucuria lor, atunci cand i-am auzit prima data, pentru ca nu se mai adunase tot grupul (zece batrani mai ramasesera de toti) ca sa cante impreuna, de mai bine de treizeci de ani. Li se parea ca nu mai intereseaza pe nimeni cantecele lor, ca se vor stinge odata cu ei, ca nici pe tinerii aromani nu-i mai misca o asemenea muzica veche si neritmata, neaccesibila gustului comun, darmite pe restul lumii! Le-am spus atunci ca muzica lor ar trebui sa rasune pe scena Operei din Paris sau din Viena. Si, dupa cateva repetitii, m-am prezentat cu ei in concertul de inchidere al Festivalului International "George Enescu", care a avut loc in septembrie, la Bucuresti. Am alcatuit un repertoriu din cantecele lor (pastorale, de ritual, de dragoste) si horile mele din Tara Lapusului, intre care am gasit, imaginati-va, structuri comune, armonii similare. Concertul nostru a facut mare succes, performanta scenica a batranilor farseroti a provocat o uriasa emotie artistica in randul publicului cultivat, de festival, iar ei, artistii nostri octogenari (cel mai "tanar" are 79 de ani), au fost de-a dreptul coplesiti de ceea ce li se intampla. Am repetat concertul, cu acelasi succes, si la Festivalul International de Film Antropologic de la Sibiu si urmeaza ca in 11 decembrie, prin mijlocirea revistei "Formula AS", cantecele farserotilor, la care adaugam si colindele lor aromane, specifice momentului, sa ajunga, cu adevarat, pe scena unei Opere, cea de la Bucuresti, o institutie cel putin egala in stralucire, prin istoria si prezentul sau, cu scenele lirice similare din Europa.
"De Corul taranesc din Libotin ma leaga o prietenie veche"
Acum un sfert de veac, eram profesor de muzica in comuna Lapus, din judetul Maramures, si conduceam acolo un cor de copii care a fost cotat drept cea mai buna formatie de gen la nivel national, sfidand chiar corurile academice si marile formatii profesioniste din Romania de atunci. Auzind de performantele mele, cativa gospodari din Libotin m-au cautat si mi-au spus ca ei au un cor taranesc in sat, cu care canta in zilele istorice importante, la monumentul lor din centrul localitatii. Am trecut dealul dintre Lapus si Libotin sa-i caut, intr-o zi de duminica, si m-am dus direct la biserica. Acolo poti sa vezi foarte bine satul, pentru ca acolo ei se roaga, isi cinstesc mortii, se duc la cununie si sa-si boteze copiii. Asa a si fost. Toata suflarea era acolo, in biserica, chiar daca la inceputul anilor '80, comunismul era pe culmile gloriei. Acolo i-am auzit prima data cantand, in strana, pe cantorul Ferent, pe badea Sofron si pe alti 10 barbati din Libotin. Mi-a placut timbrul lor neaos, taranesc, si am mers apoi cu ei la Caminul Cultural, ca sa vad ce repertoriu au. Era vorba de cantece care ne-au insotit istoria, patriotice le-am spune astazi, dar compozitii populare, care erau in sufletele tuturor ardelenilor si maramuresenilor, aflati atata amar de vreme sub Imperiul austro-ungar: "Hai sa-ntindem hora mare", "Scoala, romane, n-auzi alarma", "Drum bun, toba bate", "Sus pe deal, la Odessa" - ("Mackensen cu stat majoru` si cu oastea lui intreaga/ Au crezut ca pun piciorul pe Moldova noastra draga/ De vor incerca vreodata pamantul a ni-i calca/ Le vom da pamant in gura pana ce-i vom satura!"). Nimeni nu avea curaj sa cante atunci pe o scena ceea ce cantau barbatii din Libotin, dar eu i-am incurajat sa mearga mai departe si m-am legat sa lucrez cu ei. S-au adunat 108 barbati si am inceput sa trec saptamanal, duminica, dealul la Libotin (pe jos!, care dintre autoritati mi-ar fi dat masina?) ca sa repetam. Uneori, libotenii ma mai gazduiau la cate-o casa si-mi dadeau masa, iar apoi, duminica seara, dupa repetitia care avea loc dupa ce lumea iesea de la biserica, plecam din nou pe jos, la Lapus, pentru ca luni dimineata aveam ore la scoala cu copiii. Dupa ce am pregatit toate cantecele, i-am inscris, ultimii pe lista, la "Cantarea Romaniei", faza judeteana. Am avut curajul sa ma asez in fata lor si sa-i dirijez cu aceste cantece, carora nu le-am schimbat cu o iota textele. Cand cei 108 barbati si-au dat drumul glasurilor lor puternice si curate, s-a cutremurat sala. A fost un succes de public urias, oamenii s-au regasit in cantecele acestea si le-au cantat cu noi. Dar politrucilor, "supervizorilor" si cenzorilor de la partid nu prea le-a placut. Am fost scosi din filmarile facute pentru televiziune si nu ni s-a dat voie sa mergem mai departe, la faza urmatoare. In schimb, cantecele au fost preluate, modificate, li s-au adaugat alte vorbe si au fost cantate de interpreti cu renume astazi, in spectacole festive, in programele de Revelion la televiziune, in concursurile nationale de muzica populara, pe scena Cenaclului Flacara si chiar pe la nunti. Apoi, eu am plecat la Cluj, la Conservator, iar corul de la Libotin s-a destramat. In ultimii ani s-a reunit intr-o formula mai restransa (30 de barbati) si i-am reintalnit anul acesta, de Pasti, chiar la ei acasa, unde am filmat pentru emisiunea mea, "La portile ceriului". Desigur, nu mai sunt multi dintre membrii cei vechi, dar tinerii care i-au inlocuit au inteles ca daca vor sa cante asa cum se cade, trebuie mai intai sa-si inteleaga istoria. Istoria neamului lor, istoria Ardealului. In concertul de la Opera Nationala din Bucuresti, vor canta si cantece care ne-au insotit istoria, dar si corinde vechi, din Maramures. Dar eu sper ca publicul sa tresara chiar inainte de a-i auzi cantand, atunci cand 30 de barbati in opinci, imbracati cu cioareci, camesi din panza de canepa, capute de lana si caciuli de miel, vor patrunde pe scena.
Mai sunt apoi fetele din grupul ce-mi sta alaturi la orice concert de-al meu, toate interprete de mare clasa a cantecelor traditionale - Doina Lavric, Lorena Nechifor, Zamfira Muresan si Teodora Serban. Am umblat cu ele in toata lumea. De curand am fost la Festivalul International de Muzica de la Morelia, in
Mexic, unde am fost primiti triumfal (gratie organizarii impecabile a ambasadoarei noastre in Mexic, d-na Emanuela Vulpe) si la Zilele Culturii Romanesti din Elvetia, la Basel. Urmeaza ca pana in 11 decembrie, data concertului "Formulei AS", sa parcurgem un traseu strans, intre Stockholm (Suedia), Viena (Austria) si Budapesta (Ungaria). Pe ansamblul sau, anul acesta a fost foarte plin pentru mine, am muncit foarte mult, dar am avut si satisfactii foarte mari: am avut multe concerte in tara si in strainatate, am tinut cursuri de etnomuzicologie la Universitatea din Bucuresti, am umblat mult, si in calatorii de documentare pentru emisiunea mea de la TVR Cultural (pentru care am fost rasplatit cu Marele Premiu APTR), si am inregistrat un disc, pe care sper sa-l lansez in primavara anului viitor, inainte de Pasti.
"Mi-am pastrat si acum bucuria colindei"
-Dar dvs., Grigore Lese, cand v-ati intalnit cu colinda?
- Prima data am colindat la trei ani, in casa parintilor mei. In Ajun, ei se adunau cu mai multe familii, cu care se colindau: cu "a li Monda", cu Valer, cu Filip, cu Marie Peter, cu Tura Gavrila, cu Perhaiter. La noi ajungeau pe la trei dimineata. Mama intra in casa, aprindea loampa si pregatea masa. Iesea in prag, impreuna cu tata, iar restul, vreo cinsprezece de tati, colindau in fata casei, apoi intrau si se asezau la masa. Si dupa ce luau o horinca, parintii mei le spuneau oaspetilor: "Copchilul nost` stie canta tare fain!" si ma sculau ca sa m-arate. Dupa ce scanceam si ma stergeam la ochi, ca orice prunc, incepeam si le cantam de tate, de la corinde, "Trii pastori" si "Ce vedere minunata", la cantece populare. Peste ani, am corindat cu ceata de copii, si mama, cand iesea in ulita si-mi auzea glasul, osebit de al celorlalti, spunea la vecine: "I-auzi, aista-i Grigorut al nost`!". Umpleam straicuta de mere, colaci, cozonac cu nuca si zahar, si prajituri. Nu umblam dupa bani. Uneori, mama ma lasa in vacanta de iarna la bunici, in Stoiceni. Casa lor era in padure si acolo cand venea zapada era un loc mirific. Bunicul taia un lemn ca sa-mi faca mie sanie si-l lasa pe soba, sa se uste, ca sa poata sa-l curbeze, pentru talpile saniei. Imi facea apoi si pod si gata saniuta. Ma tragea cu ea tata ziua, si in noaptea de Ajun, cand pleca la colindat, ma lua si pe mine pe sania aceea, ca sa nu merg prin nameti. Ca prin ceata imi aduc aminte si de strabunica mea Dochia, si de tata batran Grigorie, cum veneau ei la colindat, peste deal, in opinci si in capute cu ciucalai, in zorii zilei. Batranii colindau spre dimineata si aveau colinde cu texte profunde, despre facerea lumii, despre viata si moarte, cu morala si vorbe de mare intelepciune. Lor li se coceau un anume fel de colaci, iar feciorilor in alt fel. Fascinant era ca, intr-o noapte, se puneau fata in fata, prin colinda, toate generatiile comunitatii. Umblatul acesta la colindat cat era noaptea de lunga - intai copiii, apoi feciorii, insuratii si apoi batranii - era o reinnoire, ne corecta, ne analiza, ne facea mai buni, mai iertatori, mai tineri in cuget. Aceasta atmosfera as vrea s-o recreez si in concertul nostru de la Opera Nationala, punand fata in fata, spre a colinda, grupuri - nu numai din zone diferite, ci si de varste diferite, tineri si batrani. Bucuria de a colinda mi-am pastrat-o si acum, si-mi place sa colind pe toata lumea, sa nu las pe nimeni nevestit de Nasterea lui Hristos. Imi amintesc ca intr-un an, la Targu Lapus, am colindat trei zile incontinuu. N-am ocolit pe nimeni, am colindat mai ales pe la casele sarmane, ca oamenii aceia sa aiba bucurie macar atunci. La ultima casa, gazda se urca in pod si aducea horinca, si-apoi tata lumea se incalzea bine dupa gerul de-afara, ca la noi intotdeauna era zapada de Craciun, si ger de crascau gardurile. Iar fumul iesea asa frumos, in fuioare subtiri, pe hornuri, sub cerul inalt si impistrit cu stele, in aerul clar si rece, ca zici ca desena povesti. Iar colindele rasunau pe toate ulitele, se inaltau peste dealuri, se amestecau si se suprapuneau glasuri din departari, fragmente aduse de vant din satele alaturate si ridicate pan` la cer, ca intr-o simfonie. Asa un Craciun as vrea sa petrec si anul acesta, acasa la mine, cu parintii, in Lapus. Sa miroasa a fum, a sarmale si-a horinca, toate usile caselor sa fie deschise si toata lumea sa primeasca cu sufletul primenit si cu cuget curat sarbatoarea Nasterii Domnului. Aici, la Bucuresti, unde locuiesc acum, parca lumea nu stie ce ziduri sa mai traga la case si ce incuietori sa-si mai puna, ce alarme si portari pe la usi. Cine sa-i mai auda pe colindatori, cine sa le mai deschida? De asta facem concertul acesta la Opera Nationala, sa mai incalzim si sufletele oamenilor de pe-aici, sa le ducem si lor vestea Nasterii Domnului, sa le-aducem bucurie, care sa le tina macar cat si sarbatorile. Dumnezeu sa ne-ajute!
Fotografii de MIHAI BUZURA