"I-ai multumit vreodata lui Dumnezeu ca ai ochi?"
In urma cu mai bine de 5 ani, pe cand traversam strada, am fost lovita de o masina. A fost un accident cumplit, soldat cu coma profunda si multiple fracturi: craniene, faciale, de bazin, de femur, hematom la creier, hemiplegie stanga si altele. Am fost inconstienta mult timp. Parintii mi-au povestit ca vreme de doua saptamani, medicul care ma trata le-a spus ca nu am sanse de supravietuire. Abia mai tarziu, dupa ce hematomul s-a resorbit, pronosticul a fost mai optimist: voi trai.
Intr-adevar, vindecarea a fost spectaculoasa, imi reveneam repede, mergeam deja in baston si credeam ca am cam terminat cu suferintele, cand o veste a cazut ca un trasnet: doctorii mi-au spus ca trebuie sa ma operez la picior, sa-mi puna proteza totala de sold, deoarece o parte din bazin si capul femural erau zdrobite. A fost un soc pentru mine. Ma saturasem de operatii si de spitale.
In tot acest timp, familia mea suferea alaturi de mine, poate chiar mai mult, spitalizarile mele repetate, medicamentele scumpe si tot ce implica suferinta cuiva drag i-a epuizat, si fizic, si psihic, dar mai ales material. Asa ca operatia mea nu prea avea sanse sa fie efectuata, si din motive financiare. Eram intr-o situatie cumplita, simteam ca nu mai pot, ca sunt la capatul rezistentei, ca n-o sa mai fiu niciodata sanatoasa, nu mai speram nimic. Cand se intamplau toate astea, eram din nou internata in spital si ma imprietenisem cu o asistenta care era foarte credincioasa. Imi tot vorbea de Dumnezeu, dar pe mine nu prea ma interesa, eu aveam problemele mele. Imi tot spunea sa ma duc cu ea la o adunare, ca o sa ma ajute mult acest lucru. Intr-o zi, ca sa scap de insistentele ei, m-am dus. Ajunsa acolo, nu prea intelegeam ce se intampla, nu ma puteam concentra, imi amintesc doar ca la un moment dat, pastorul s-a uitat fix la mine, sau cel putin asa am avut eu impresia, de parca numai eu eram acolo, si a spus cu o unda de repros in glas: "I-ai multumit vreodata lui Dumnezeu ca ai ochi si ca vezi? I-ai multumit vreodata lui Dumnezeu ca ai gura si ca vorbesti, ca mergi, ca ai maini, i-ai multumit?".
Nu stiu ce s-a intamplat in clipa aceea, dar va rog sa ma credeti, am simtit efectiv ca Dumnezeu imi vorbise prin gura acelui om. Un fulger parca imi trecuse prin creier, trezindu-ma la realitate, si deodata inima mi s-a umplut de o bucurie nefireasca. Am realizat ca eu eram de fapt un om fericit, aveam si ochi, si gura, mergeam, gandeam, imi venea sa strig: "Doamne, iti multumesc!".
Dupa aceasta experienta, am inceput sa citesc Noul Testament. Il sorbeam, pur si simplu, aveam impresia ca nu-mi mai ajung zilele sa-l citesc, il descopeream pe Dumnezeu, si credinta mea in El crestea cu fiecare capitol. Atunci am citit in Biblie despre staruinta in rugaciune: "Cereti si vi se va da, cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide", si mi-am zis ca Iisus nu a spus degeaba aceste lucruri. El nu minte!
Operatia trebuia efectuata cat mai repede, piciorul se scurta vazand cu ochii, si atunci m-am hotarat sa-i cer bani pentru operatie... lui Dumnezeu. Mi-am ales o zi de vineri (vinerea am avut accidentul), in care am tinut post negru si toata ziua m-am rugat spunand: "Doamne, tu imi stii necazul meu si ca am nevoie de bani. Te rog frumos, da-mi banii de care am nevoie. Amin!". Toata ziua m-am rugat asa, simplu, nu am folosit cuvinte mari. Mi-aduc aminte de parca s-ar fi intamplat ieri: nici nu s-a terminat bine ziua, de-abia se inserase, stateam in pat si citeam din Biblie. Deodata, aud cum bate cineva in geam. Am tresarit speriata, dar am auzit vocea unei vecine, o prietena, care mi-a spus sa ies putin afara. Am iesit. Vecina era la poarta si mi-a spus ca vrea cineva sa-mi vorbeasca. La cativa metri era un barbat pe care il mai vazusem o data sau de doua ori, venea la noi in sat la o ruda. Barbatul mi-a spus ca a auzit de necazul meu si a fost impresionat, stia ca trebuie sa ma operez si a zis ca vrea sa ma ajute. Mi-a pus in palma un teanc de bani. Era intuneric, de-abia ii vedeam fata. Am inceput sa ma balbai de emotie, sa-i multumesc, dar el mi-a spus sa nu-i mai multumesc si sa nu spun nimanui ca m-a ajutat. M-am dus in casa plutind de bucurie, am cazut in genunchi in fata icoanei si in noaptea aceea am adormit fericita si linistita, stiind de-acum ca Cineva ma ocroteste. A doua zi, sora mea a venit acasa, aducandu-mi alti bani, pe care ii primise cu o seara inainte, de la niste prieteni deosebiti, care se gandisera ca poate aveam nevoie de ajutor pentru operatie. Nu imi venea sa cred, nu cerusem oamenilor nimic, nimeni nu a stiut de rugaciunile mele, doar Dumnezeu, si El mi-a dat atat de repede ce-I cerusem.
Ce-a urmat a venit de la sine. Am plecat la Bucuresti la operatie, plina de incredere, si ea a reusit. Au trecut mai bine de patru ani de atunci si cine ma vede acum, pentru ca merg si arat ca un om absolut normal, nu crede ca am trecut prin aceste incercari. Am 26 de ani si sunt pensionata de invaliditate gradul II, dar nu imi e teama de viitor, pentru ca stiu ca Cineva, acolo sus, ma iubeste!
De fapt, ne iubeste pe toti, trebuie doar sa realizam acest lucru si sa nu uitam sa-I multumim din cand in cand.
Va multumesc ca existati, Domnul sa va aiba in paza lui! Cu mult respect,
MARIANA NEGOTEI - str. Ocina de Sus, nr. 175, loc. Adunati, judetul Prahova