Citesc cu interes revista dvs. si va admir pentru continutul rubricilor in care puneti atata suflet. Asta ma indeamna sa mi-l descarc si eu pe al meu. Va spun o poveste trista...
O zi frumoasa de toamna, o loterie castigata si o viza pentru America pe pasaport, extaz, lacrimi, bucuria mea de mama care isi trimite fiica intr-o lume mai buna, gandul ca peste cativa ani va fi realizata, fericita, va vedea lumea si va fi cu noua ei familie, intr-o tara a "tuturor posibilitatilor". Avea 20 de ani, o facultate neterminata. Am smuls-o de langa noi si am trimis-o singura in lumea larga, cu speranta ca va avea o viata mult mai buna, va scapa de saracie si ne va ajuta si pe noi (pe mine si pe fratele ei). Mare greseala, scump platita, cu lacrimi de mama, regrete, remuscari. Dupa 10 ani de despartire, singura bucurie a fost venirea ei acasa sau vizita mea acolo. Un lucru e sigur: singuratatea departe de casa, de prieteni si familie e cumplita, apasatoare. Acolo iti pierzi identitatea, nu mai stii incotro s-o apuci, aparentele sunt inselatoare, dezamagirile si frustrarile mari. Acum e in Statele Unite, intr-un oras de pe coasta de est, unde nu e picior de roman sau european. A facut armata in cadrul Marinei militare, in paralel cu facultatea, o viata mai mult decat dura, munca asidua, garzi fara sarbatori, cu putine momente de relaxare. Acum e profesoara, si in loc sa culeaga roadele sacrificiului facut, s-a trezit singura printre straini, intr-un loc unde se simte izolata, desi face tot posibilul sa fie acceptata si sa se integreze. Se poarta frumos cu cei din jur, incearca din rasputeri sa-si faca prieteni, o familie, dar i se intoarce spatele politicos. Pretul platit e prea scump, sufletul nu are pret. Nici o vorba romaneasca, nici o biserica ortodoxa, in care sa te regasesti spiritual, nici un preot si duhovnic la care sa-ti mai descarci sufletul. Numai straini, raceala, indiferenta egoista. Si asta doare! Goana dupa bani, dupa pozitie sociala si atat. Nu asta am asteptat si sperat cand mi-am trimis fata singura, departe. Acum o vreau inapoi, cam tarziu, dar nimic nu e imposibil. Ma rog pentru asta la Cel de Sus si la Sf. Anton. Vin sarbatorile cu tristete in suflet. Acolo toti se reunesc in familie, noi, cei ramasi, ne adunam, aici, iar ea e singura, departe, cu amintirea zapezilor copilariei si a bradului impodobit de acasa. Acum am inteles ca sunt lucruri mai importante decat a avea o masina sau posibilitatea de a manca la un restaurant. Ei nu vor trai si nu vor simti niciodata ca noi, e alta lume. Un telefon, o urare de "sarbatori fericite", un e-mail, si iarasi pustiu in casa si in sufletul ei si al meu. Dar vine Craciunul si lasa o raza de speranta sa renasca. Poate va veni si vremea ei, sa fie fericita si implinita acolo sau aici, unde si cand va vrea Dumnezeu. Poate nu va mai exista oceanul intre noi, oceanul cel mare si rau. Poate, poate... Tot ce pot face e sa ma rog la Dumnezeu sa-i indrume pasii, sa faca alegerea cea mai buna, sau sa-i scoata in cale un om bun, sa nu-i moara sufletul inecat in dor si deznadejde. Speranta moare ultima. O mama care a gresit. Poate ma ajuta cineva care a trecut printr-o experienta similara. Cu multumiri si urari de "sarbatori fericite".
IULIANA - e-mail: lir2400sibiu@yahoo.com