"Sunt indragostita de Romania, de oamenii si de arta ei"
- Esti o aparitie rara, cu totul speciala pe scenele romanesti, draga Kana. Chiar si numele tau inseamna, in tara de unde vii, o scriere rara, aleasa. Ai venit aici sa urmezi Facultatea de Teatru si Film, ti-ai facut prieteni, te-ai indragostit de un roman si ati dat viata unui copil incantator. L-ati botezat in religia ortodoxa, cu un nume romano-japonez, Tomakai. A fost grea adaptarea la o alta lume, cultura, traditie, atat de diferite de a ta?
- La 18 ani, cand am intrat la facultate, in Bucuresti, totul parea simplu, usor si atragator. Eu si in Japonia visam sa colind lumea, sa fac filme ca francezii ori ca Spielberg; vedeam si revedeam filmele lor pana cand mama imi lua telecomanda si ma trimitea la culcare. Legatura mea cu Romania a inceput in vacante, cand veneam la tata, care lucra aici inca inainte de '89. Avea contracte importante, printre care o exclusivitate pentru exportul de Gerovital in Japonia. Ajuta japonezii sa se vindece cu produsele doamnei Aslan. Pe unii chiar ii aducea aici la tratament. De altfel, aceasta armonioasa relatie romano-japoneza este o traditie de familie. Un var al meu s-a casatorit cu o romanca si s-au stabilit in Japonia. Eu am ramas aici, am indragit tara dumneavoastra, care a devenit cu timpul si a mea. Totul ma incanta la inceput: natura, oamenii prietenosi si veseli, casele, culorile. Cu timpul, lucrurile s-au mai schimbat, oamenii au devenit parca mai putin ingaduitori unii cu altii, comunica mai greu. Sau poate m-am maturizat eu, sunt mai putin visatoare, romantica, devin mai realista. Dar continuu sa fiu indragostita de Romania. Am o familie aici, am prieteni buni, colegi si parteneri care ma sprijina atunci cand constat ce grea profesie mi-am ales. La inceput, totul imi parea o joaca fascinanta, o joaca de copii, o bucurie continua. Abia cand am debutat, si inca direct pe marea scena a Teatrului National din Bucuresti, am realizat la ce presiune emotionala teribila trebuie sa rezisti cand esti urmarita din sala de mii de ochi. E o stare ce te paralizeaza o clipa, dar iti da si imboldul, stimulentul de a-ti redescoperi mereu fortele si iubirea constanta pentru arta. E ca si dragostea, cu fior de fiecare data, mereu noua, uimitoare. Acasa, in noua mea familie, ca si pe scena, in familia artistica, ma simt puternica si ocrotita. Colegii imi sunt prieteni buni si nu doar parteneri; formam o echipa, asa se intampla si acum, la premierele mele recente, cu "Iubiri interzise", in care joc alaturi de parteneri minunati, ca Teodora Mares si Marius Bodochi, sau cu "Demonul rosu" la Teatrul Act. Textul "Demonului " l-am tradus chiar eu, impreuna cu o colega, Maria Tudosie. E un text tulburator, despre nevoia de comunicare sufleteasca, chiar si la cei care nu cunosc limba si obiceiurile celuilalt, dar pe care-i leaga, ii apropie limbajul inimii, o intelegere dincolo de vorbe. Asa cum se intampla cu mine si cu prietenii mei de aici, dar si cu mine si cu sotul meu cel roman, cu noi trei, de cand s-a nascut copilul nostru, dintr-o mare, mare iubire. De 10 ani, de cand suntem impreuna, eu si sotul meu credeam ca ne cunoastem perfect, dar iata ca Tomakai al nostru ne ajuta sa ne descoperim si alte aspecte ale personalitatii noastre, de care probabil nu eram constienti, dar pe care, dintr-o si mai mare dragoste pentru copil, trebuie sa le armonizam in timp, asa incat fiul nostru sa creasca in afectiune, intelegere si comunicare continua. Nu-i usor intotdeauna, dar ne straduim. Pentru ca un copil, ca si un spectacol, te ajuta sa te cunosti mai bine, sa te intelegi pe tine si pe cei langa care traiesti.