Primul zburator
Il cheama Dan, e din Valea Danului si ciopleste in lemn, asa cum au facut toti barbatii din neamul lui, botezati cu acelasi nume. Le-a aflat povestea tarziu, cand bunicul sau a orbit. Avea 80 de ani si a stat bolnav chiar aici (imi arata), in patul asta, dintre vatra focului si perete, si abia atunci a avut vreme sa povesteasca de unde vine traditia asta in familia lor, numele asta de Dan. Era frumos tata-mare, chiar si cand statea bolnav in fundul odaii. Cu plete albe, chip osos si darz de statuie. Privea spre fereastra, desi nu mai zarea lumina adunata in ea, si-n timpul asta, palmele lui "ciocarteau la lemn", fara incetare. Cioplea intruna, avea fibra lemnului in sange, tiparita in degetele lui subtiri si lungi, ca de sfant. Uneori canta la cavalul cioplit in lemn tot de el, statea in capatul patului ca un imparat si doinea. Doinea mai ales balada Mesterului Manole, cu vorbe vechi, salbatice, altfel decat o stia de la scoala. Zicea ca primul Dan fusese om de aici, din sat, prietenul cel mai iubit al mesterului Manole, dulgher, singurul cioplitor dintre "cei noua mesteri mari" din balada. El le facuse tovarasilor sai aripile usoare, de sindrila, atunci cand au sarit de pe acoperisul Manastirii Argesului. Dan si-a intins aripile si a zburat spre apus. A zburat pe deasupra padurilor, pe deasupra ulitei si a casei lor parintesti, dar vantul l-a dus mai departe, pana in muntele cel mare din capatul satului, unde nu s-a mai putut inalta si s-a zdrobit cazand la pamant. Iar din locul ala a iesit un izvor care s-a preschimbat intr-un rau ce curge si astazi prin sat. Asta era povestea bunicului si el credea ca fusese adevarata. Ca Dan si Mesterul Manole n-au fost doar o legenda, ci mesteri din partea locului. Povestea se intamplase. Asa credeau toti batranii din sat. A fost o fapta "vazuta cu ochii" de mosii cei vechi, printre care se aflau si strabunii lui. "Pentru asta, tata-mare ne-a dat si noua acelasi nume, l-a botezat si pe tata, si pe mine, tot Dan." De altfel, tatal a fost tot cioplitor. Sculpta cu o singura mana, uimindu-i pe toti cu maiestria si migala sa. Pe cealalta si-o pierduse in razboi, acolo unde s-a batut pentru tara. Bunicul cioplea orb, tatal, fara o mana. Doar cu o mana cosea iarba cat trei barbati la un loc. Si tot c-o mana smintea din bataie trei barbati deodata, daca il suparau. In rest, era nespus de bland, unul din cei mai "emotionanti" tenori ai catedralei de la Curtea de Arges. Canta dinaintea altarului, ca un inger, in biserica zidita odinioara de mesterul Manole si de tovarasii lui...
Sulumendrita
Apoi a venit pe lume si el, ultimul Dan din legenda. La nasterea sa, mama Filofteia a auzit ursitoarele in fereastra. Forfoteau pe afara, in noapte, borborosind pe limba lor de zane pagane. Atunci lehuza s-a sculat din pat si le-a pus pe masa bucate si tuica si vin si oglinda si carte, ca sa le imbuneze si sa nu fie "scarbite" de viata copilului ei, sa-i spuie in vis ce soarta va avea saracutul, pe lumea asta. In noaptea aceea, si mama, si moasa au avut amandoua acelasi vis: un baietan frumos, urecheat, le radea, tinand in mana un briceag. Un flacauas ratacind prin paduri, care preschimba cu briceagul lui toate lemnele in lucruri frumoase. "L-a scaldat in lemn", intr-o copaie de salcie rosie, cu apa plina de flori de mar, ca sa stea bine in picioare, drept ca pomii. Prima data l-a alaptat din sanul stang, fiindca a dorit ca fiul ei sa fie stangaci, semn al nascutilor alesi. Si, intr-adevar, baiatul s-a nascut stangaci si dreptaci deopotriva, cioplind la fel de ager, cu ambele maini, fara nici o deosebire. Apoi, pe la patru-cinci ani, mama si-a dus copiii pe malul Danului, ca sa le faca "de sulumendrita". I-a pus pe toti in genunchi, cu palmele pe pamant, cu degetele desfacute pe marginea apei. Iar ea a dat drumul salamandrei, acea soparla isteata, neagra ca pamantul si galbena ca soarele, sa treaca peste degetele lor, si-n timpul asta tot descanta. Doar el, Dan, nu a miscat mainile. Doar lui nu i-a fost frica. Nu s-a "scarbit", nici n-a tresarit macar cand "sulumendrita" s-a prelins pe palmele sale, umplandu-le cu harul ei de reptila inteleapta, stapanitoare a mestesugurilor. Degetele i-au ramas infipte in pamant. Sigure, puternice, inradacinate. Un copil ales. Dan Gherasimescu. Un prunc cu o indemanare a mainilor aproape neomeneasca. Unul din cei mai mari sculptori tarani din intreaga lume.
Taina lemnului
E fericit in casa lui. Nicaieri altundeva nu se simte bine, decat aici, in Valea Danului. A fost poftit printr-o multime de tari, la premii, expozitii, sau numai pentru demonstratii, sa le arate strainilor "cum face". Sculptori cu scoala, americani, francezi, nemti il priveau uimiti cum lucreaza. Nu pricepeau. Oricat s-au straduit, nu puteau face la fel. Ziceau ca acest Dan are ceva "dincolo de mestesug", un "secret", ceva care ii depaseste Inconjurat de ciopliturile lui maiastre, Dan rade. Un om mic, atos, cu chip ca de copil si maini puternice. Are aproape 60 de ani, dar pielea fetei, a bratelor, a pieptului dezvelit i-e intinsa si sanatoasa. Zambeste mereu si-mi arata serpi, sori, zimti, balauri, flori si pasari maiastre, incrustate in lemn, legate intre ele, simboluri tainice care i-au fost "soptite la ureche" de cioplitorii de dinaintea sa, ca pe o initiere. Si toate aceste lucruri formeaza un desen, o curgere, o "mladiere", sunt facute "dintr-o bucata". Aici e greutatea. Doar o singura bucata de lemn, fara cuie, pene, sau alte imbinari. E o lege veche, tinuta cu sfintenie de adevaratii lemnari: sa nu intre metal in trupul lemnului. Fierul sa nu strice carnea copacului, "sa nu o spurce". Numai o singura data: atunci cand il tai. Dar taisul securii e un altfel de fier: un fier "sfintit cu sudoare". Detesta drujba, o numeste "unealta mortii". Pomul taiat cu ea, cu abrihtul, cu "circularul", el nu il sculpteaza niciodata. Ala e lemn ucis, mai tarziu se va umple de apa si va putrezi. "Pe cand securea e sfanta, caci e stropita cu sudoarea taietorului. O lupta. O lupta egala trebuie sa fie intre om si copac. Sa te muncesti, sa te jertfesti ca sa-l tai. In sat la noi e unul din cele mai mari pacate sa pui pe foc jugul vitelor. Jugul, cu toata sudoarea lui... Daca il pui pe foc, poti sa si mori. Jugul si securea sunt obiecte sfinte. Iar cand tai cu o secure buna, ea trebuie sa "unga", lovitura sa fie unsa. Tare, dintr-o data! Sa intre uns pe fibrele lemnului, pana la capat. Asa loveau batranii - doar o singura data! Ca sa nu-l doara pe copac, sa nu sufere. Ei aveau pentru lemn un respect pe care cei de azi nu-l mai pot intelege..." Asa sunt toate obiectele lui - facute numai "din spartura". Blidare, dulapase, crucifixuri mari, complicate, troicioare, icoane de vatra, cu sfinti scrijeliti, furci de tors, linguri enorme, cat un stat de om. Dar si linguri mici, cu dantelarii in cozi. "Lingurile indragostitilor", pentru care a lucrat aproape patru luni de zile. Sunt doua linguri legate intre ele printr-un lant lung de lemn. Dar intreaga aceasta lucrare e facuta dintr-o singura bucata. Tii lingurile in palme si nu pricepi. Cum a putut face? Verigile alea, prinse una intr-alta... Sau pasarile. Pentru ele, sculptorii americani l-au numit "Omul pasare al Romaniei". Asa e cunoscut in toata lumea. Pasarea maiastra apare mereu, in toate sculpturile sale. Se ia o bucata de lemn. Una singura. Incepi s-o lovesti cu cutitul. Deodata, dupa cateva lovituri, incepe sa i se desfaca, larg, penajul. Sute de pene ondulate, deschise in evantai. Aripile si cozile. Ca un paun. Americanii priveau perplecsi. "Incredibil", ziceau. Un fel de magie. Dan imi arata degetele sale. Sunt lungi, subtiri, au pe ele "rabojul" unor taieturi adanci. "Eu nu lovesc decat o singura data. Cand ma tai, ma tai tare", zice, rasfirandu-si inaintea mea degetele lungi si subtiri. "Lucrurile care nu-s facute asa, dintr-o singura bucata, nu au viata. Eu am si acuma lucruri stravechi, facute numai din taietura. Butoaie de sute de ani pe care le folosea si tata-mare si tata lu` tata-mare. Vase scobite, adanci. Sunt inmiresmate, curate, nu putrezesc. Sunt lucruri vii. Lucruri facute sa dainuie."
Zice mereu ca n-am cum sa inteleg. C-ar trebui sa-mi vorbeasca nopti la rand despre taina asta a lemnului. Scoate afara, in iarba, o lada plina cu caiete. Vreme de patruzeci de ani, a scris in fiecare an cate un caiet din asta gros, de sute de pagini, numai si numai despre lemn. Mii si mii de file despre lemn. Despre sculptura, despre copaci, despre leacurile lor, despre secretele si "filosofia" lemnului. Dar, mai ales, despre marea lui dragoste pentru padure. El este, in primul rand, un om al codrului. Aproape in fiecare zi porneste spre munti, singur sau cu copiii din sat, pe care ii invata sculptura. Zice ca doar aceea e adevarata scoala a unui cioplitor - padurea, "semnele ei". Restul e doar mestesug
Initierea
Acum plecam. Trebuie sa urc si eu in padure, ca "sa-mi arate". Neaparat. Altfel - zice - nu poate vorbi. Ia o bota ciobaneasca. O bata dreapta, cu doi serpi incolaciti de sus pana jos, iar in varf, cu un cap de om. Asa porneau batranii in munti, strangand in palma un chip de barbat, ca sa le tie de frica si de urat. Trecem prin sat. Ceva mai sus, catre margini, sunt cateva case vechi, ale unor "maestri" de la care a invatat enorm. Casuta cu trei trepte si cerdac paraginit a lui Culita Matei, un mosneag slabanog, care l-a invatat sa atinga cu degetele scoarta pomilor, sa vada "padina" pe spinarea lor, acea dunga roscata, ca de animal, care-ti arata daca inauntru inima lemnului e dreapta sau incolacita, sa auda "rasunetul" copacului, cand il lovesti usor cu muchia securii, daca suna a lemn viu sau dangat gaunos. Apoi casa cenusie, putin piezisa, a mesterului Neluta a lu` Stoicescu. Traia aproape rupt de lume, doar cu mestesugul sau. De la el a invatat copilul Dan sa nu-i mai fie frica de serpi si sa-i bage in san, caci serpii sunt buni, mersul lor rece pe piele aduce trupului noroc si indemanare. Tot de la el a invatat "sa citeasca in caftar", acea bucatica de lemn despicata dintr-un anumit loc de la radacina, in care e "intiparita intreaga soarta a copacului" - "sa stii dinainte", doar privind inauntrul acestei mici "sparturi", ce va deveni arborele daca-l vei taia si sculpta. Casele mesterilor sunt acum pustii. "Doamne, ce oameni au fost astia", suspina Dan, mangaind capul de om al batei. "Nu se mai nasc azi asa barbati. Sfinti au fost pentru mine." Iar apoi urcam drept. Intram in codru. Abia ma mai pot tine dupa el. Chipul sau se schimba, se insufleteste. Sta in lumina galben-verzuie a padurii tomnatice, cu bratele desfacute: "Ia uitati-va la dansii, dragutii de ei!...". Vorbeste de pomi ca de oameni. Ii mangaie, isi apropie fata de ei, le miroase scoarta. Mi-i arata pe unii, niste paltini: "Ia uitati-va ce frumos au crescut, daca au fost impreuna. S-au inaltat spre lumina drepti, inimosi, ca fratii dintr-o familie numeroasa. Asa le spun si copiilor de la scoala. Cresc mai frumosi cand sunt impreuna. Ia uitati-va ce frumos s-au dus", zice si bate mandru cu mana tulpina tare a paltinului, de parca ar fi batut in crupa unui armasar de rasa. Imi arata cioate, seve, fibre, radacini. Ma pune sa ating, sa-mi dau seama. Copaci sfinti, precum salcia, paltinul, sau brazii care au in varf o cruce de ramuri. Cornul, "uitati-va ce lemn mic si tare, rosu ca otelul...". Dar si copacii din care-i place cel mai mult sa sculpteze: ciresii, perii si prunii salbatici... Despre fiecare a scris sute de file in caietele lui. Ajungem la o troita facuta de el insusi, intr-un loc inalt, de unde se vede intreaga vale a Danului. Popas. De aici in sus incep alte meleaguri. Tinutul rudarilor... Niste oameni liberi, care traiesc departe de lume, pe varfurile muntilor. Ei sunt cei mai mari mesteri pe care Dan i-a vazut in toata viata lui. Maiastri! Vrajitori ai lemnului. Inegalabili. Singurii care mai pastreaza azi vechile taine ale copacilor. Pana nu demult, locuiau in niste catune din mijlocul padurii, satuce cu cateva bordeie sapate in pamant. Coborau rar, se rusinau cand vedeau chipurile oamenilor din vai. Deloc tigani, cum se spune. Nici vorba! Aici, peste tot, in muntii Argesului, catre crestele Fagarasilor, rudari li se zice unor "romani vechi" - cei mai vechi! -, care inca mai poarta caciula incovoiata si costumul cu camesoaie albe, pastrand niste traditii despre care ei insisi zic ca sunt "lasate din vremea dacilor". "Gurbanu", de pilda, acel ritual straniu, salbatic, de vindecare a copiilor mici, in care se sacrifica un miel, se descanta in cerc si se ingropa sangele in pamant, lasand apoi pomeni sa curga pe ape. Oameni caciulati, ce nu se desparteau de cusma nici in somn. Lemnari saraci, care munceau singuri la padure saptamani intregi, dar isi infrumusetau truda si singuratatea. Cand se intorceau din codru, aveau in maini niste cioplituri nepamantene. Dan i-a vazut. Chiar pe cararea asta - mi-o arata - a urcat el odinioara, ca sa-l cunoasca pe cel mai mare mester rudar din cati s-au pomenit. Da, chiar pe aici a urcat. Avea vreo paisprezece ani pe atunci. Urca muntele, cu inima plina de emotii. Mergea spre un batran care avea sa-i schimbe destinul.
La rudari
S-a intamplat asa: la targul din sat, ajungeau uneori niste altfel de lucruri decat cele ale mestesugarilor obisnuiti. Cine sa fi facut lingurile, crucile, blidarele alea? A aflat ca exista un mos care nu cobora din munti aproape deloc. Isi trimitea feciorii cu ele in desaga, sa le vanda. Dan nu dormea noptile, intrebandu-se "cum a putut mosu` ala sa faca asa ceva". Le privea uimit, le pipaia. Era limpede ca cioplea repede, cu o precizie incredibila. "Gavanu` ", miezul lingurii, era scos dintr-o singura lovitura. Crucile praznicar, din doar cateva taieturi. "La milimetru" lovea. Nu mai ajusta, nu mai slefuia. Si erau minunate.
Intr-o zi, inainte de Paste, mama avea nevoie de blide noi. A zis ca-l trimite sus, la rudari. A fost cea mai fericita zi din viata lui. In sfarsit, il va cunoaste pe mosneagul misterios... S-a trezit la ora trei dimineata. A urcat muntele. Era frig. Douazeci de kilometri a tot urcat. Cand a ajuns, batranul abia se trezise. Il chema Maruntelu. Mos Maruntelu si atat. Niciodata n-a stiut daca are si-un nume mic. Era, intr-adevar, un om scund, cu maini mari, piept bombat si puternic, purta un surtuc cenusiu si o caciula infipta pana la sprancenele unui chip cu obrajii teposi si aspri. Isi sprijinea toata greutatea trupului sau masiv intr-o bota subtire cat degetul mic al unei femei. O bota din corn rosu, ce nu se indoaie niciodata. A iesit din bordei si l-a privit pe baiat ca pe orice i-ar fi iesit in cale, fara "ce vant te-aduce", fara macar sa-l intrebe de ce a venit. Se uita la el si atat. Iar copilul avea emotii. I-a spus despre blidele mamei si batranul rudar a zambit. "Daca ai timp o jumatate de ora, ma apuc si le fac." "O jumatate de ora!... Era imposibil. Nu credeam ca le poate face asa repede. Dar, oricum, imi venea sa-i spun ca nu o jumate de ora, ci o viata intreaga am timp sa stau langa el sa invat, daca ma ingaduie. L-am intrebat unde isi are strungul. El iar a ras si a zis ca il are afara, pe gard. Aveam senzatia ca isi bate mereu joc de mine. I-am spus ca pe gard nu este nimic. Si el a ras si a zis: "Nu-i nimica, il pun acuma pe gard "". Si chiar l-a pus..." ""Strungu` dacilor. Era compus dintr-o sfoara ("valul"), trecuta o singura data pe dupa o bota rotunda, pusa orizontal intre doi uluci ai gardului. Sfoara era prinsa sus, de ramura unui copac. Jos, pe pamant, de ea era legata o tandura lata din lemn, ca o pedala. In capatul botei era fixat blidul. Apasai pe pedala si blidul se invartea inainte si inapoi, in cutitul din mana mesterului. Totul sta in elasticitatea crengii copacului. Ramura misca totul. E cel mai rudimentar strung din lume. Inainte, rudarii il faceau in padure. Nu-si luau cu ei decat "valul", cutitul si doua cuie. In rest, totul faceau in codru, pe loc. Ei, si-n dimineata aceea, Mos Maruntelu a pus strungul pe gard, si in doua clipe a facut blidele. La plecare, l-am intrebat daca as putea sa mai vin pe la el. Mosul a zis ca da. Si m-am dus, zeci de ani m-am tot dus, neincetat. Am dormit in bordeiul mosului, am mancat impreuna cu el, i-am ascultat povestile, m-am molipsit de marea lui dragoste pentru arbori. Am fost amandoi prin paduri si batranul m-a initiat sa-i citesc semnele. Fiecare zi petrecuta alaturi de Mos Maruntelu a fost pentru mine un dar divin." La fel ca si strungul stravechi, pe care mesterul il tine in curte si mai lucreaza, cateodata, pe el. O comoara cum nu mai exista nicaieri pe pamant.
Iarta-ma, pomule...
Mai intai, Mos Maruntelu l-a invatat cum se taie un copac. Asta e cel mai important. "Daca nu stii asta", zicea, "nu vei fi un cioplitor adevarat niciodata. Nu vei fi mester, ci ucigas." Asa ii zicea si tata-mare. Ca sa taie un pom, batranii il alegeau din vreme, cu luare-aminte, cu cateva luni inainte de sorocul lui. Citeau mai intai "in caftar", apoi in "padina", apoi in luna si in stele. "Un lemn nu se taie oricand. Cam pe timpul asta, la Sfantu` Dumitru, cand se pun primele zapezi. Atunci batranii ieseau noaptea din case si se uitau la cer. Asteptau ca luna sa dea inapoi, pana ajungea ca un arc de aur. Atunci lemnul doarme. Cand doarme, nu il doare asa tare. Prin copaci, seva circula incet si fin, ca un tarait de greieri. Oamenii se trezeau in miez de noapte, isi scoteau saniile cu fan si plecau. Ajungeau in padure si se duceau fiecare la copacii lor. Omul si pomul, fata in fata. Il batea de trei ori, usor, cu coada securii, ca sa-l trezeasca din somn si sa ii spuie ca va muri. Omul se punea in genunchi inaintea copacului si isi cerea iertaciune. Se inchina lui. L-am vazut cu ochii mei pe Mos Maruntelu facand asta. Se dusese singur, intr-o rariste. Nu stia ca eu il vad. Avea lacrimi la ochi batranul. Asa isi cereau oamenii iertaciune, cu lacrimi. Ziceau niste rugaciuni anumite. Ii vorbeau copacului. Tin minte, de cand eram copil, c-am vazut aicea, pe muntele Albina, un mosneag care tot asa, vorbea singur in padure. M-am si mirat, zau, m-am furisat mai aproape. Atuncea am putut sa-l aud. Vorbea cu pomul. Ii zicea asa, nu stiu cum... taraganat, ca un bocet: "Mai pomule, mai, iarta-ma, mai... Uite, vreau sa fac si eu casa pentru copiii mei, ca n-au unde sta... Iarta-ma, mai pomule...". Trebuia sa te duci cu credinta inaintea copacului. Sa ai inima curata. Doar asa lucrurile pe care le faci din lemnul lui o sa fie trainice si o sa dainuie. Doar asa ai voie sa lovesti cu securea. Tare! "Uns", ca sa nu-l doara. Iar mancarea pe care o iei cu tine trebuie s-o lasi acolo, pe trunchiul proaspat taiat al copacului, ca un fel de pomana. O multumire pentru ca n-ai murit tu, atunci cand ai taiat. Sa stiti ca la noi au fost foarte multe cazuri de taietori care au murit sub blestemul padurii. A fost verificata treaba: daca astazi taia un lemn fara inchinaciune, a doua zi cadea un copac pe el. Imediat! Cadea ditamai copacul pe el, ca din senin. Tata-mare stia si el toate regulile astea. Lemnul sa fie "inchinat", "vorbit" si "mancat". Apoi, chiar dupa ce l-ai taiat, sa fie imediat "invelit", ca sa nu-l vada soarele. Se acoperea cu aschiile lui, cu pamantul si cetinile dimprejurul lui, ca un om muribund. Abia dupa aceea puteai sa-ncepi sa faci din el lucruri frumoase. Linguri, blide, case, troite, fantani, biserici, sate. Lucruri de care sa se bucure Dumnezeu atunci cand se uita la ele." Aste lucruri le-a scris Dan, pe larg, in caietele lui.
***
Privesc inca o data, inainte de plecare, strungul dacic al lui Mos Maruntelu. Blidul facut atunci, intr-o dimineata de primavara, si bota lui subtire cat un deget de femeie. Acum le vad altfel. Vii, pline de poveste. In odaia cea mare a casei sale, mesterul Dan tine in palme o troicioara de fag, migalita, inauntrul careia palpaie o candela. E o troita sculptata cu rugaciune adanca, inchinata tuturor mesterilor de dinaintea sa, de la care a invatat tainele lemnului. Chiar asa scrie pe temelia ei, cu litere adanci: "Celor care prin harul lui Dumnezeu mi-au lasat mostenire comorile artei populare". O aprinde mereu la sarbatorile mari, la zile de nastere si de moarte. In zile speciale, ce-i amintesc de anumite initieri care i-au schimbat viata. O ia cu el prin tari straine si-o tine aprinsa pe toata durata targurilor sau expozitiilor. A avut-o cu el si-n ziua cand a fost numit "academician" - unul dintre putinii mesteri primiti in recent infiintata Academie a Artelor Traditionale din Romania. Mereu, in aceste clipe de fericire, candela batranilor a fost aprinsa, veghindu-l pe urmasul lor cel de azi, care le poarta cu fala prin lume mestesugul si numele.
Fotografii de Dan Trasnai