Sarbatoarea
La Paris e duminica, orasul pare cladit in inima toamnei, a vantului si a frigului. Ploua. Strazile sunt aproape pustii. Chiar si turistii sunt ascunsi prin cotloanele adanci ale cafenelelor pariziene, astfel incat in centrul marii metropole, singura stapana e ploaia. Gasesc repede mica straduta Jean de Beauvais, unde se afla biserica romaneasca. Am mai fost aici, imi amintesc de panta aceasta usoara care urca inspre biserica si spre piateta din capat, unde se afla statuia lui Eminescu. Stiu bine copacii seculari de-acolo si discretia eleganta cu care lacasul acesta romanesc se iveste dintre batranele cladiri ale Parisului. De fiecare data cand ajung pe straduta aceasta pasesc cu emotie. Biserica este o mare inima romaneasca ce cuprinde in ea generatii intregi de emigranti plecati departe de tara, sute, mii de romani de azi si din timpuri trecute, care au urcat pe treptele roase din piatra, cu aceeasi emotie a intalnirii cu credinta in care au fost botezati. Biserica aceasta a fost Romania lor, legatura lor cu radacinile de acasa. Spre biserica aceasta au urcat Brancusi si Cioran si Eliade si Eugen Ionescu, dar si oameni simpli, ale caror nume nu le vom sti niciodata, dar care cautau aceeasi alinare in rugaciunile si in slujbele rostite in limba lor.
Si, dintr-o data, prin usa bisericii se revarsa in strada un cantec intonat de sute de voci. Mai intai incet, amestecandu-se cu gandurile mele, apoi mai tare, si mai tare. Oameni care nu au incaput in biserica stau afara, in ploaia subtire si rece. Sunt mai multi ca inauntru, sarbatoarea i-a adunat din toate colturile Parisului. Prin portile larg deschise, cantarea preotilor si a multimii se scurge in strada. Ma apropii, ma amestec printre ei fara nici un cuvant. Ascunsi sub umbrele, chiar si cei de-afara canta intr-un singur glas. Biserica este ingusta si inalta, marile porti in forma de ogiva sunt larg deschise, iar deasupra portilor sunt zugraviti, in halouri galben-stralucitoare, arhanghelii Mihail, Gavriil si Rafail, protectorii lacasului. Cu doua zile in urma, a fost marea sarbatoare a lor. Am nimerit intr-o zi importanta, cand romanii au venit sa celebreze hramul bisericii.
Prin marile porti din fata nu se poate intra. E om langa om. Patrund printr-o usa laterala, din curte. O deschid incet si ma strecor inauntru, ma lipesc de multimea aceea transfigurata, de faptura aceea a bisericii vii, de sutele de romani care canta cu privirile indreptate catre altarul iluminat de candele si de lumanari. Sunt oameni de toate varstele, batrani si tineri, parinti ce-si poarta copiii pe umeri, uniti cu totii intr-un imn inchinat Maicii Domnului. Nu stiu cantecul si il ascult cu ochii inchisi. Ma straduiesc sa inteleg rugaciunea si sa-mi deschid, si eu, sufletul catre ea. Si atunci se petrece ceva extraordinar. Vibratia multimii care umple biserica, cantand cu sute de voci, pune stapanire pe mine intr-un fel minunat. E ca si cum as canta impreuna cu ei, ca si cum as face parte din trupul urias al romanilor din Paris, ca si cum o aripa luminoasa s-ar fi lasat asupra mea. Cantecul se ridica spre boltile de lemn ale marii biserici, pe sub imensele vitralii pictate acum sase sute de ani, invaluind totul. E ca si cum ingerii si arhanghelii ar canta odata cu noi. O putere uriasa, o caldura enorma ne tine pe toti la un loc, ca intr-un glob de aur. Vad prin pleoapele intredeschise catapeteasma ce pare ca arde, icoanele strabatute de irizari stranii, ca si cum ar fi facute din jar si, mai ales, chipurile lor, ale romanilor adunati aici, in sanul Bisericii. Pe unele dintre ele vad lacrimi. Nu numai eu simt vibratia aceasta indescriptibila, sentimentul ca fac parte din ceva mult mai mare ca mine, ci toti romanii acestia adunati in biserica, inaltati de puterea fierbinte a rugaciunii, fericiti sa se simta frati. Timpul a fost suspendat, clipa aceasta pare nesfarsita si magica. Nu stiu cate cantece au fost cantate acolo, nu stiu cat de mult a durat slujba de sarbatoare, cand romanii stransi in biserica lor au fost cu adevarat o singura inima uriasa, dar stiu cum le aratau fetele cand am deschis ochii si i-am privit: radiau, straluceau de bucuria comuniunii. Am stat pana la sfarsit, privind, ascultand, simtind odata cu ei aceasta bucurie sufleteasca si spirituala, respirand odata cu ei aerul romanesc al bisericii, lasandu-ma patruns de bucuria care plutea acolo, sub stravechile bolti. Nimeni nu s-a clintit in timpul predicii in care tanarul preot Nistea a vorbit despre iubirea aproapelui. Cuvintele lui se roteau incandescente pe deasupra multimii, pentru ca apoi sa se lase absorbite de inimile acestor oameni incremeniti in tacere, sub privirile vii ale icoanelor.
Apoi slujba s-a terminat, iar eu am crezut ca oamenii se vor inchina si vor pleca. Dar n-a fost asa. Adunati pentru miruire in fata altarului, cei trei preoti, in frunte cu parintele veteran Constantin Tarziu, au fost inconjurati de oameni si asaltati cu intrebari. Fiecare din credinciosii impartiti pe trei randuri aveau ceva de vorbit cu preotul care ii miruia. Ceva urgent, extrem de important, care nu suporta amanare, comunicat cu multa insufletire si cu multa speranta in ochi.
Biserica vie
Sunt la cativa pasi de parintele Constantin. Fiecare om din aceasta multime uriasa vrea sa-i spuna ceva, iar parintele ii cunoaste pe toti. Le spune pe nume. Cu fiecare dintre ei schimba vorbe. Fiecare vrea sa-i spuna ceva despre sine, despre necazurile sau bucuriile sale, despre impliniri sau dezamagiri. Nu aud ce vorbesc, dar vad pe chipul parintelui ca intr-o oglinda. Uneori se intristeaza si spune vorbe de mangaiere si de alinare, alteori surade intr-un fel anume, alteori, pur si simplu, ii imbratiseaza pe credinciosii lui, pe romanii lui. Acelasi lucru se petrece si cu ceilalti preoti, dar bag de seama ca cei mai multi vin aici, la cel caruia oamenii ii spun, simplu, "Parintele".
A durat cateva ore pana cand Parintele Constantin Tarziu a terminat de vorbit cu fiecare. Pentru fiecare a avut un cuvant, un gest, o rabdare infinita, o bunatate neclintita. Atunci am inteles ceva despre locul acesta si despre ceea ce inseamna el pentru romanii plecati de acasa. Este mult mai mult decat o simpla biserica, mult mai mult decat un loc de inchinaciune; este un loc in care ei isi deschid sufletul si-si spun necazul, un loc in care, mai ales, pot fi ascultati. Este un loc ale carui porti sunt deschise intotdeauna, in care romanii au parte intotdeauna de-o vorba buna si-un sfat. S-a intamplat, nu o data, ca preotii sa deschida poarta in miez de noapte disperatilor care nu aveau unde sa se duca si care nu aveau nici un ban in buzunar.
Ii privesc cu atentie pe oamenii acestia care stau asa de cuminti, insiruiti de-a lungul bisericii. Sunt altfel decat ma obisnuisem sa-i vad in primii ani de dupa 1989. Ceva s-a schimbat printre romanii de la Paris, si asta se simte. Sunt curati, sunt frumosi. Majoritatea sunt senini si au copii de mana. Acum 10-15 ani, cand Romania tocmai iesea din intunecata perioada comunista, atmosfera era intunecata si-aici, o tensiune, o suspiciune ii facea pe oamenii sa fie mai inchisi, reci si banuitori, privirile lor nu aveau aceasta lumina de-acum, aceasta seninatate. Sunt oameni de toate felurile. Poti ghici cate ceva privindu-i. Majoritatea sunt oameni de rand, poate veniti de la lucru, foarte multi dintre ei sunt tineri, dar sunt si oameni in varsta, din "vechea garda", oameni pentru care biserica aceasta a fost sprijin de-a lungul a zeci de ani. Acestia din urma, veteranii, au apucat vremurile in care biserica a fost locul unde au calcat mari romani, Brancusi la inceput, mai tarziu Eliade, Cioran si Eugen Ionescu. Biserica era locul de intalnire pentru intelectualii romani in exil, ea le poarta si azi amintirea, stranele in care se rugau si cantau mai exista, ocupate de umbrele lor...
Cand biserica s-a golit, am asistat la cel mai impresionant botez pe care l-am vazut in viata mea. Doi tineri, aproape niste copii, insotiti de nasi, de aceeasi varsta, si-au botezat fetita. Preotul Nistea, aproape la fel de tanar ca ei, a oficiat botezul. Parintii radeau si plangeau in acelasi timp. Am privit din umbra, singurul martor al acestui miracol. Undeva, pe peretele dinspre intrarea in biserica, se afla o icoana a Maicii Domnului, superba, cu capul acoperit cu o naframa taraneasca si purtand pe chip un zambet bland. As vrea sa va pot descrie privirea Maicii Domnului in clipa in care, in biserica goala, tanarul preot Nistea a scufundat copilul in apa. Maria Gabriela. O copila cu nume de sfinti.
Oamenii
Am iesit afara tulburat. Credeam ca ploua. Credeam ca acolo, in fata bisericii, nu se mai afla nimeni. Dumnezeule! Multimea uriasa se mutase afara, in mica piateta din fata bisericii. Oamenii vorbesc, rad, mananca asa, in picioare, pe trotuar. Sute de oameni. Undeva, in partea stanga a intrarii, sunt vase mari din care, ca la o uriasa pomana, cateva femei servesc sarmale, cozonaci, placinte, cafea, si chiar cate un pahar de vin. Ploaia s-a oprit, si printr-o crapatura a norilor razbate o raza de soare, in aceasta minunata duminica de noiembrie. Romanii sunt adunati in grupuri, in cercuri, unii langa altii, ca o mare familie stransa in jurul bisericii ei. Imi spun ca e pentru prima data cand vin aici si am sentimentul ca ei formeaza o comunitate, ca e ceva intre ei care-i uneste, chiar daca nu se cunosc. Mereu m-am intrebat de ce romanii din Paris, si in general, din diaspora, nu erau uniti la fel ca alte comunitati, cum sunt polonezii, sau grecii, sau italienii din America, de ce nu se intalneau in felul acela inconfundabil al oamenilor care au aceeasi origine, care se trag din acelasi neam. N-am primit niciodata raspuns. Poate ca timpurile comunismului, in care suspiciunea ca unul sau altul sa fi fost oamenii securitatii ii dezbina. Acum s-a dus. Oamenii acestia sunt pur si simplu niste romani care se bucura sa fie impreuna. Imi place dezinvoltura lor discreta, felul in care rad, imi place felul in care discuta intre ei despre politica din Romania si felul in care cumpara ziare romanesti, de la cele doua tarabe din preajma, imi place lipsa lor de incrancenare si felul in care sunt imbracati. Pur si simplu, un aer de normalitate a cuprins aceasta comunitate ce da semne de putere si optimism.
Si pentru ca m-am amestecat printre oamenii acestia, pe care cu drag ii numesc romani de-ai mei, iata vorbele pe care le-am schimbat in duminica aceea, in care am fost martorul sarbatorii bisericii.
"A plans de i-a sarit camasa de pe dansul"
Pereche de tineri, poate 30 de ani, imbracati frumos, cu o copilita de mana. Sunt din Targu Neamt. Au venit la Paris de trei ani. Copilita, Ioana, s-a nascut aici. El lucreaza in constructii, ea e menajera. De anul acesta, fetita lor merge la gradinita.
- Veniti des la biserica?
Ea: "Cam in fiecare duminica. Cand eram acasa, nu mergeam asa des. Dar aici e altfel, parca... Ti se face dor, nu stiu cum sa spun. Venim ca sa ascultam cantarile, ca sa ne mai intalnim cu oameni. Sunt multi de pe la noi, din Targu. Mai vorbim de pe-acasa. La inceput nu stiam ca-i biserica de-a noastra aici. Un an n-am stiut. Cand am fost prima data... ce-am mai plans... De-atunci venim mai mereu, duminica, desi e departe tare. Facem o ora cu trenul pana in centru, ca noi stam pe la margine".
El: "Eu am venit primul in Franta. A fost greu tare. Pe urma am chemat-o si pe ea, si cand a venit, de unde a aflat ea, nu stiu, dar m-a adus si pe mine la biserica. Nu sunt prea bisericos, dar acuma stiu toate cantarile".
Ea: "Stiti ce-a facut cand l-am adus prima oara la biserica si a auzit cantarile? Era in ajunul Craciunului, acum vreo doi ani. A plans de i-a sarit camasa de pe dansul. Se bagase asa, intr-un colt, langa o strana, cu capul in maini, si plangea. Cand am vazut asa, m-am pus si eu pe plans si am plans amandoi, parca eram copii, ca in poala mamei. Pe urma ne-am dus, ne-am spovedit, ne-am impartasit si ne-am rugat la icoane. Acuma nu stiu, da` sa stiti ca dupa ziua aceea, toate au fost altfel. Parca s-a intors Dumnezeu cu fata la noi. El si-a schimbat serviciul si-acuma toate-s bune. Lucrez si eu. Venim aproape in toate duminicile".
"Vii duminica si nu mai cunosti aproape pe nimeni"
Un domn in varsta, cu palarie si pardesiu elegant. A fost profesor de tehnologie la un liceu parizian. Se numeste Vintila.
- S-a schimbat ceva la biserica, domnule Vintila?
- Oamenii parca sunt altfel. Nu stiu ce sa spun. Poate ca noi ne schimbam, poate ca timpurile sunt altfel. Biserica e aceeasi dintotdeauna, a vazut multe, dar lumea s-a schimbat. Inainte ne cunosteam toti intre noi, eram aceeasi mana de oameni care veneam aici. Cand aparea un nou venit din tara, saream toti sa aflam ce se mai intampla acolo. Apoi, dupa `89, s-a schimbat totul. Am inceput sa nu mai cunoastem oamenii. Au venit multi, din tot felul de medii, din tot felul de locuri. Biserica devenise un loc de trecere pentru toti. Au fost timpuri, in anii `90, cand in fata bisericii era aproape un fel de talcioc. Se uitau francezii la noi asa, nu stiu cum. Nu bine. A trecut si asta. Acum lucrurile s-au asezat. Multi dintre batranii emigratiei dinainte au disparut. Au murit. Sunt putini acum. E alta lume. Vii duminica si nu mai cunosti aproape pe nimeni. Sunt fete noi, oameni noi. Lumea parca s-a asezat, s-a linistit. Dramele trecutului au inceput sa se uite, sa se stearga. Intr-un fel, imi pare rau ca tinerii nu mai stiu ceea ce s-a petrecut aici, ce a insemnat biserica asta pentru noi in anii comunismului, ca nu mai stiu ce fel de oameni mari i-au pasit pragul, ce densitate de genii pe metru patrat a fost aici. Dar, in alt fel, imi pare bine, pentru ca acesti copii sunt prima generatie care a rupt-o cu comunismul. Mai afla de-aici, uneori, despre ce e vorba. Dar vezi pe fetele lor ca nu stiu nimic, ca nu-si pot imagina prin ce-am trecut noi. Pentru ei, toate acestea sunt deja istorie. Povesti de spus la gura sobei. Lumea lor e alta. Nu poarta cu ei acea greutate care pe noi ne va insoti pana la moarte, pentru ca ei erau prea mici atunci cand s-a terminat totul.
- Cand ati fost in tara ultima data?
- Acum doi ani. Si-am descoperit ca si tara se schimba, nebuneste. Aproape ca nu mai recunosteam nimic. Asta face parte din drama celor care sunt plecati prea mult timp. Nu mai pot nici aici, nici acolo. Si aici intervine, pentru mine, biserica. Locul acesta are asa, un fel de stabilitate care-ti da incredere. Oamenii vin, pleaca, dar biserica e aceeasi. A fost atat de mult timp legatura noastra cu tara, incat si acum, cand putem merge acolo oricand, tot aici venim.
"Seamana cu popa nostru, de-acasa"
Roxana Velciu, studenta, face un masterat in stiinte politice. E din Ramnicu Valcea.
"Sunt la Paris de doi ani si mai vin uneori la biserica. Imi place sa ascult cantecele in limba romana. Uneori merg si la cealalta biserica romaneasca, la St Sulpice, dar aici imi place mai mult. Seamana mai mult cu atmosfera de la noi, de-acasa. Sunt oameni de toate felurile si imi place parintele Tarziu. Seamana cu popa nostru, de-acasa, imi place cum vorbeste si cum predica. Atunci cand vorbeste e asa, parca prinzi curaj, parca-ti da putere. Eu n-am nici un coleg roman la scoala, si romanii pe care-i cunosc in Paris vin toti aici. Ai nevoie uneori sa vii sa-ti incarci bateriile printre ai tai. Eu n-am de ce sa ma plang aici, totul e ok, am ce-mi trebuie, dar cateodata mi se face un dor naprasnic de casa, de parinti, de tot si-mi vine sa fug, fara nici un motiv precis. Ei, cand se intampla asta, atunci vin la biserica si stau la o slujba. Plec cu inima impacata."
"Parintele mi-a gasit de lucru.
Daca nu era, nu stiu ce ma faceam"
Ion Ignat, 52 de ani, din Curtea de Arges. Sta deoparte, pe ganduri. E printre putinii care sunt imbracati ca si cum abia ar fi venit de la lucru. Ceilalti sunt "de duminica". L-am remarcat in biserica. Statea in picioare, langa mine, si canta din toate puterile. Acum pare stingher si putin trist.
- Bune sarmalele?
- Bune. Ca la noi, la Arges. Nu-s ca alea moldovenesti.
- De ce esti trist?
- Nu stiu. Mi-a venit asa, de la cantecele astea, de la...
- Ti-o fi dor de casa.
- Mi-e dor, dar ce sa fac? Trebuie sa stau.
- Vii mereu la biserica?
- Nu mereu, dar vin. Parintele mi-a gasit de lucru, asa sa scrii acolo, ca daca nu era el, nu stiu ce ma faceam. De la o varsta nu prea mai poti sa gasesti de lucru.
- Nu prea cunosti lumea...
- Nu prea.
- Vorbesti franceza?
- Nu prea.
- Pai si atunci cum vorbesti cu oamenii?
- Nu prea vorbesc.
- Ti-e urat, asa-i?
- Mi-e cam urat.
- Si biserica?
- Vai de mine, ce biserica e asta! Daca nu era biserica asta, eu cred ca nu rezistam aicea nici o saptamana. E tara straina tare. Dar ce-am zis, sa vin si eu, daca se duc toti, sa fac un ban. Acasa aveam numai somajul si familia care cerea mancare. Aicea am munca si biserica. Ca m-am gandit, cat am hulit eu in viata, poate asta a vrut de la mine Dumnezeu, sa vad cum e greul si sa ma intorc pe calea buna. Stii, eu cam beam. Acuma nu mai beau. Asa a fost sa fie. Nu stiu cum o fi de Craciun. E al doilea an cand nu ma duc acasa. De Craciun e cel mai greu. Da` vin la biserica.
Parintele Constantin Tarziu
"Stau francezii pe la ferestre si plang"
Slujeste la biserica romaneasca din Paris de aproape 30 de ani. Este pretutindeni, cu o energie incredibila, stie totul si totul se invarte in jurul sau. Impresia cea mai puternica pe care o lasa oamenilor este aceea de forta, de putere. Pare aspru si bland in acelasi timp. Intransigent si ingaduitor deopotriva. Parintele Constantin Tarziu ar putea scrie o carte despre oamenii pe care i-a cunoscut, despre intamplarile pe care le-a trait in anii de cand se afla aici. Pe multi i-a ajutat in momente grele. A facut de multe ori pentru oameni ceea ce ar fi trebuit sa faca ambasada romana, a ajutat pe multi si multora le-a deschis portile bisericii, atunci cand au avut nevoie de ajutor. A cules copii de pe strazi, dar si prostituate, a ajutat oameni disperati sa se intoarca acasa. Stie totul despre marele exil romanesc de la Paris si ii place sa vorbeasca despre marii romani care au avut o legatura de suflet cu biserica aceasta. Dar acesta este alt subiect. Stau fata in fata cu parintele, in biroul sau de la etajul unu. El poarta o camasa simpla, intunecata la culoare. Ma priveste direct in ochi, dupa o zi lunga. Nici o umbra de oboseala. Mainile lui mari, de taran banatean, se odihnesc impreunate. "Parinte", zic, "ceva s-a schimbat de cand n-am mai fost, oamenii sunt altfel, si felul in care ei au fost la Liturghie, si felul in care cantau..." Zambeste. "Te trec fiorii, nu-i asa?" zice. "Biserica este facuta din oamenii care sunt in ea. Daca oamenii se schimba, atunci se schimba si biserica. Ai vazut ce curati, ce frumosi sunt oamenii din biserica, romanii nostri? Asa este, ceva s-a schimbat, si poate ca si noi am contribuit intr-un fel la aceasta schimbare, pentru ca in atatia ani de cand le vorbim, de cand suntem alaturi de ei, am reusit sa schimbam ceva. I-am vazut pe multi dintre ei venind aici, in tara straina, uneori nici nu stiau o boaba de franceza, i-am vazut ai nimanui si singuri. Unii dintre ei au crescut venind duminica la biserica aceasta, s-au casatorit, si-au botezat copiii aici. Alaltaieri am avut noua botezuri si cununii, de dimineata pana seara! Credinciosii sunt altfel acum, si noi poate suntem altfel, poate si misiunea bisericii se schimba. Inainte era exilul, era comunismul prezent ca o umbra, era rezistenta, erau scriitorii, intelectualii romani. Acum, majoritatea sunt aici in cautarea unei vieti mai bune, a unei sanse in plus. Intr-un fel, dramele lor sunt aceleasi: singuratatea, dorul de casa, nevoia de a se destainui, de a primi un sfat, de a tine legatura, dar a disparut tensiunea aceea nerostita, frica. Pentru multi dintre cei tineri ce a fost atunci sunt doar povesti. Sunt si acum probleme, dar mai usoare. Multi dau de greu aici pentru prima data in viata lor. Sunt printre straini si strainii astia sunt altfel decat ei. Sunt mai reci, mai protocolari. Asta ii face sa se intoarca spre biserica lor si spre neamul lor. Aici romanii nu au pe nimeni, decat biserica lor. Biserica le este reazem si sfatuitor si ajutor atunci cand au nevoie."
- Cum ii privesc francezii?
- Aici nu e ca in Italia. Mai vezi tigani romani pe la metrou, dar atat. Majoritatea romanilor de-aici vin din Moldova si din Regat. Din Ardeal mai putin. Cei de-acolo se duc mai mult spre Germania. Sunt femei multe de la tara care lucreaza ca menajere prin casele francezilor, vad cum e totul si intr-un an de zile nu le mai recunosti. Prin anii `90, cand abia se deschisesera granitele, au mai fost unele mici incidente, pentru ca veneau tot felul de oameni. Dar acum, francezii ne cunosc si ne respecta. Ar trebui sa vedeti o sarbatoare de Pasti sau de Craciun aici, la noi, sa vedeti cum canta nu 3-400 de romani, ci 2000, cu lumanarile in maini, pe strada. Stau francezii la ferestre si plang, pentru ca asa ceva nu prea se vede pe la ei. Romanii devin incetul cu incetul o adevarata comunitate. Mi-e drag sa-i vad in biserica, mi-e drag sa-i vad impreuna, rugandu-se si cantand, mi-e drag sa-i vad ca se ajuta intre ei si ca sunt unul alaturi de altul. Lucrurile incep sa se aseze. Imi place sa cred ca si noi am participat la toate acestea. I-ati vazut astazi, afara, cum vorbeau, cum se bucurau sa fie impreuna, cand au iesit din biserica?"
- Le-ati facut sarmale...
- Da, comitetul de femei de pe langa parohie... Am zis sa facem o mica sarbatoare, sa simta si ei ca au venit acasa. Sarmale si cate un pahar de vin, de Sfintii Arhangheli. Si, intr-un fel, si ca sa le multumim. Ati vazut candelabrele si sfesnicele mari, aurite? Tocmai le-am restaurat, cu banii primiti de la ei. Sunt donatii ale familiei Cuza. Romanii nostri sunt si generosi, nu numai frumosi, curati si luminosi. Ma bucur ca i-ati vazut asa cum sunt. Si imi pare rau ca nu veti fi aici la sfarsitul lui noiembrie, cand va fi o sarbatoare uriasa: 125 de ani de existenta a bisericii noastre.
(Fotografiile autorului)