Anul 1944, ziua 5 ianuarie. Faceam parte din Regimentul 2 Artilerie Grea, cu sediul in Bucuresti, Calea Plevnei. In ziua de 5 ianuarie, am fost de garda, de la ora 21 la ora 24, schimbul I. A doua zi era Boboteaza. Fiind intr-o sambata, avand in vedere ca eram descazarmat si mancam si dormeam acasa, am luat-o spre cartierul Teiul Doamnei, unde locuiam. Pe drum, cand am ajuns la Gara de Nord, colt cu Calea Grivitei, a inceput un vifor napraznic, de nu vedeai la doi metri de ninsoarea ce curgea navalnic din cer. Am strabatut, luptand din greu cu vantul si cu zapada, urmatorul traseu: Calea Grivitei, str. Buzesti, Soseaua Stefan cel Mare, str. Lizeanu, apoi am luat-o prin fata cimitirului Invierea, ca sa ajung in strada Masina de paine. Se facuse ceasul 3 noaptea, si viforul si ninsoarea aproape ma orbeau. Desi nu mai era mult pana acasa, am simtit ca ma lasa puterile. M-am oprit sa-mi trag rasuflarea si atunci am vazut cu uimire cum din valvataile de ninsoare vine spre mine o fata de o frumusete dumnezeiasca, cu un par lung, blond, imbracata intr-o haina alba. Am auzit-o ca imi spune pe nume: "Unde te duci, Florica?". "Acasa", am zis. "Merg cu tine" a spus si m-a luat cu mana pe dupa umar.
Din momentul acela, nu stiu ce s-a intamplat. Cred ca mi-am pierdut cunostinta. Cand mi-am revenit era ora 8.30 dimineata si ma aflam la strandul Tei, acoperit de zapada. Am realizat ca trecusem lacul Tei, fiind inghetat. Cand am ajuns acasa, ceasul meu arata ora 9. Le-am povestit parintilor, ingrijorati ca intarziasem asa de mult, intamplarea. Mama a zis ca am intalnit ingerul noptii si sa ma inchin lui Dumnezeu in fiecare seara cand ma culc, fiindca m-a salvat de la moarte. Asa fac si in ziua de azi, la varsta de 76 de ani. Oare ce-a fost atunci? M-as bucura sa stiu ca ingerii exista cu adevarat si ca le-au iesit si altor oameni in drum.
FLOREA DOBRE - Bucuresti
"Un vis enigmatic"
Din toata perioada vietii, cei mai minunati sunt anii copilariei, cand sufletul iti este pur ca un cristal, cand in naivitatea varstei treci cu seninatate pe langa grijile celor maturi, cand joaca iti da cele mai mari bucurii, chiar daca legeni in brate doar o papusa din carpa. Si cand visele iti raman intiparite in minte, parca sunt scrise in pagini de carti...
Intr-o noapte din anul 1950, cand aveam zece ani, am visat cum multi oameni alergau ingroziti, calcandu-se unii pe altii in picioare, ca sa ajunga la o prapastie si sa se azvarle in ea. M-am alaturat lor, intr-o cursa dementa, spre locul acela ce ne atragea ca un magnet. Cand mai aveam doar un pas spre genune, din inaltul cerului plumburiu, o voce puternica ca un tunet mi-a spus: "Tu nu ai ce cauta cu ei. N-a venit vremea ta. Acolo le este sfarsitul". O mana invizibila m-a ridicat si m-a asezat la piciorul unei cruci uriase, ce se gasea la capatul unui mormant. Fapturi de lumina ma inconjurau, coborandu-mi pace in suflet.
Le-am povestit parintilor acest vis, ce era cu atat mai enigmatic, cu cat la noi in casa nu se discuta despre apocalipsa sau pe alte teme religioase. Mi-au raspuns ca visurile sunt plasmuiri, fara legatura cu realitatea. Doar bunica, cu blandete, m-a lamurit spunandu-mi ca fiecare om are, de la nastere pana la moarte, ingerul sau pazitor si ca visul meu mi-a aratat ca si eu sunt inconjurata de ingeri, ce ma vegheaza si ma feresc de rau. Ei sunt slujitorii Tatalui nostru ceresc si implinatorii poruncilor Sale. Tot atunci mi-a mai spus sa ma feresc sa fac rau, caci atat asteapta fapturile intunecate ale adancului, sa puna stapanire pe cei rai si necredinciosi. Si m-a invatat sa spun inainte de culcare "Tatal nostru" si "Inger, ingerasul meu". Au trecut anii, deseori visam ca zburam insotita de fapturi diafane, ce ma scapau din orice pericol. Dar... de la vis la realitate n-a fost decat un pas. Pe parcursul vietii, mi s-a intamplat, nu o data, sa simt prezenta ingerilor mei pazitori...
Eram intr-o excursie in Bucegi, pe poteca ce coboara de la Crucea Caraiman spre Busteni. Versantul era foarte abrupt si cararea firava imi producea ameteli. Un gand ca ma voi prabusi mi-a sfredelit creierul si chiar in clipa aceea, piciorul mi-a alunecat si m-am rostogolit spre prapastie. Dar numaidecat am simtit o mana care ma opreste, o faptura, un cineva invizibil, ce mi-a stopat caderea in abis. Langa mine, pe steiurile de piatra, erau doua flori albe de colt, ca doua nestemate ce straluceau in soare. Am ramas tulburata, doar inima imi batea sa-mi sparga pieptul. Nu-mi venea sa cred ca scapasem din primejdia aceea de moarte, atat de usor.
O alta intamplare ce putea sa se termine tragic s-a petrecut la lacul Scropoasa. Era o zi de vara senina si calduroasa. Arborii se oglindeau in apa de clestar, impreunandu-si ramurile intr-un umbrar stralucitor si verde. Mai multe persoane se scaldau, facand intreceri de inot, pe langa malul opus fata de locul unde stateam. N-am asteptat sa ma gandesc prea mult ca m-am repezit si-am sarit si eu in apa. Mi s-a taiat respiratia. In apa rece ca de gheata a lacului, am simtit ca mi se opreste inima si ca ma duc la fund. Dar la fel cum s-a intamplat prima oara, aceeasi mana puternica m-a apucat si m-a azvarlit pe mal. Intr-o strafulgerare de-o clipa, am zarit o intruchipare de fum, cu trasaturi suave, inconjurata de o lumina argintie, ce-a disparut intr-un fel de abur. Eram bulversata.
Un domn mi-a spus mai apoi ca nu-i venise sa creada, vazandu-ma cum tasnesc ca o sageata din apa, admirand puternicul meu instinct de conservare, ce-mi daduse forta de a sari, facand un arc prin aer, pe mal. M-a sfatuit apoi sa fiu mai prudenta cu inotatul in apele reci de munte, caci pot oricand sa fac un stop cardiac.
Cum puteam sa-i spun acelui strain ca nu instinctul de conservare ma salvase de moarte, ci... ingerul meu pazitor? Cum sa vorbesti de astfel de lucruri, in anii aceia negri, cand credinta era pusa la zid? Unii te-ar fi ascultat cu rezerva, dar altii sigur ti-ar fi pus diagnosticul ca esti nebun si ai halucinatii. Dar acum, cand va scriu aceasta scrisoare, sunt prea varstnica sa am a ma teme de gura lumii...
Sunt multe fenomene pe care nu le putem explica stiintific, sunt intamplari incredibile, care totusi se produc, luam parte la situatii iesite din comun, independent de vointa noastra. In ce ma priveste, in diferite perioade din viata mea, cand a fost vorba sa iau decizii importante, eu le-am simtit ingerilor prezenta, dandu-mi tarie sa trec peste rascrucile ivite in drumul meu. Cred in ingeri!
Iubesc aceste fiinte de lumina, umbrele noastre spirituale ce fac legatura intre noi si Dumnezeu. Acesti mesageri ai iubirii universale, in natura carora se reflecta lumina desavarsirilor divine, ce au menirea sa ne invete sa fim buni si iertatori, calauzindu-ne spre drumul vietii eterne.
CEGA DRAGA-ZOICA - Targoviste