De la nastere el are un handicap intelectual definit medical ca "minimal brain disfunction", adica un IQ mic (intre 55 si 65). Fizic arata acceptabil, putin supraponderal, vorbeste bine, scrie, citeste, comunica. E corect, constiincios, atent, politicos, prietenos. Deficienta lui este legata, in primul rand, de vehicularea notiunilor abstracte. Nu poate socoti cat fac 6 si cu 7, nu cunoaste banii si nici nu intelege anumite lucruri care necesita o conexiune mai abstracta. E pasionat de calculator, comunica pe chat, administreaza niste canale chat pentru muzica, un fel de DJ pe calculator, ii plac acvariile si chiar se pricepe la acvaristica. Pe scurt, e un tanar agreabil (reproduc spusele unor cunostinte, pentru a incerca sa-mi limitez subiectivismul), cu o educatie destul de solida (spre deosebire de a multor altor tineri). Nu bea, nu fumeaza, nu minte, nu inseala, nu e violent, nu are nici o boala molipsitoare. A facut scoala asa cum s-a putut, cu multa intelegere din partea profesorilor. Chiar a fost simpatizat de profesori si de colegi. Ar fi atatea de spus... Dar cine ar avea rabdare sa asculte?
Problema noastra este ca vrem sa-i gasim un traseu, astfel incat sa poata trai decent, si cand noi, parintii, nu vom mai fi. Suntem foarte ingrijorati ca anii trec si el nu are o slujba, un rost, nu sta pe picioarele lui. Nu stim ce e de facut. Avem mare nevoie de un sfat. Ce sa facem?
Sa-i cautam un loc de munca, printre oameni normali? Discrepanta dintre el si ceilalti nu e deranjanta, lipsurile lui fiind compensate partial de educatie, comportament corect, limbaj civilizat. Marele avantaj al unui angajator ar fi: cinstea absoluta, constiinciozitatea, atitudinea civilizata, grija reala, pretentii salariale minime. Principalul dezavantaj: necesitatea unei perioade in care sa fie invatat ceea ce are de facut, si indeplinirea doar a unor sarcini care sa nu-l depaseasca intelectual. Interesul nostru ar fi, in primul rand, bucuria lui de a face ceva util, de a avea sentimentul ca are un loc in societate. Si, in al doilea rand, sa aiba o carte de munca si o pensie, care sa-i fie de folos cand va ramane fara parinti.
Sa-l incadram intr-o categorie de handicap adecvata, pentru a avea "drepturi" care i se cuvin, si atunci cand noi, parintii, nu vom mai fi?
Sa-l casatorim? Mi-e teama ca prapadita noastra de avere (un apartament, o masina si alte cateva maruntisuri) sa nu motiveze, dupa ce noi, parintii, nu vom mai fi, actiuni impotriva baiatului.
Ce ar vrea el? Sa traiasca in continuare ca si pana acum: dimineata, dupa micul dejun, ingrijeste un acvariu, face ordine in bucatarie, spala daca e cazul vase, pune lucrurile la loc, intra apoi pe internet, cauta informatii pe Google, are grija de canalul lui chat (ii elimina pe cei care injura, de exemplu), descarca poze facute cu mobilul prin parcuri, imi trimite e-mail-uri la universitate; dupa amiaza pleaca (cu sau fara insotitor, are abonament pe toate liniile RATB) in Cismigiu sau Herastrau sau la vreun muzeu. Locul preferat este Herastraul: "E aer bun acolo, mama, si e lume civilizata". Se plimba, citeste ziarul, se uita la oameni, la flori. Comunicam la nevoie prin mobil. Dar, de regula, se descurca singur. Rareori ma suna si ma cheama sa rezolv cate o problema (i se termina apa din sticla si nu stie sa-si cumpere alta, vine vreo furtuna etc.). Seara, povesteste pe unde a fost si ce a vazut. Se spala, se schimba (e foarte ordonat si curat), se odihneste putin, dupa care intra pe chat. Sta uneori pana tarziu la calculator. Am urmarit de cateva ori ce face, in mod discret. Mi-a fost teama sa nu fie pacalit de cineva sau sa nu fie antrenat in activitati ilegale sau nocive. Ce face pe chat? Vorbeste fleacuri, de preferinta cu fetele ("sunt mai delicate, mama!").
Nu stim ce e de facut in continuare. Recitind mesajul acesta, constat ca are in el un fel de raceala, luciditate... Asta doar pentru ca nu vrem sa facem din drama noastra o melodrama, nu vrem sa ne exhibam indecent suferinta, nu vrem sa castigam bani din necazul nostru. Vrem doar un sfat competent. Ajungand spre varsta de 60 de ani, ne e tot mai teama ca vom pati ceva si copilul nostru va ramane la voia intamplarii. Adeseori, avem cosmaruri ca va fi pacalit si scos din casa lui, ajungand prin canale sau de bataia de joc a lumii.
Mi-ati mai publicat pe tema asta un articol in revista "Formula AS" si am primit sfaturi mai degraba religioase. Multi oameni amabili ne-au scris. Unii aveau si ei probleme similare si doreau sa afle de la noi pe ce drum am luat-o, altii ne invatau sa ne rugam la Dumnezeu. Cu toata stima si recunostinta pentru cei care ne-au scris atunci, am dori acum un sfat concret, in sensul celor scrise mai sus. Va multumim.
prof. univ. A.M. - e-mail: sandam@camis.pub.ro