- In anul 2000, in cadrul festivalului de la Mamaia, cucerita de vocea ta si de frumusetea melodiei pe care ai cantat-o ("Pulbere de stele"), revista "Formula AS" ti-a oferit un premiu de excelenta in afara concursului. Spre surprinderea tuturor, in loc sa-ti continui drumul spre astre, ai disparut, pur si simplu, de pe scenele muzicale. Ce s-a intamplat?
- Stiu ca am dezamagit multa lume, dar a fost o decizie pentru care ma felicit si azi. Dupa Mamaia, unde am castigat premiul la sectiunea Creatie, plus premiul revistei "Formula AS", eu aveam deja un album gata pentru lansare. Am scos pe piata primul clip, succesul a fost total, si-atunci producatorii de la casa de discuri mi-au spus: "Caline, acum e momentul! Ne infigem tare. Promovam, rupem piata... Vrem sa lansam un artist pop foarte bun si tu esti exact omul potrivit: canti, compui, ai fost in Scoala Vedetelor, ai studioul tau... ". Cand am vazut ca in discutie nu intra decat aspectul comercial, ca nu se dadea atentie muzicii in sine si ca nu interesa decat nevoia pietei de a "naste" un artist pop "super", i-am spus producatorului: "Din momentul asta, eu m-am retras completamente". Ideea era ca nu voiam sa devin un produs cu data de expirare fixa. Imi doream sa construiesc ceva care sa-mi permita sa cant si la 70 de ani. Nimeni nu m-a inteles. Pana si tata s-a impacientat. L-am asigurat insa ca n-am pus muzica-n cui. Doar ca am refuzat sa intru de bunavoie in jugul showbiz-ului, care m-ar fi obligat sa concurez cu artistii de duzina care erau in voga atunci. Simteam ca o astfel de postura nu era pentru mine. Nu ma vedeam mergand la o emisiune si stand pe aceeasi canapea cu vreunul din ei. Asa m-am apucat sa cladesc, pornind nu de la caramida, ci de la pietricica, ceea ce fac si in prezent: premium private parties. Adica ma ocup de partea artistica a unor petreceri exclusiviste, de calitate. (Cine vrea sa-mi consulte referintele le poate gasi pe site-ul meu: www. calingeambasu.ro) Am inceput c-o nebunie: in 2001, tata canta la restaurantul "Calul Balan", in Neptun, dar intelegerea cu patronul de-acolo era ca, daca intervine un contract in strainatate, poate sa plece oricand. Contractul a venit, tata si-a anuntat plecarea, iar eu i-am produs o surpriza de zile mari: "Preiau eu Calul Balan", i-am zis. Numai ca "eu" eram doar eu - nu aveam instrumentisti, nici instrumente, nu aveam instalatie de sonorizare, lumini, nimic. Si totusi m-am ambitionat si, in doua zile, am cooptat doi baieti, am cumparat ce ne trebuia din punct de vedere tehnic si toata vara am cantat la Neptun. Cu succes! Asta a fost primul meu contract. Dar cu prilejul acestei experiente, mi-am dat seama ca eu nu sunt muzicant de restaurant, ca pot duce aceasta idee la un nivel mult mai inalt. Scoala isi spunea cuvantul. "Scoala Vedetelor" in special. Aveam "antrenamentul" facut in televiziune, de la 17 ani. Eram muzician si om de spectacol. Ulterior, am semnat un alt doilea contract cu Casa Vernescu si-asa, odata cu locurile din ce in ce mai sofisticate in care cantam, a crescut si repertoriul si au venit si clienti din ce in ce mai rafinati. Au inceput sa apara aceste petreceri private, am marit numarul membrilor formatiei, am gasit si un DJ talentat. Acum suntem 20 in echipa: Xenti Runceanu (compozitorul repertoriului "No Comment" ) este mana mea dreapta, am cele patru soliste pe care le vedeti in fiecare vineri seara, la "Dansez pentru tine" (Malina Olinescu, Adriana Vlad, Alina si Madalina, mai nou reunite sub titulatura "Redblond") si dansatori - si iata-ma facand exact ce-mi propusesem de la inceput. De asta am spus ca ma felicit si acum pentru decizia luata in 2000. Refuzand sa intru in malaxorul showbiz-ului si creand aceasta nisa, am ajuns sa fac ceea ce-mi place, adica sa cant la nivel profesionist si (am 600 de piese in repertoriu), foarte important, sa tin eu insumi fraiele sistemului. Cu toate ca toti au zis ca sunt nebun, n-am gresit: am deja contractate aproape toate week-end-urile pana la sfarsitul lui 2008.
"E o experienta extraordinara sa pot lucra alaturi de tata"
- Spre bucuria admiratorilor tai, in ultima vreme poti fi vazut si pe micul ecran, in emisiunea lui Stefan Banica, "Dansez pentru tine". Ce te-a convins sa iesi din "anonimat"?
- "Dansez pentru tine" a fost singura oferta din afara "programului" meu care m-a tentat. Dar nici aici n-am spus "da" de la inceput. La primele doua emisiuni am stat si m-am uitat. Abia cand am vazut ca intr-adevar, acolo se munceste si e de cantat la modul serios, am zis: "Ei, asa imi place!". Si m-am pus pe treaba. Este o experienta extraordinara sa pot lucra alaturi de tatal meu, intr-un asemenea proiect, de o asemenea anvergura.
- Fiindca vorbesti despre el, nu pot sa nu-ti pun o intrebare, pe care o aveam, oricum, pregatita: Cum e sa faci aceeasi meserie ca tatal tau? Ce-a insemnat sa fii baiatul lui Petre Geambasu?
- Faptul ca "berzele" au decis ca Petre Geambasu sa fie tatal meu mi-a adus, pe de-o parte, avantaje, iar pe de alta parte, dezavantaje. Avantaj a fost faptul ca am avut sansa sa cresc intr-un mediu nu numai muzical, dar un mediu in care s-a pus accent pe educatie, un mediu in care familia era sfanta, in care scara valorica era etajata in mod just, si nu modelata ca plastilina, dupa imprejurari. Parintii mei s-au ocupat de mine cu mare atentie. Sigur ca tata a fost responsabil, in primul rand, cu muzica. Dar nu pentru ca si-ar fi propus sau m-ar fi obligat sa-i calc pe urme, ci pentru ca la asta se pricepea el cel mai bine si i se parea firesc sa-mi ofere datele necesare pentru ca mai tarziu, daca voi vrea, sa pot lua in calcul si aceasta optiune. Dezavantajul a fost reprezentat de faptul ca tata, Scorpion ca si mine, n-a prea tacut in viata, ci si-a exprimat parerile cu o franchete care pe unii i-a deranjat, au avut ceva "de impartit" cu el, transferandu-si apoi sentimentele negative si asupra mea. La scoala, de pilda, la Liceul "George Enescu", exista un profesor de trombon, fost coleg de-al tatei, din armata. Omul asta, negru la suflet inca din tinerete, le facea tot felul de sicane subordonatilor. Tata, care avea acelasi grad ca si el, i-a sfatuit pe cei napastuiti sa-l reclame. Omul a ramas cu pica pe tata si, dupa ani, de fiecare data cand ma intalnea pe holurile scolii, cu toate ca nici macar nu-i eram elev, ma lua de obraz, ma plesnea si-mi zicea cu sete: "Nenorocitule!". Si astfel de exemple sunt multe. Apoi am avut de luptat si cu acea idee preconceputa ca "e baiatu' lu' Geambasu, e baiat de bani gata". Ceea ce e complet fals. E adevarat ca tata a castigat bine, dar eu niciodata n-am primit bani de la el. Uite, eram in clasa I si m-am dus o data sa-l rog sa-mi dea si mie cativa lei, ca langa scoala se faceau langosi si se vindea Brifcor si mi-era si mie pofta. La care tata mi-a spus: "Caline, ai la tine un sandvich, un fruct si ceva dulce. E tot ce ai nevoie. Daca eu iti dau acum niste bani pentru ceva ce-ti doresti, dar care nu-ti e neaparat necesar, ai sa te inveti sa-ti satisfaci instantaneu toate poftele. Dar daca atunci cand o sa cresti mare n-o sa mai ai posibilitatea sa-ti asiguri toti banii de care o sa ai nevoie ca sa-ti cumperi imediat tot ce-ti place, ce-o sa faci atunci? O sa furi? O sa dai in cap? Poate ca n-o sa ajungi pan-acolo, dar sigur o sa suferi si-o sa te chinuiesti". Culmea e ca mic-mic, da' am inteles ce mi-a explicat, nu l-am blamat, ba, cu cat am inaintat in varsta, mi-am dat seama ca mi-a facut un mare bine. Fiindca am invatat, in felul asta, sa apreciez valoarea banului si a muncii pe care o depui ca sa obtii orice leu.
"Am descoperit, dintr-o joaca, ca muzica sunt eu"
- Si cu muzica cum a fost pana la urma? Ai ales-o sau ai fost impins catre ea?
- Drumul meu in muzica a pornit sub semnul jocului. Asa cum ti-am spus, tata nu m-a impins de la spate, si chiar daca ar fi facut-o imi place sa cred ca as fi avut puterea de discernamant necesara ca sa-mi dau seama daca nu aveam ce cauta pe calea asta. Insa din joaca aia initiala, am realizat, la un moment dat, ca muzica sunt eu. Pana in 2003, cand a luat amploare proiectul acesta cu "premium private parties", eu nici nu consideram ca sunt cantaret sau compozitor. Pana atunci totul fusese o zbenguiala care simteam ca ma implinea. Dar cand a fost vorba de scoala am mers la Scoala de muzica, am invatat fiindca mi-a placut, apoi, la 17 ani, am primit un telefon de la Mihaela Cernea, care mi-a spus ca la ei, la studio, e un domn, Titus Munteanu, de care eu nu auzisem in viata mea. De altfel, eu nu ascultam muzica romaneasca deloc si nu ma uitam la televizor. Mihaela mi-a explicat ca omul cauta tineri talentati pentru o emisiune la TVR, ceva haios, unde sa se cante si sa se danseze ... In sfarsit, Mihaela m-a chemat acolo chiar atunci, eu m-am dus, i-am cantat ceva lui Titus Munteanu si-asa am intrat in epoca "Scolii Vedetelor". Iar restul il stiti deja... Pot sa spun ca in prezent ma simt implinit, desi in continuare consider ca sunt la inceput de drum. Fiindca sunt un perfectionist-maniac si fiecare succes eu il iau ca pe o noua caramida din aceasta constructie pe care o ridic, fara sa stiu inca unde sau cand o sa se sfarseasca. Succesul ma impulsioneaza, dar refuz sa ma las prada blazarii.
• - Dar sentimentelor te lasi prada? In constructiile tale ambitioase, mai incape si dragostea?
- Daaaa! ( rade ) De casatorit am fost casatorit si imi iubesc prietenii ca pe niste frati. Ma consider norocos fiindca am reusit sa ma inconjur de prieteni adevarati, verificati in timp.
"Bradul meu sta impodobit tot anul"
- Esti talentat, profesionist, ai umblat prin lume, esti toba de carte la capitolul muzica. Nu te-a batut niciodata gandul sa ramai pe undeva, prin strainatate, nu ti-ar fi fost mai usor sa te afirmi?
- E adevarat ca sunt un calator patimas si ca lucrurile vazute prin tari straine m-au facut, nu o data, sa ma gandesc la varianta ramanerii, sa ma mut, de pilda, in vreun orasel mic, precum cele din Germania si Italia. Nu-mi plac orasele mari. Fug de nebunia metropolelor. Insa nici acolo, intr-un orasel din ala tihnit, nu m-as fi mutat, decat tot impreuna cu prietenii mei. Asa ca am facut sedinta si am stat sa despicam firul in patru. Iti spun ceva important, sa stii ca afara nu se poate ajunge la genul de relatie intensiva si afectiva pe care o pot construi doi romani. Occidentalii sunt mai reci si mai suspiciosi decat noi. Romanii sunt oameni calzi, au rabdare sa asculte problemele celuilalt, sar in ajutor cand omul e la ananghie, dar stiu si sa petreaca impreuna. Pe de alta parte, un occidental nu va ajunge niciodata la pragul de jos, la care doi romani pot ajunge intr-o relatie, injurandu-se si urandu-se din nimic. Si mai au occidentalii o calitate: nu dau ei in clocot de afectiune, dar nici nu coboara sub zero grade indiferenta, asa cum se intampla la noi. Mie mi s-a intamplat sa fiu undeva, in strainatate, si sa intreb pe cineva, pe strada, cum pot sa ajung in locul X. Persoana respectiva mi-a spus sa astept putin si dupa cinci minute a iesit din casa cu o harta scoasa la imprimanta, de pe Internet. Ei, in Romania, nu mi s-a intamplat niciodata asa ceva si cred ca sunt foarte rari romanii care ar face un asemenea efort pentru un necunoscut. In schimb, un roman nici n-o sa vina la petrecerea ta aniversara cu snitelul de-acasa, impachetat in sacosica, asa cum fac ei! Astfel, am ajuns la concluzia ca avem doua variante, pe care am sa ti le enumar in ordinea inversa a probabilitatii de a fi puse in practica. Prima: cam dupa zece ani de-acum inainte, daca lucrurile in Romania nu se vor aseza, am sa ma stabilesc undeva, in strainatate, dar o sa continui sa iau avionul si sa cant aici. Ca eu n-o sa ma pot dezlipi de muzica, asa cum n-o sa ma pot dezlipi de limba romana. Iar a doua: peste vreo doi-trei ani, o sa incep ca in ianuarie si februarie ale fiecarui an, dupa perioada de activitate intensa de sarbatori, sa-mi aleg cate doua destinatii, unde sa merg si sa stau cate treizeci de zile. Treizeci de zile in care sa nu fac turism din ala cu muzee si poze, ci treizeci de zile in care sa traiesc la fel ca localnicii - sa mananc unde mananca ei, sa merg cu tramvaiul sau autobuzul, sa ma distrez unde se distreaza si ei...
- Se apropie Craciunul, Caline. Crescut cum esti, in spiritul valorilor familiale, te pregatesti de brad si colinde sau o sa te multumesti cu Mos Craciun de la televizor?
- O sa va fac si tie, si cititorilor, o surpriza: pomul meu de Craciun e deja facut. De fapt, el nici nu a fost desfacut de la Craciunul trecut. De cand m-am mutat din casa parintilor mei, am instituit acest ritual: bradul meu sta impodobit tot anul. In preajma noului Craciun, il despodobesc si imediat il garnisesc la loc, numai ca folosesc ornamente noi, pe care, in fiecare an, le caut si le aleg cu aceeasi bucurie pe care o aveam si in copilarie. Fac asta pentru ca bradul impodobit imi imprumuta o scanteie din starea aceea de bine a Craciunului pe tot parcursul anului. Eu nu cred ca numai de Craciun trebuie sa fim buni, blanzi, generosi, ingaduitori sau intelegatori, iar bradul impodobit imi aduce aminte, in fiecare zi, de toate aceste virtuti. Cu ani in urma, am decis ca starea asta frumoasa si benefica din preajma Craciunului trebuie sa fie prezenta in toate zilele vietii mele, si sa stii ca nu am de gand, nici in continuare, sa abdic de la aceasta decizie. Altfel, ce sa-ti spun?! Ca astept frematand Ajunul Craciunului, cand, de peste zece ani, ne strangem, vreo treizeci de prieteni, in jurul bradului de la Mihaela Cernea de-acasa, iar Mosul nu ne uita niciodata, ca fiecare aduce cadouri pentru toti ceilalti? Ca inainte sa ne primim cadourile spunem poezii si cantam colinde, asa cum faceam si-n copilarie? Astea sunt clipe cu-adevarat magice, pentru care orice om e dator sa-si deschida sufletul. Inauntru nu se poate revarsa decat un bine profund si incomensurabil: darul care ne este oferit an de an si pe care noi nu trebuie decat sa-l acceptam.